Iarăși au trecut niște ani buni de când nu am mai alergat la vreo competiție și deși era un timp când le mâncam pe pâine, am fost și am rămas veșnica începătoare.
Pornesc în forță, bag 15 antrenamente pe săptămână, prind viteză și la propriu și la figurat și apoi mă desumflu ca balonul. Ba mă accidentez, ba plouă ninge e furtună, ba vine pandemia și sunt back to square 1.
În cap îmi sună adeseori pe muzică gravă și deloc ceremonioasă: ce-am mai fost și ce mă mai târăsc acum.
Penultima alergare serioasă la un concurs a fost în 2019 la Maraton 7500 alături de Corina. Veneam după o sarcină și-o bebelușeală care mă adusese în stadiul de zombi cu ochi. Norocul meu a fost că niciuna nu am dat prea mare importanță acestui aspect și-am fost să ne bucurăm de oameni, Bucegi și pe alocuri de alergare.
Apoi a venit toamna și-am mai vrut un bebeluș pufos în familia noastră. Așa că pandemia m-a prins cu ditamai burtoiul, printre lockdown-uri, panici și restricții. 2020-ul nici nu știu pe unde a trecut și dacă a existat cu adevărat în calendar.
Singurul reper este nașterea copilului, urmată de recuperare mai dificilă de data asta, câteva ieșiri forțate pe munte, reîntâlnesc Bucegii, câteva alergări cu mâna pe operația de cezariană și brusc e iarăși iarnă, iarăși val și o luăm de la capăt. Să mă antrenez nici nu poate fi vorba prea des.
2021 a venit la pachet cu un vaccin și ceva relaxare, au reînceput concursurile, doar că eu mă simțeam mult prea praf ca să mă înscriu pe undeva.
Primul antrenament mai serios prin IOR mă prinde în lockdown ul de la ora 20. Bag sprinturi și fug like there’s no tomorrow.
Ce-mi place. Noroc că încă le am. Undeva ascunse printre nopțile nedormite se află skill-urile alea care mi-au dat mereu senzația că o pot lua de la zero. Momentan.
Vine Ciucșul, cu tot cu recunoașterile lui și mă bucur iarăși de munte.
Apoi alerg pentru prima dată la Ciucaș X3. Tot alături de Corina. Cu stațiile de emisie-recepție în mână și cu telefoane care sunau ca la balamuc. Am trecut linia de finish de parcă aș fi câștigat vreun concurs internațional. Exact așa m-am simțit. Fericire pură.
Și apoi decid să mă înscriu la Azuga Trail Race. Cursa de 21k. Compar puțin cu semi-ul de la Ciucaș și decid că e oarecum asemănător și n-o să mor pe acolo cu pârtia în dinți. Urcările m-au rupt, ce să mai. Am crezut că-mi scuip plămânii cu tot cu coaste și las și un ficat în potecă. Mai depășeam, mai simțeam că-mi dau duhul. Mai trăgeam pe dreapta să rup o creangă pentru ajutor, mai alergam ca melcul prin șanțuri. Și noroc cu peisajele de toamnă, că nici măcar la urs nu am mai avut timp să mă gândesc. Pe coborâri însă am simțit că plutesc, am alergat ca în desene animate și nu am mai ținut cont de nimic. Deși am făcut un mare și gras 3h20m, m-am declarat mulțumită. După un an ca ăsta, aproape ca m-am mirat că am ajuns la finish.
3 zile mai târziu îmi sucesc glezna, cărând căruțul pe o pantă cu ciment turnat prost și pământ. Pauză forțată 3 săptămâni. Grrrr.
Acum urmează lungul și anevoiosul drum către o formă mai bună. Și o să încerc să-l și documentez. Poate așa mă țin de el.
I’ll be back. I am back.
