Tot despre copii. Pentru că am doi și asta îmi ocupă (aproape) tot timpul.
Cand era Luiza bebeluș, mergeam des în Parcul Național și profitam de orele ei de somn ca să mai respir și eu puțin. Printre biberoane, colici și tot arsenalul bebelușesc, ora aia în care dormea în parc iar eu zăceam pe bancă fără să gândesc era aur curat.
Și cum stăteam eu așa în lumina soarelui de noiembrie, apare o tipă ușor isterică și transpirată toată și mă roagă, de fapt mă imploră, să stau puțin cu ochii pe căruțul din care se iveau niște picioare de bebeluș. Că NU MAI POATE! Mă uit la ea, nu părea vreo nebună care să își abandoneze copilul în parc. Mă uit la căruț, ăla mic părea că doarme. Abia apuc să termin de spus cuvântul “sigur”, că aruncă pe căruț un șal și o geantă și intră val vârtej într-o toaletă publică. Sper că nu se trezește copilul. Sper că nu se trezește nici Luiza.
Durează ceva. Îmi imaginez ca nu e vorba de no1. Și totuși, cât de disperat să fii să îți lași așa copilul cu un necunoscut în parc? Fie el și altă mamă. Poate sunt vreo psihopată care fuge cu el. Poate plec și ți-l las așa în drum. Poate ți se face rău în toaleta aia și pici acolo.
Well… Am aflat răspunsul la întrebarea asta.
Astăzi eram în același parc împreună cu patrula bebelușilor. Vlad și Luiza. Și cum ne fâțâiam noi de colo colo, aud ceea ce nicio mamă nu își dorește vreodată să audă atunci când este în deplasare: fac c…. Shit, fuck, aoleu. Panică. Hai că poate nu faci. Hai să stăm puțin. Ne îndreptăm către o bancă și aud și celălalt lucru pe care nu vrei să îl auzi niciodată: mami, nu mai pot. Shit. Fuck. Panică. Fug la o tonetă și iau niște șervețele umede. Ea deja juca țonțoroiul. Unde sa te duc? Ce fac cu Vlad? Nu ești cățel să te bag în boscheți. Hai la boscheți! Nuuuuuuu.
Deja simțeam transpirația rece pe șira spinării. Și deodată o văd. Toaleta publică magică, aia care se spală singură. Și o mamă care se plimba pe alee cu un bebeluș în sistemul de purtare. Mă duc la ea trăgând după mine un toddler care aproape plângea și un bebeluș de un an și cinci luni în căruț.
Când mă opresc în dreptul femeii și îi spun că am o problemă si dacă mă poate ajuta, îmi trece prin minte că sigur crede că ori îi cer niște bani, ori un telefon să sun vreun dubios, ori ceva de mâncare, maică. Făcuse săraca niște ochi mari și alerți și cred că era pe punctul de a se da doi pași în spate ca să scape de nebună. Adică eu.
Îi zic pe scurt problema și o întreb dacă poate sta 1 minut cu Vlad. Zice siiiiigur. Fug la toaletă. Ocupat. Fug la celaltă. Ocupat. Mă intorc la prima. Intrăm.
Vlad urlă după mine pentru că am dispărut în spatele unei uși. Ma lipesc de toți pereții, îmi cad niște bani din buzunar (îi las acolo), scap și servețelele, sper să nu scap și telefonul. Nu știu de unde să apuc copilul să nu-l dau cu capul de pereți. Îl aud pe Vlad cum zbiară ca din gură de șarpe. Sper că nu fuge cineva cu el. Bine însă că urlă. Așa știu că e acolo. Ieșim. Bebelușul doamnei s-a trezit din cauza lui Vlad. Îi mulțumesc cu cerul și pământul și îmi cer scuze că i-am trezit copilul. Îmi zice pentru puțin și pleacă.
În mod sigur și acum se întreabă cine naiba e atât de nebun încât să-și lase copilul în parc cu un necunoscut. Well…
