Ski de tură Clăbucetul Taurului

Munții Baiului

eu si Andreea

12 ianuarie 2013

Cică era o vorbă. Aia cu dimineața pe răcoare. Numai că noi nu stăm cu burta la soare ci încercăm să ne îndesăm în super personalul vieții și dimineții care duce spre Valea Prahovei.

Și care e atât de aglomerat încât nu prea reușesc să mă găsesc cu Andreea de la început. Căci indicațiile de genul: sunt la primul vagon în față spate etc, pe frigul naibii și cu skiurile clămpănind frenetic și atârnând de mine, cu clăparii care m-au transformat în roboțel ambulant pe peronul plin de oameni, toate astea nu prea s-au lipit de mine.

Și cum Andreea a găsit loc doar pentru ea și cum am petrecut cel puțin jumătate de oră în miros de jumări, șosete dar și altele despre care nu doresc sa scriu, am reușit să ne reunim. Undeva aprope de o ușă, căci altfel era nasol cu miresmele tocmai amintite.

Și cu cât ne apropiem mai mult de munte, cu atât speranțele scad, invers proporțional cu dorințele care ne trimiterau visând cât mai sus și cât mai frumos. Dar sus e viscol, ceață și niciuna dintre noi nu e vreo expertă în orientare sau munții Baiului. A te rătăci sau a nu te rătăci? Aceasta este intrebarea. Și-am decis să nu ne. Așa că nu am mai coborât în Bușteni, n-am mai coborât nici în Azuga, ci am ales Predealul.

Și cum fetele cucuietele când se întâlnesc la drum singurele nu le mai tace gura o clipă, ne oprim și la cafele și la ceva de ronțăit și hai odată să mergem că ne prinde seara trăncănind în restaurantul de la baza pârtiei.

Andreea nu are piei de focă așa că ne deplasăm mai greu. Eu pe skiuri, ea pe lângă, face pași grei prin zăpada în care se scufundă până la genunchi. Cam greu, dar n-am ce-i face.

Planul este să ajungem la cabana Gârbova și probabil retur, în funcție de timp și de cât de tare se va obosi Andreea ba cărând skiurile, ba încercând să meargă pe ele.

Acolo unde nu este panta prea abruptă, mă transform în teleski. Așa că Andreea hopa sus, iar eu o trag de bețe. Se uită lumea la noi ca la nebune. Adevărul e că e cam ciudat modul ăsta al nostru de deplasare. Nu numai că în loc să mergem la vale, mergem la deal, dar ne mai și tragem una pe alta E amuzant dar și foarte obositor pentru amândouă. Andreea își pierde destul de des echilibrul, pe mine mă dor mâinile, iar efortul este considerabil.

Dar ce să-i faci, așa e la munte.

Din curba 2 de pe pârtie cotim dreapta și intrăm într-o pădure ninsă-ninsă și neatinsă. Totul e încremenit sub zăpadă și ne întâmpină o liniște copleșitoare. Nici nu ai zice că la câteva sute de metri în spatele nostru lăsăm hărmălaie și aglomerație. Pe aici nici țipenie de om sau animal. Mergem aproape șoptit, pâș pâș, scuturând fără să vrem crengi încărcate de zăpadă. Parcă a venit Craciunul, așa e de frumos. Mă aștept oricând să văd o sanie și pe Moș Crăciun cu hohoho.

Ne mișcăm anevoios. Drumul este relativ drept, dar totuși la vale nu este, ci la deal. Așa că Andreea se cam chinuie un pic. Ba cu panici că o ia prin boscheți la vale fără să-și dorească neapărat asta, ba eu trăgând-o la deal și tot așa. Trenulețul nostru improvizat funcționează deși este foarte obositor și mergem mai departe prin liniște. Eh, mult spus liniște pentru că iar nu ne tace gura, dar așa măcar poate mai alungăm din urșii cei pitiți între brazi.

Cu cât ne apropiem mai mult de cabana Gârbova observăm că se risipesc și norii și tot mai des începem să vedem petice de cer albastru și raze de soare. Codul curcubeu anunțat și viscolul ce l-am vazut din tren și toată hărmălaia aia de nori îmbufnați au disparut. În locul lor apare printre copaci și Bucegi, soarele. Și ce bine este. Facem popas după popas și înaintăm cu bucurie către cabană. Ne e foame, sete și am cam sta la soare.

Cabana Gârbova e de poveste ca de obicei. Ascunsă aici în mijlocul pădurii, deși aproape de civilizație, sunt convinsă că apare ca un fel de oază pentru turiști și skiori. Ne pozăm cu toți cățeii care aproape că ne fură prânzul când aud pungile foșnind în rucsaci.

Am fost la o fracțiune de secundă distanță să-mi fie luată cu totul punga cu mâncare de către patru căței care au uitat complet de bunele maniere și aproape că au fugit cu rucsacul meu în dinți. Am luat tot ce aveam în brațe și am intrat în grabă în cabană. Am scăpat așa și de prădători. Prădpători simpatici, nu zic nu, dar cam șireți și cam insistenți.

 

De aici pornim frumos la deal către Clăbucetul Taurului. Nu tocmai cu voie bună, pentru că Andreea neavând foci se chinuie tare mult la deal în clăpari. Noroc cu un grup care a bătut urme înaintea noastră. De fapt cred că dacă nu erau ei, făceam cale întoarsă, ar fi fost mult prea epuizant pentru Andreea.

De data asta suntem răsplătite cu o priveliște pe măsură. Dragii Bucegi ne fac cu mâna, Acele Morarului stau tare mândre și îngâmfate peste Valea Prahovei și noi urcăm și nu ne mai săturăm nici de poze, nici de respirat aerul ăsta minunat, nici de înmagazinat în suflete atâtea priveliști minunate.

Pe vârf foarte mult nu am stat. Era un frig de ar fi crăpat și pietrele, dacă ar fi fost. Cu greu am scos focile de pe skiuri pentru ca aveam mâinile atât de înghețate că nu puteam să fac mai nimic cu ele.  2 poze și la vale prin zăpadă neatinsă. Veselia este de neimaginat.

Andreea pică la fiecare două viraje și de fiecare dată când mă întorc spre ea o văd din ce în ce mai om de zăpadă. Se scutură și pleacă mai departe, aproape de-a rostogolul, pentru că am impresia că nu mai are mult și devine una cu zăpada. Observ că a ajuns la stadiul în care e ori ea! ori skiurile! Și nu se lasă. Habar nu am cine a învins până la urmă, dar veselia e mare.

 

Ulterior prin pădure ne-am bucurat de zăpada pufoasă și numai bună de skiat. N-am ce să zic mai mult, am chiuit de-am speriat toți pârșii adormiți și ne-am bucurat de vremea minunată.

Odată cu apusul facem lungul drum spre gară cu skiurile în cârcă. Tare obositor. Dar asta nu umbrește cu nimic satisfacția unei ture implinite.

O să mă reîntorc pe aici. Cred că foarte curând