Componenta echipei a fost Mihai, Mihutz si cu mine, Ruxi (prima data intr-un astfel de concurs). A fost un Challenge care ne-a purtat de la extaz la agonie….si nu doar o data. Aventura a inceput inedit anul acesta. Cu Mocanitaaa. Un trenulet cu abur desprins parca din povestirile bunicilor nostri. Nu cred ca vreunul dintre noi mai mersese pana atunci cu asa ceva… Peisaje superbe, dormit pe sub bancile care erau inauntru, poze si in sfarsit locul de unde se va da startul; cu vreo 10 kilometri mai in urma decat locul stabilit initial, deoarece se pare ca mocanita nu tine cont de drumul lung pe care il vom avea noi de parcurs. Astfel, toate echipele cu forte si ganduri mari asteapta cuminti si emotionate sa plece in traseu. Startul se da, si uite asa, usor-usor, incepem sa tzopaim pe sina mocanitei. Unii mai repede altii mai incet, altii oprindu-se sa-si puna pelerinele deoarece vremea ne anunta de pe-atunci ca nu va fii prea ingaduitoare. Si iata ca apare si prima noastra mica izbanda. Stiam ca una dintre echipele CPNT, o echipa formata din 3 baieti este pusa pe alergat. Apar deodata din spate, mergand voiniceste si…depasindu-ne. Adevarat…era doar inceputul dar deseori inseamna foarte mult sa fii primul de la inceput.
Asa ca Mihai, observand ca in dreapta noastra, peste rau, este drumul forestier propune sa o luam pe-acolo. Fiind in sandale ne este foarte usor sa trecem raul… In spate unele echipe raman un pic dezorientate, nestiind ce sa faca, sa vina dupa noi sau sa mearga in continuare pe sina. Nu stim ce au facut deoarece am inceput sa alergam asa usurel, noi pe drum, celelate echipe pe sina. Dupa vreo 10 minute i-am pierdut si am inceput urcusul uitandu-ne din cand in cand in spate sa vedem daca ne ajung. Dupa alte cateva ore de mers, ploaia isi face iarasi aparitia de data aceasta torentiala si reuseste sa ne ude pana la piele. Ne hotaram sa ne oprim un pic intr-o casa parasita ca sa mai schimbam o soseta, un tricou, sa mancam ceva si sa ne hidratam. Stam acolo vreo 20 de minute si cand sa plecam…ce sa vedem?.. Pe o culme apropiata echipa care ne “urmarea” venea si pentru a doua oara ne depasea.
Am strans repede si am plecat pe urmele lor… am intins pasul si i-am intrecut iarasi. Am ajuns astfel in primul post, Saua Hasmarului, primii. Fericire. Plecam mai departe prin ceata si ajungem usor in al doilea post, pasul Prislop, la Cabana Aplina.Iar schimbam o soseta, luam semnatura de la cabanier si… apare din nou Echipa. Deja ne gandeam ca tot Challenge-ul asa va fi. Insa ei se hotarasc sa ramana sa manace acolo. Asa ca noi plecam mai departe pentru a mai castiga minute.
Drumul catre al treilea post, stana Stiol, se face cu dificultate printr-o cetaza de-o taiai cu cutitu`, si prin intuneric total. In unele momente, nu numai la propriu ci si la figurat eram in ceata. Nu mai stiam daca am trecut de stana, sau daca mai avem de mers. Nu ne puteam permite sa o ratam si sa continuam spre creasta Rodnei deorece era post de control. Intr-un final auzim niste caini care latrau si ne gandim sa ne apropiem sa vedem la care dintre numeroasele stane de pe harta ne aflam. Si cum ne apropiam noi asa, destul de infricosati de lipsa de vizibilitate si de latraturi, ni s-a parut ciudat ca acei caini nu se apropie si ei. Doar latrau. Deodata ne apare si stana in dreapta noastra. Intram, strigam, incercam sa ne facem simtita prezenta, dar..nimic..nu iesea nimeni. Asa ca ne culcam pe o prispa. Pe la ora 3 cine apare?? Echipa… Aveam deja cateva ore de somn in plus si pareau ca au avut probleme mai mari sa gaseasca stana. I-am intampinat cu o frontala deoarece nici la ei nu a iesit nici un cioban. Dimineata la tezire observam ca suntem in stana pe care o cautam si aflam ca cei cu care am impartit prispa abandoneaza. Muntii Rodnei nu ne-au ridicat probleme foarte mari de orientare chiar daca niciunul dintre noi nu mai fusese pe-acolo. Insa aveam in echipa 2 baieti care stiu sa se orienteze foarte bine. Problema a fost insa ploaia care ne-a biciuit fetzele tot drumul, ceatza densa care nu ne permitea sa vedem la 10 metri in fata noastra, vantul, frigul, si un mare junghi pe care il aveam eu in sold. Insa care nu ne-a oprit.
