Stufstock 2009 și vama veche

Nu putem decât așa.. Riders on the storm.

Dacă cineva m-ar fi întrebat vineri dimineață: mergi anul ăsta la Stufstock? Aș fi raspuns ferm: NU.
Și uite că vine seara, iar ora 1.45 mă găsește în acceleratul de Constanța.
Mi-era totuși dor de mare deși anul ăsta am simțit-o de multe ori. Cele 4 ore petrecute în tren au trecut în viteză, cu ”Dedesubt este infernul” și Coldplay, iar dimineața s-a arătat rece și portocalie, cu vedere către port de unde răsărea soarele dintre macarale.
În microbuzul de Mangalia am vizionat un B.D și într-un final, când soarele a început să încălzească geamul am adormit. M-am trezit buimacă, fără să-mi dau seama în primele secunde unde sunt. Trecusem de gara din Mangalia unde trebuia să cobor și mă îndreptam spre capăt. Șoferul nici nu cred că mă văzuse acolo în spate ghemuită cu capul pe rucsac. I-am spus că vreau să cobor și m-am îmbarcat rapid în microbuzul care mă va duce spre Vamă. Ultima dată în acest an.

E liniște. Văd plaja și marea și merg agale către ele. Este dimineață și nu vreau să încep cu telefoanele. Oamenii au petrecut noaptea trecută.
Așa că-mi iau minunata cafea de la Ovidiu și mă tolănesc pe nisipul care deja începea să ardă. Am mintea mută. Nu simt nimic. Numai văd. Sare, pescăruși și umbrele din stuf, pe o plajă aproape goală, așa cum am cunoscut vama cu ani în urmă. Un loc unde poți să te pierzi în nisipul cu scoici și să uiți de ceas în timp ce soarele face jumătatea de arc pe cer. Ascult Doors. Riders on the storm. Into this house were born. Into this world were thrown. Like a dog without a bone. An actor out alone. Riders on the storm. Soarele se ridică, din cafea rămâne numai zațul. An actor out alone. Încă n-am gânduri.
Mă aduce la realitate telefonul care mă anunță că lumea s-a trezit. Fac o baie scurtă pentru că nu pot rezista valurilor verzi, mari, cu spumă albă, care izbesc nebunește nisipul ud de la mal.
Hai să mâncăm, stomacul meu face scandal. E ora 10.00, n-am mâncat de ieri de la ora 19.00.
Apoi, o zi întreagă prind cu fiecare centimetru din mine ultima bucățică de vară. Mă las pârjolită de soarele de septembrie, adorm cu fața pe nisip în timp ce razele îmi ard mâinile și spatele.
Apoi, mă arunc în mare și mă bălăcesc, înghit înecându-mă apă de vama veche, în timp ce printre valurile alea imense încerc să fac giumbușlucuri. Sunt aruncată însă la mal de un val care mă izbește fix în cap și mă doboară. Așa că amețită mă duc să mai leșin un pic sub soare.

E bine.
E sărat și prăfuit. Mă simt prăjită ca într-o zi de iulie. Iar vântul care bate cu o forță demnă de crestele Făgărașului prevestește ce va să vină.
Am bătut plaja și vama în lung și-l lat până spre seară, am găsit sub barăcile pescarilor căței grași pe care i-am lăsat să mă muște de nas, am adormit apoi în fața cortului și m-am trezit când din mare răsărea o lună mare și roșie, ca din filmele cu lupi de preerie.

Ora 21.00. Ne așteaptă Stufstockul. Cel puțin pe mine. Așa că primesc cu indiferență (încă) o cartelă de orange (mai bine ar da și telefoane, ce să facem cu atâtea cartele? mai târziu în noapte am întâlnit 4 puștani care vindeau 13 cartele pe 20 de lei) și mă strecor printre spectatori.

Cântă ZOB. Cântă ZOB? Cu greu reușesc să îl recunosc pe solist. Este extrem de schimbat față de cum era la ultimul concert la care am fost. Dar vocea e aceeași, glumele aceleași, atmosfera pe care o creează de neînlocuit. Încheie moale și cald cu Cine ești, cine sunt, ce mai beau, ce mai cânt? Ce mai fac, ce mai simt? Oare mai pot să mint? Cine sunt, cine ești, oare mă mai iubești? Cine e, cine nu, care eu, care tu? Îmi fură un zâmbet și o lacrimă. M-au câștigat iarăși.

