Gropșoarele Zaganu cam turbate – prin Ciucaș

Creasta Gropsoarele Zaganu – 2 martie 2013

eu, Madalina și Dan

disclaimer: precizez de la început că este un post lung care nu are poze în a doua parte, din cauze de vânt și foarte frig și ceva noapte și ceva zăpadă care te sabla.

Am avut o zi de vineri total haotică. De la alergatul prin oraș după flori pâna la 11 noaptea când am ajuns acasă nu m-am gândit decât la faptul că vreau să ies pe munte. Dar ori nu găsesc doritori, ori planurile altora sunt deja făcute și nu prea am cum să mă lipesc de nimeni chiar și-așa mică cum sunt eu. Că deh, când te trezești așa târziu că ții morțiș să te cari, cam greu să corupi pe cineva. Și cum mie îmi era imposibil să plec de vineri seară (cum plecau majoritatea grupurilor) am tot oscilat între o ieșire la un ski de pârtie, ceva ski de tura în Baiului singură de nebuna sau nuuuu mă mai duc deloc!!! și mă bosumflu și mă supăr si aproape că încep (chiar încep) să-mi plâng de milă aiurea. Și uite că reușesc să o conving pe Mădălina că o tură prin Ciucaș nu se poate refuza așa de ușor uraaaa!

Plecăm târzior dar nu îmi fac probleme. Traseul nostru, prin Islazul Vacii către stâna din Zăganu și apoi pe creasta Gropșoarele Zăganu către Muntele Roșu, nu poate să dureze mai mult de 7 ore. Și ajungem noi și la căsuță, pentru că ăsta ne este planul. Dar cum 6-7 ore s-au transformat în 13 o să zic mai departe.

Cum nu m-am mai văzut cu Mădă de vreo 2 ani și ceva, timpul trece repede și deja intrăm în Mâneciu. Din soare și relativ senin, începe deodată un mare viscol. Așa brusc, fără avertisment fără nimic. Și eu care credeam că o să ne topim de căldură pe sus pe munte.

Parcăm mașina într-un fel de șanț și tare îmi este teamă că nu o s-o mai scot de acolo. Deja mă gândesc cum o să bat eu din poartă în poartă să vină careva să mă scoată din bucluc. Dar cum asta o să se întâmple abia mâine și până atunci mai e multă cale de umblat (habar nu aveam noi câtă), ne puntem pe echipat. Deodată apare Dan, pe skiuri și se pare că are același plan ca și noi. Ne salutăm și ne dăm punct de întâlnire stâna din Zăganu. Sunt un pic sceptică pentru că ar fi cam stupid să stea omu după noi. El fiind pe skiuri se va mișca muuult mai repede, dar cine știe, poate ne intersectăm mai sus.

Pornesc cu Mădă prin pădure pe drumul forestier, sperând să nimeresc nemarcatul pe zăpada asta uriașă. Bate vântul din ce în ce mai tare, viscolul s-a întețit și încă nu ne vine să credem că ceva mai devreme încă aveam parte de soare. Pe mine una mă bucură vremea asta ”proastă”. Face uneori deliciul întregii ture și parcă nu mi-aș fi dorit prea mult să umblăm prin soare pe zăpada asta. Nu de alta, dar nici cremă de plajă nu avem la noi.

Din aproape în aproape am găsit și drumul și am urcat ba pieptiș, ba în curbe, încercând să ne dăm seamă dacă am luat-o sau nu greșit. Din fericire am nimerit foarte bine, am ajuns destul de repede la zona defrișată și de aici începe distracția. Consistența zăpezii s-a schimbat complet.

Mai jos era bocnă și te mențineai fără probleme deasupra ei. Acum are un fel de crustă (uneori groasă cam cât un deget, alteori are chiar si 4-5 cm) care evident se rupe sub greutatea noastră și ne afundăm până la genunchi. Dedesubt nu este ceva pufos, ci un fel de zăpadă granulată, foarte compactată  și din care piciorul iese extrem de greu. Fiecare pas este un chin și pierdem foarte mult timp aiurea. Cei 10 metri de urcat din drumul forestier până în poiana cu stâna i-am parcurs în vreo 20 de minute. Același tip nasoliu de zăpadă numai că de data asta ne afundăm și mai mult. Eu chiar până la șold.

În sfârșit ieșim victorioase din boscheții cu pricina și culmea, la soare. Pentru că a încetat și viscolul și norii se joacă de colo colo pe cer cu o viteză amețitoare. Clar, cred că bate un vânt pe sus de-o să ne zăpăcească creierii.