La postul “Pasul Pietrii” am ajuns cu o mica intraziere deoarece am ocolit un pic, crezand uneori ca suntem in Triunghiul Bermudelor. Busola arata de fiecare data altceva J Dupa alte cateva ore, printre doboraturi si ceatza, cand mintea noastra crea cele mai ciudate forme din ceea ce vedeau ochii (eu am vazut chiar un cangur in ceatza, iar toti trei am vazut o casa de care cand ne-am apropiat s-a transformat in pietre nu mai mari de 50cm), am ajuns si la urmatorul post, Pasul Setref, la ora 21.00. Aflam ca suntem primii si primim o informatie eronata care avea (si ea) sa ne coste. Aflam ca suntem la o distanta de 9 ore de CPNT (erau de fapt vreo 6 poate chiar mai putin).Ingerasul caruia ii multumisem tot drumul se transformase acum intr-un dracusor care se juca cu noi. Asa ca ramanem in Setref, macam o ciorba, si dormim intr-un fanar. Plecam pe la 6: 30 dimineata de aici. Crezand ca urmaritorii nu au cum sa ajunga in acea noapte in acelasi post cu noi, am dormit pe saturate pentru a fi odihniti ziua urmatoare.. Ajungem apoi la urmatorul post destul de usor desi era cam ceatza si plecam voiniceste catre Stana Magura.
Ciobanul de acolo ne primeste foarte ospitalier, cu urda, jintita si apa dar… ne indruma GRESIT. Se uita dupa noi cum plecam si… NU ZICE NIMIC. Si uite asa urmarind hartile foarte vechi si proaste, am ocoilt mai mult de 20 de km. Am ajuns in Romuli. Aici am realizat nebunia… Pentru prima data ne gandim ca putem pierde. Incepe o infioratare cursa de reparare a greselii… Zburam practic catre Fiad si de acolo catre urmatorul post, facand calcule, gandindu-ne ingoziti cat de mult am pierdut cu acel ocol (aproximativ 4 ore si ceva).
Aflam apoi de la un nene ca au trecut niste baieti din Brasov inaintea noastra cu cateva ore. DEZASTRU!!! Un satean ne arata un traseu mai scurt si fara sa stam pe ganduri o luam pe acolo. Am avut poate un curaj incedibil, putea fii cel mai prost drum, insa ne-a dus bine. Am inceput iar sa credem in ingeras cand in fata noastra, mult mai sus insa i-am vazut pe cei de la CPNT, luptandu-se cu jnepenii. Deja nu mai conta nimic. Inca puteam castiga. Era durere in talpi, in genunchi, in maini, in tot…dar nu mai conta nimic. Ii puteam prinde. Nu se poate exprima in cuvinte ce am simtit in acele momente. Eu una, plangeam de durere si de fericire ca inca nu s-a terminat, ca inca se mai poate. Si astfel incepe groaznicul urcus spre Vf Bran, printre tufe de afine, prin iarba ce depasea genunchii. A fost infiorator… urcam si nu se mai termina..nu se mai termina. Ajunsi in varf ne dam seama ca CPNT-ul avea doar vreo 15 minute inaintea noastra. Se inserase, nu mai aveam timp sa admiram apusul.
Inca se poate…se poate 100 %. Ajungem, nu stiu cum, dar incredibil de repede pe vf Arcer, de unde incepe coborarea…si COSMARUL… Punctul albastru pe care il pierdem din 50 in 50 de metri si ienuparul in care ne scufundam adesea pana peste solduri ne terminau incet dar sigur psihicul. Erau momente in care cautam punctul si desi eram la distante de maxim 10-15 metri unii de altii nu ne mai auzeam si nu ne mai vedem lumina de la frontale. Ajungem in padure cu intarziere si incepem coborarea. Inca se putea. Insa iar pierdem marcajul intr-o portiune cu daramaturi. Dupa o cautare de aproximatin 20 de minute, epuizati psihic am luat o hotarare care ne va macina sufletele pana anul viitor, pana la urmatorul Challenge. Am hotarat sa ramanem sa dormim acolo, in poteca, langa ultimul marcaj pe care l-am gasit. Am adormit toti trei tacuti, cu gandurile noastre, fara sa luam in calcul eventualele pericole din padure, gandindu-ne numai la ceea ce putea fii…si nu a fost.
Ne-am trezit destul de devreme, am gasit si marcajul si in vreo 2 ore eram la finish…cu dureri groaznice… in suflet. Am ajuns pe locul III, dupa CPNT I si CPNT II, care au dat dovada de un mare curaj, constanta, si o ambitie iesita din comun.
Ziua urmatoare au aparut si celelalte echipe si impreuna am stat, am povestit, am dormit, am mancat, am facut baie in raul racoros, am dormit, am mancat…
august 2007
1 comentariu
[…] era încă făcută, ieşim la stâna unde acum 3 ani un cioban binevoitor ne-a îndrumat greşit la Trophy MDM şi-am reuşit să rătăcim ore bune în plus şi chiar să pierdem concursul din aces motiv. Eh, […]