Cand am aflat deacest concurs amfost putin sceptica. Ma gandeam cum oare e posibil sa alergi aproape 38 de kilometri, cum oare e posibil sa termini intr-un timp atat de scurt, cum au fost cei de anul trecut. Timpul mediu fiind 7 ore in conditiile in care acest traseu se parcurge in mod normal in 16. Insa aici era vorba de un maraton, deci alergare. M-am antrenat alergand prin parc destul de des impreuna cu inca doi baieti (Mihai si Mihutz Truly Bucuresti) care s-au a fi si ei foarte ambitiosi si au terminat concursul cu brio. Traseul a fost urmatorul: Zarnesti Centru, Gura Raului, Fantana lui Botorog, Satul Magura, Casa Folea(Pestera), La Table, Poiana Lespezi, Saua Funduri (Creasta), Valea Urzicii, Ceardacul Stanciului, Marele Grohotis, Umerii Pietrei Craiului, Refugiul Spirlea, Plaiul Foii, Valea Ursilor, Refugiul Diana, Coltul Chiliei, Zarnesti Centru…. La prima vedere pare foarte mult. Insa si la a doua si la a treia, si ori de cate ori te-ai uita si ai citi, tot mult pare, pentru ca si este..Am ajuns in Zarnesti vineri seara. Vremea cam urata insa viitorii participanti voiosi si bine dispusi. Ne-am inscris si noi, eu Mihai si Mihutz printre acei oameni pe care nu-i cunosteam. Pe unii ii vazusem in poze, stiam ca multi sunt atleti sau cel putin asa par, insa stiam cu certitudine ca sunt bine antrenati si ca multi dintre eiau experienta in astfel de concusuri… Seara am petrecut-o la Gura Raului, unde am si dormit. Si uite ca a venit si ziua cea mare. De dimineata am constatat cu totii ca vremea ne face probleme. Ploua mocaneste si din cand in cand chiar mai mult decat atat. Era si destul de frig. Lumea deja incepuse sa se gandeasca la o eventuala amanare a startului si poate chiar a concursului. Insa… cineva acolo sus ne iubeste..si imediat inainte se start ploaia se opreste si emotiile vin asa usor si se strecoara repede in inima participantilor. Aproximativ o suta de iubitori ai muntelui, cu varste intre 18 si 68 de ani, fete si baieti, se strang la start.. Unii mai linistiti, altii, ca mine..cu un milion..si ceva, de emotii, fiind poate pentru prima data la un maraton pe munte. Startul se da, si toata lumea incepe sa alerge. Ocolind baltoci, eu udandu-ma deja la picioare deoaece eram in adidasi, uitandu-ne in jur la ceilalti…oricare iti parea extraordinar de bun, chiar era.
Suntem escortati pana la cabana Gura Raului de o masina a jandarmeriei, dupa care…incepe nebunia… Deja unii luaseara avans, altii se mai opreau din cand in cand, dar cu totii erau hotarati, stiau ca fac un lucru greu, pe care trebuie sa il duca la bun sfarsit, li se citea acest lucru in ochi… Am trecut de Fantana lui Botorog dupa care in stanga ni se infatisaza primul punct de control si prima poteca la deal spre Casa Folea.
Incepe deci primul urcus. Eu ca si multi altii de altfel, am alergat pana acolo cu betele de treking in mana deoarece nu doream sa ma mai opresc cand incepe urcusul (sincer e foarte incomod sa alergi cu ele). Deja nu mai alerga toata lumea, greu cand poteca suie. Altii mai bine antrenati se duceau voiniceste in sus fara nicio problema.Am ajuns destul de repejor in satul Magura. O zona deosebit de frumoasa, alei nu mai late de un metru printre casele care inca dormeau..un pic de ceatza care incepuse deja sa se risipeasca, si din cand in cand cate un om la poarta care iesea sa ne priveasca. Unii mai evitau cate un catel zgomotos si cu totii alergau intr-un ritm incedibil. La Casa Folea eram cam a 5-a fata, ceea ce mi se parea absolut incredibil. Zambim cu totii in fiecare post deoarece suntem fotografiati. Incep insa sa alerg mai hotarata. Stiam ce ma asteapta, stiam cat mai este pentru ca facusem traseul, insa nu stiam daca sunt in stare sa ma mentin alergand atata drum…, totusi am facut-o. De la Folea si pana la La Table am alergat aproape incontinuu. Ce-i drept era mai mult la vale. Am baut apa direct din jgheabul care se afla acolo, desi mi-a fost oferit un pahar si am pornit mai departe spre Poiana Lespezi, alegare sustinuta si hotarata deoarece aici chiar era numai in linie dreapta si la vale… Stiam ca pot castiga timp..ceea ce s-a si intamplat, eram deja a treia.Incepe “minunatul” urcus catre Saua Funduri. La iesirea din padure, am aruncat un ochi in sus si am vazut o gramada de oameni care urcau intr-un sir indian dezorganizat…. Pana atunci nu-i vazusem, uneori uitam ca suntem totusi foarte multi pe traseu deoarece erau momente in care eram singura pe poteca, sau asa credeam eu.. Urcusul a fost destul de obositor, noroc cu betzele care m-au ajutat foarte mult (si cat bodoganisem la inceput ca mi-e greu sa alerg cu ele, ca parca mai bine nu le luam)… Si urcam, si urcam…si stiam ca mai e mult pana sus, pana la mult asteptatul “timp mort” de pe Valea Urzicii unde mi-as fii permis sa stau cateva minute sa imi trag sufletul… Si iata ca ajung si in creasta, se vede postul de control si cativa alergatori care mancau ce aveau pe la ei si beau linistiti niste apa sau ce avea fiecare. Ajung acolo in cateva minute, stau si mai putin deoarece vad ca incep sa vina fete… Nuuuu, nu-mi permit sa ma depaseasca nimeni. Asa ca plec foarte repede, trec destul de lejer de grohotisul de pe Valea Urzicii (noroc cu corzile puse de organizatori, se aluneca foarte rau si practic a fost o mica portiune unde cred ca aproape toata lumea a facut rapel- nu e numai maraton, facem si un pic de alpinism )…si ma indrept spre Marele Grohotis.Deja oboseala isi spunea cuvantul. Simteam cum imi tremura fiecare muschi.. La inceput am crezut ca mi-e frig dar am constatat ca de fapt tremuram pentru ca eram incordata la maxim, picioarele mele faceau un efort iesit din comun… Si alerg, iar alerg…pe grohotis, sunt multi bolovani alunecosi, cad de multe ori si mi-e un pic teama sa nu-mi sucesc vreun picior. Dar nu se intampla nimic din fericire. Incepe coborarea spre refugiul Spirlea si Plaiul Foii. Iar alerg voios, mai cad, ma ridic, simt cum nu-mi mai pot controla picioarele, functioneaza de unele singure, si nici nu ma pot opri, deja alergarea era ceva normal, ca un reflex. Pana in Plaiul Foii nu m-am oprit decat de vreo 2 ori ca sa beau apa din rau. Gata, nu mai e mult, sau asa cred… Suntem intampinati in Plaiul Foii cu apa, bauturi energizante, supa, struguri, banane, branza, lamaie. O fericire. Ma opresc binenteles…deja ma simteam epuizata…tot tremuram. Beau apa, mananc niste struguri si iata ca apare inca o fata. Parea in cea mai buna forma. Pleaca inaintea mea si deja ma gandeam ca gata, asta e…Urcusul spre Refugiul Diana si-a spus cuvantul in ceea ce priveste rezistenta mea si cred ca si a altora. Efectiv nu mai puteam, aveam impresia ca ma tarasc, fiecare pas parea si era un chin, betzele nu mai aveau niciun efect. Puterile erau spre sfarsite.. Cu chiu cu vai am ajuns pana sus, mai mult in patru labe, oprindu-ma la ficare zece pasi. La refugiu, in timp ce beam niste apa m-a mai intrecut o fata, castigatoarea de anul trecut.Fusesem a treia atata drum.. Insa, nu mai puteam. Mi-am spus: e bine si in primele 5, e bine si daca termin pana la urma. Am plecat un pic suparata… Nu apuc sa merg nici 2 minute si mi se face rau..foarte rau, incat am si vomitat. Partea interesanta e ca mi-a facut bine acest lucru. Am capatat forte si mi-am dat seama ca inca pot.
Pana in Zarnesti nu m-am mai oprit, am trecut prin postul de la Coltul Chiliei ca vantul si am iesit repejor in poteca de la marginea padurii de unde deja se vedea Zarnestiul. Si nu numai el, si fata care ma depasise sus la Diana. Incep sa ma intreb daca o pot depasi din nou, o fac. Ma depaseste iar. O depasesc iar. Si ma duc, din ce in ce mai repede, prind avans, Zarnestiul e tot mai aproape insa departe. Il ajung, deja sunt pe stradutele lui, nu stiu cat mai e pana la finish , urmaresc benzile rosu cu alb puse de organizatori pe tot traseul. E lume pe strada, unii se uita mirati, altii incurajeaza. Fac stanga si se vede finishul. Lume care striga, lume care aplauda. Termin..in 6 ore si 45 de minute.
Atmosfera de acolo e extraordinara, fiecare participant care trece linia de sosire este aplaudat de parca a ajuns primul, de parca a castigat. Si de fapt asa si este. Toti au fost invingatori in acest concurs, indiferent de timpul cu care au terminat. Partea frumoasa pentru mine a fost insa si alta. Terminasem a patra dar ca timp a treia, deoarece fata care m-a intrecut la Paiul Foii a ajuns-o pe cea care era prima si au trecut linia de sosire impreuna. Stiam ca locul 2 nu se va da, si se va da locul 3 la cea care a ajuns ca timp a doua… Eram oricum foarte multumita, extrem de multumita,in primul radn pentru ca am reusit sa termin cursa. Am intrat apoi in sala de sport a scolii nr 5 unde aveam bagajele si unde am fost primiti cu supa, paste si struguri. Lume vesela, lume care povesteste. Atmosfera de invingatori. Surpriza pentru mine a fost la festivitatea de premiere cand, in momentul in care au anuntat locul 3 la feminin mi-am auzit numele. Am fost un pic nedumerita, dar imediat m-a cuprins o fericire de neimaginat. Eram pe podium..A fost un concurs greu, intr-o zona montana absolut superba, care este printre preferatele celor care merg constant pe munte. Au fost atat de multi oameni care si-au dorit sa participe, au facut-o si acum sunt invingatori. Felicitari organzatorilor care au facut o treaba excelenta. Felicitari tuturor celor care au avut ambitia sa participe si sa se avante intr-o competitie deloc usoara.
5-7 octombrie 2007