Dan nu e pe nicăieri. Sunt aproape convinsă că a trecut de mult, însă nu văd urme de skiuri. Până să ne dezmeticim bine, eu și Mădă, apare și el. Făcuse popas undeva mai jos.

Mâncăm și noi ceva, întind frumos pe mine o bună parte dintr-o cutie de icre () cu mențiunea că: ”bine că nu dorm la cort” și pornim mai departe toți 3. Cred că ăsta a fost momentul în care a fost decisă tura. Dacă eram doar eu cu Mădă, probabil că ne-am fi întors undeva pe la Turnul de Aramă pentru că aș fi realizat că ne prinde noaptea, zăpada e prea nasoală și am nevoie de o pereche de ochi cu experiență, că dacă cumva Mădă se panichează nu știu dacă am eu tăria s-o îmbărbătez și s-o fac să meargă mai departe. Nu știu dacă am tăria să mă îmbărbătez pe mine. La fel a zis și Dan: probabil că daca era singur s-ar fi întors când ar fi realizat că îl prinde noaptea.

Vremea e mișto, timp parcă berechet. Dar din momentul ăsta suntem o echipă, fără să ne dăm seama de asta. Și una care s-a dovedit a fi foarte bună.

Și uite așa pornim noi mai departe, prin zăpadă tot mai proastă, de tot felul de consistențe, care ba se rupe sub noi, ba ne ține deasupra, ba ne scapă în vreun gol de cel puțin jumătate de metru, ba ne obligă să mergem de-a bușilea printre brăduți. De câteva ori Dan scoate skiurile pentru că îi este foarte greu să înainteze printre copaci. Ba chiar alunecă pe o pantă îghețață și preferă să pună skiurile în spate decât să se chinuie inutil.

Destul de anevoios, ajungem în Curmătura Zăganului. Nu știu de ce, pe moment am impresia că de aici încolo nu o să mai avem niciun fel de problemă. Cred că uitasem, fără să îmi dau seama, bucăți din traseu. Ooo, dar cum încep să îmi amintesc de ele, ușooor ușooor și simt așa cum îmi crește tensiunea când ”văd” cât mai avem de mers.

Hai, pe cai, că mult a fost și mult mai e Mădălina își pune colțarii deși nu este neapărată nevoie de ei de pe acum. Însă dacă ea se simte mai în siguranță așa, este foarte bine. A alunecat mai jos vreo jumătate de metru și s-a speriat un pic. Deși nici nu avea unde să se ducă mai la vale (avea niste copăcei imediat sub ea) și nici panta nu era prea înclinată. Atât am râs acolo împreună, că ajunsese să nu se mai poată ridica de jos de râs, nicidecum de sperietură.

Și uite așa începem un frumos urcuș printre brăduți încărcați de zăpadă. Și urcăm și urcăm și admirăm și ne pozăm și stăm de ciocolăți și ceaiuri, și mai râdem mai glumim și mai urcăm un pic în zig zag către niște stânci.

Hmm. Urcăm totuși cam mult. Văd undeva în zare șaua unde trebuie să ajungem noi și nicio posibilitate de a coborî de aici de unde suntem în căldarea de sub noi. Bleah. Trebuie să ne întoarcem. Între timp ochesc un stâlp de marcaj în apropiere și prin boscheți și brazi și zăpadă cât casa ne îndreptăm către el. Dan in față face urme și este tare încăpățânat, deloc nu vrea să ne lase și pe noi să ne chinuim

De aici începem lungul șir de traversări cu emoții. Urme de mici avalanșe peste tot. Și cum eu sunt intruchiparea panicii încep să-mi pun întrebarea aia care mereu stă ascunsă într-un colț al capului: dar ce caut eu aici? Întrebarea o pun evident doar pentru mine, că nu vreau s-o sperii pe Mădă și nici să-l fac pe Dan să se îndoiască de alegerea pe care a făcut-o. Aia de a merge cu noi mai departe.

Așa că hai, ia zi Dan, traversez eu prima aici? dar aici? hai, că mă duc eu prima! lasă-mă pe mine aici! hai că e ok zapada! du-te spre primul brad! hai pe ruta asta! e mai bine pe aici! e mai bine pe acolo! hai să facem așa!