Urmează Kumm. M-am infiltrat în primul rând, pe mijloc, la gard. Ascult și simt. Încep în forță cu: Nu pot să ating. Cuvintele ce-ncet se sting. Nu pot fi altul decât sunt. Ma înspimânt. Suntem toţi o apa si-un pamânt.
Solistul, un pișpirică (fără supărare) care reușește printr-un singur zâmbet să cucerească publicul. Poate este emoționat, nu știu, dar ochii îi sclipesc de fericire și mulțumește continuu celor care cântă cu el Butterflies are coming. Are coming. Butterflies are coming. To change our ways.

E.M.I.L. Dezlanțuire și dezmăț în ritmuri care îmi amintesc de copilărie. O copilărie târzie prin cultivator de vise și pisici și expirat și fețe cărora nu le mai văd chipul. Sunt departe. Eu sunt aici. Pogo. Un fel de Fight Club rudimentar. Plăcerea de a primi o lovitură, sângele țâșnește pe nas, ei rânjesc plini de viață. 100 de oameni într-o mingie care arde și forfotește. Aud acea piesă. Nu am regrete. Am bere în față. Prea multe defecte. Și doar o viață. Mă grăbesc să trăiesc. Mă grăbesc să trăiesc.

Timpuri Noi. Unu strigă: Artaneeeeeeee, ai slăbit!! Cum ai făcut? Altu: Artaneeee, te iubesc tată. Artan răspunde: Mulțumesc. Un tip de lângă mine îmi spune: Mă cheamă Luca, prizez aurolac. Mă cheamă Luca, la fete nu am trac. Mă cheama Luca, la școală nu mă duc. Mă cheamă Luca și dorm pe unde-apuc. Apoi îmi oferă un covrig cald. Oare chiar îl chema Luca?
Ploaia îmi udă bluza. Fug la Pirați. La ora 2.00 urmează Zdob și Zdub. Oare se oprește mocăneasca asta brăzdată de fulgere? Sper.
Dau gata o bere și la ora 1.55 fug la scenă. Ploaia a încetat. Mă strecor ca o pisică prin mulțime și ajung iarăși la gard, pe centru.

Și începe nebunia. Hore, transpirație, amețeală, isterie. Sunt purtată de val cu bunica care bate toba-n casa mare și mă învârt în ritmuri zăpăcite videli noci. guleali vsiu noci da utraaaaaaaaaaaaaaaaaaa. 4 piese la bis și seara se termină.
Sunt răgușită, cu hainele ude fleașcă de la atâta dans. Doamne, de mult n-am mai simțit atâta fericire. Ar fi putut să-mi explodeze capul chiar atunci. Cât să încapă?
O zi, o mare verde, niște concerte minunate. Public puțin și de calitate.
La Ovidiu, niște unii ard fumigene roșii de stadion și țopăie pe niște piese fără versuri sau ritm.
Străbat vama în răcoarea dimineții. Cluburile sunt aproape goale. De undeva se aude un chiot, niște oameni sparg geamul propriei mașini care era cocoțată pe un utilaj de tractare. Ciudat. Ce naiba or vrea să facă?
Mă bag în cort și adorm în duduielile care sparg liniștea valurilor. Suntem aproape de mare. Dacă nu ar fi basul ăla îngrozitor nu aș auzi decât nisipul fremătând sub spumă.
Ora 10.40. Plouă torențial și suntem blocați în cort. Aflăm că un prieten a fost vizitat de apă. I s-a inundat cortul. Așa că l-a lăsat de izbeliște și a fugit către casă, cu toate hainele ude.
Așteptăm fereastra și fugim la Corsarul pentru un mic dejun de prânz. Porții nesimțit de mari, la fel ca cele de la Mitocanu. Pardon, alea sunt porții mitocănești. Sunt copleșită. E prea mult pentru mine.
Strângem corturile și petrec ultimile clipe din vama de anul ăsta în locul cel mai drag. La Ovidiu, pe o ploaie mocănească. Parcă iar se aude Doors.

Constanța e la fel de mohorâtă așa că prind ultimul moment de vară în Phoenix unde mânânc profiterol și beau limonadă. C-așa-i la mare.
Și iar spre casă, cu bilet fără loc, cu ”Toți oamenii sunt muritori” și iarăși Coldplay.
Noapte bună Vama Veche. Dimineața ta vine peste 8 luni.