Prin Piatra Craiului

Piatra Craiului- o apariție de basm, ce pare mai curând un vis, o plăsmuire a norilor, decât o formă a pământului. (Marcian Bleahu)

Pe poteci întunecate cum ar spune unii, sau umblate doar de ciute, cum ar spune alții. Am pornit la drum. Într-o zi mohorâtă ce aduce mai degrabă aminte de un sfârșit de mai, decât de mijlocul lui ianuarie. Un ianuarie al lui 2011, care pare că ne pune numai bețe-n roate (sau paranoroaie în loc de parazăpezi) și nicidecum skiuri în picioare.

Eh, iubim muntele oricum ar fi și orice ne-ar da, dar totși ne-ar prinde bine și ceva fulgi pufoși.
Suntem din 4 zări (oarecum, mai degrabă aproximativ 2, maxim 3): eu din București, Andrei din Ploiești, Andrei D. din Constanța și Dragoș din Sibiu. Cum s-ar spune, a tunat și ne-a adunat în Brașov, de unde după achiziționat Fervex și rondele plecăm spre Zărnești.

Ultima dată am fost aici anul trecut, la începutul lui decembrie, când mi-am cumpărat skiurile de tură. Pfuai și era marele și incredibilul ger. Și zăpadă.

Acum… ne întâmpină zâmbind grețos și făr’ de milă noroiul. Și ce noroooooi. Din ăla lipicios și murdar (că doar nu era să fie curat) și care mi s-a suit până în cap. Și nu glumesc. Am reușit să mă stropesc în locuri unde nici măcar nu reușesc să mă scarpin

Mergem în scara măgarului cu viteza melcului stins. Ne-am grăbi și nu ne-am grăbi, traseul nu e lung dar ne așteaptă surprize care mai de care mai… frumoase.
Și cum ne târâm noi așa, luăm după noi și-o cățelușă scurtă ca-n desenele animate, plus al ei voinic, frumos ca zmeii din visele cățeilor, pe nume Lupu.

După ce adăugăm apă la bagajele nu tocmai ușoare ca gândul, melcul se stinge de tot și viteza capătă valențe de rac roșu ca focul pe plaja fierbinte. Și anume un pas înainte, doi înapoi, oooooof spatele meu (sau viața meaaaa, după caz), greu la deal cu picioarele doar două. Tracțiune integrala n-avem. Doar când intrăm pe vale. Acum înventăm tracțiunea 2 și un sfert. Căci ne ajutăm de pioletul din dotare.

Zăpadă puțină, pietre multe grohotiș, o plăcere. Sau nu. Concurs: cine merge mai încet, care gâfâie mai tare? Locurile pe podium sunt discutabile.
La fel și locul iernii în calendar. Căci iată plouă ca vara și pe deasupra mai și tună. Ha. Ce stupid… Iarna trebuia să fac crize la avalanșe nu la tunete. Hmmmm. Sunt dezorientată. Creierul meu nu mai știe de ce să-i fie frică. Așa că e în blocaj anotimpic.

Am avut ocazia și să ne etalăm talentele de alpiniști veritabili, și anume ne-am asigurăt și am trecut ba cu morcovi, ba cu vânători, unii dintre noi cu tot ogoru în și anume popou.

Se face noapte așa că trebuie să-mi fac numărul.Mă panichez stupid într-o zonă nu tocmai periculoasă, apoi dăm o luptă crâncenă pe viață și pe moarte cu toți, dar absolut toți boscheții din lume, am un colțar care vrea o plimbare de unul singur, așa că-mi zboară de pe rucsac și fuge crizat la vale spunând: cling cligng trosc cling, și într-un final asezonat cu ace de brad și crengi în zone nu tocmai plăcute, ajungem la locul de nani.

Locul de nani e mirific, mai mult decât mirific. Ne instalăm rapid și începe marea bucătăreală. Supe, sute de mii de ceaiuri, slană fără ceapă și multe multe altele. Apoi, pentru că nu ne putem încălca ritualul, urmează ora (orele) de program artistic. Dans și voie bună după gustul fiecăruia. Un pic de karaoke răgușit și apoi somn. Dulce somn.

 

Dimineața ne-a adus și 2 centimetri de zăpadă proaspătă. Fix cât să nu mai vezi gheața ascunsă sub ea. Ha! Coborârea nu a ridicat probleme și nu a avut nimic interesant, poate doar o mică chestie demnă de luat la povestit. Și anume eu, călare pe trunchiul unui copac, cumva pe dos, nu sunt capabilă să pun coarda în coșuleț (chestia de filat/rapelat etc). Sau așa am impresia.

– Băăăăă, m-ați lăsat aicia singură si nu pot să pun ăsta.
– E nu poți…
– Nu pooooot, îl pun greșiiiiiiit, dacă vine ursuuuu? (și mă apucă de fund)
– Hai mă Ruxi ce naiba?
– Nu știiiiiiiiiiu. Ce mă faaaaac?
– Hai mă Ruxi că știi.
– Hai măăăăăă
(moment în care, băieții au început să mă ignore)

Evident, știam. L-am pus corect de aproximativ 10 ori, numărate. Numai că îl vedeam eu invers și aveam impresia că nu-i bine. Da era bine. Așadar, acu pot să îl pun și cu ochii închiși pe pipăite și cu capu în jos cu ursu brun carpatin cocoțat în aluniș, pregătit de atac cu dinții la fundul meu prețios

Și am găsit și colțarul buclucaș.

 

Coborâm complet alene, prin noroaie, ne oprim la o bere într-o bodegă de bodegă (ce vorbă veche) și hop țop în tren spre Brașov. Apoi hop țop în tren spre București. Și nu orice tren, intercity. Ca singurul accelerat care mai era (peste vreo 2 ore) ajungea în București odată cu Moș Ene, adică pe la 12. Nu zic cât am dat pe bilet, că era să mor de inimă.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!