Ce să-i faci, mai trebuie să-ți învingi și teama asta uneori și să iei, vorba aia, viața-n mâini
Și-a luat-o de-a binelea, pentru că atunci când am ajuns în următoarea șa și am văzut ce urmează mai departe și că sunt aici fără sprijinul meu moral și anume Andrei ) am mai realizat și faptul că m-am lins pe bot în turele viitoare de cocoloșeli și alinturi și bâzâieli nejustificate, pentru că o să știe ce și cum și nu o să-mi mai accepte așa ușor răsfățul. Pentru că da, recunosc, de multe ori mă alint că mi-e frică tare, că nu pot nu vreau nu știu, că am nevoie de o mână întinsă, că hai măăăă Andreeeeeeeeei da nu mă ajuți și pe mine delooooc?!?!?

De aici pun și eu colțarii, n-am chef să mă duc de-a dura în brazi. Dan știe deja că nu o să mai pună skiurile în picioare pâna la finalul turei. Pornim oarecum matematic, pe crestulița din dreapta noastră. Vara pe aici e un fel de țac pac. Acu mergem aproape de-a bușilea, la deal, spre stânca de mai sus. Trec eu în față (și o bună parte din drum în formula asta vorm rămâne: eu, Mădă și Dan care inchide plutonul și se asigură că nu a plecat nimeni în zbor spre boscheți). Sunt mai ușoară și mă afund mai puțin. Dan e în clăpari și îi este foarte incomod cățăratul ăsta cu skiurile pe rucsac, fără să poată vedea prea bine stânga dreapta din cauza lor, dezechilibrându-l la aproape fiecare pas. Mădă mă urmează fără să zică nimic. O suspectez că-i place tare mult oricât de solicitant ar fi.

Și iar ajungem într-o șa. Și iar am impresia că aici s-au terminat toate problemele noastre. Este ora 15. Cam târziu, dar de aici cică nu mai avem decât vreo oră și jumătate până pe Gropșoarele. Daaa, vara evident. Noi putem să facem acum până acolo și 2 zile. Hai că exagerez, nici două zile, dar nici mai putin de 3 ore.

Și iar începem crestatul zăpezii cu loviturile de rigoare în tibie și-n genunchi. O fericire nu alta. Mergem la limita epuizării, eu una mai mult de nervi mă transform in duracel și forez zăpada cu bocancul. Nu-mi vine să cred ce proastă e. Aș zice infectă, dar nu vreau s-o supăr. După ce că e multă, mai are și crusta asta nenorocită, care nu ține sub nicio formă și care parcă și-a pus în cap să ne învinețească picioarele. Poc poc poc fac oasele noastre la fiecare pas. De vis, nu alta!

Mergem matematic și înainte să ne apară în față Turnul de Aramă, vedem și primele cornișe. Hmmm. Cornișe în Ciucaș? Și nu sunt tocmai mici, dar uau. Pe mine mă fascinează. Ma uit la ele si parcă nu-mi vine să cred. Ciucașul de iarnă este intr-adevăr alt munte. Dar ce frumos. Muchia de aici e un fel de turnuleț înzăpezit și înaintăm hotărâți către următorul moment de impas. Îmi pare tare rău că nu ne-am dus pe sus, pe Zăganu. Nu am realizat, nu ne-am dat seama niciunul. Puși în fața faptului împlinit, avem de traversat niste zone tare dubioase, pline de zăpadă. Nu avem încotro. Sau avem, dar nu ne vine deloc să urcăm iarăși ditamai panta. Nuuu. Greu la deal, greu cu zăpada asta scifosită, greu. Hai pe-aici, hai cu grijă. Dan trece în față, eu am ceva emoții. Pornim pe rând pentru că zăpada e incredibil de nasoală și de multă.

Ajungem în mica portiță și de aici la fel, matematic, cumva în sus spre vârf și traversat diagonal mai departe in muchie. Încă un hop, zona La lanțuri.

Pierdem mult timp aici. Merg eu prima deoarece panta este foarte inclinată, Dan nu are colțari și ii este teamă să nu alunece. Ah, ce emoții am. Are cum să se rupă prostia asta de zăpadă cu mine? Are. Hai mă că n-are. Are. N-are. Of. Fac urme ușor ușor pentru ceilalți doi coechipieri ai mei. Când să vină si Mădălina se pornește o rafală de vânt de nu ne mai vedem unii pe alții. Sper doar că ea s-a ținut bine de tot, noi ceilalți doi suntem la adăpost, ea nu. A prins-o foarte nasol. Mădă e bine, urmează Dan. Din cauza skiurlor înaintează foarte greu, nu vede unde pune picioarele, îl încurcă rău și bețele. Mă duc la el cu un piolet și îi iau bețele din mână. Merge parcă mai ok acum, dar tot petrece prea mult timp pe urmele alea care se pot rupe oricând. Din păcate nu are încotro.

Gataaa, de aici e doar o chestiune de timp urcatul pe cele două Gropșoare, continuarea spre stațiile seismice și la vale spre Muntele Roșu. Numai că e aproape 6 seara. Spre Bratocea se văd niște vălătuci de nori așa de plumburii și de urâți, că tare îmi e că odată cu noaptea va veni și ceața și vizibilitatea ioc. Oare reușim noi să găsim drumul pe vreme nasoală? Acu 2 ani m-am învârtit cu Andrei vreo 20 de minute în jurul stațiilor până am găsit drumul și țopăiam de fericire când am ajuns în Șaua Chirușca. Oare acum găsim? Mai ales că o să fie și noapte. Off, un milion de gânduri idioate.

Înainte de urcușul final pe Gropșoarele le spun că o iau înainte că poate mai prind ceva lumină și văd pe unde trebuie să mergem. Decizia e bună, Dan rămâne cu Mădă, eu înainte să prind lumină. Of, puțină lumină de aș prinde măcar, un minut, nu mai mult. Și totuși, cine s-a mai gândit la lumină odată cu vâjgălăul care era pe sus. Nimeni, evident. După primii 5 pași am căzut în fund. Mă gândesc că poate din cauză că m-a luat așa, pe nepregătite, prea brusc.

Mă gândesc că după ce cobor 50 de m se va opri și vântul. Of, ce greșeală. Ce vânt, ce nenorocire de vânt. Am coborât de pe vârf de-a bușilea, înfigând poiletul adânc în zăpadă la aproape ficare pas. De câteva ori m-a zburat de-am zis că gata, în pădure mă duc. Din 2 în 2 pași mă așez să-mi trag sufletul. Vreau să mă opresc dar nu e niciun loc de răgaz. Pe vârf apar Mădă și Dan. Nu e încă întuneric. Oricum nu ajung la stații pe lumină, ca să-mi reîmprospătez memoria traseului. Oricum ar fi o tampenie să plec mai departe singură chiar dacă aveam un scop precis. Și chiar dacă nu am unde să mă adăpostesc.

Mă târăsc, la propriu, până la un stâlp de marcaj și încep să aștept. Mai am un pic și plâng de nervi și de frustrare. Cum doamne să te bată vântul în așa hal încât să parcurgi 10 metri în 20 de minute? Cum? E ireal. Încerc să mănânc o ciocolată dar mai rău mă înec cu ea. Vântul ăsta turbat nu bate în rafale. Bate constant cu o forță de neimaginat. Parcă s-a dezlănțuit toată natura asupra noastră. Parcă s-au strâns toate vânturile din toți munții special ca să ne dea nouă o lecție. Parcă vrea să ne spună să plecăm dracului odată de aici că nu avem ce căuta pe muntele lui. Urât urât urât.

Apar Dan cu Mădă, mă ridică cu mare greutate de jos pentru că nu aveam pic de echilibru și pornim toți trei mai departe. E aproape beznă și undeva în față apar siluetele stațiilor seismice. Le văd ca niște pete negre într-o mare de alb murdar. Niște oaze dărăpănate care cel puțin în clipa asta înseamnă totul pentru noi. Nu se poate respira, nu se pot ține ochii deschiși. Eu cu Mădă ne ținem de mână pentru că avem impresia că alfel nu avem nicio sansă să înaintăm. Și mergem așa într-un dans nebun, de colo colo ca niște oameni beți. Prima stație seismică nu are ușă. Noi fetele rămânem totuși în ea până se duce Dan să o verifice pe cealaltă. Are ușă!!! Aleluia.

Nu știu de ce am asociat în momentele alea ușa cu ideea de confort și căldură. Evident că nu e cazul. Înăuntru e mai mult de un metru de zăpadă, ninge și ușa este ingropată cam jumătate de metru. Ne chinuim să o dezgropăm, dar simt că-mi dau și ultimele puteri acolo și nu merită. Dan insistă să dea zăpada la o parte. Nu știu de unde mai are energie pentru asta. Mai încerc și eu dar simt că mă epuizează prea tare.

Mi-e foarte frig, mănușile sunt înghețate bocnă, nu-mi mai simt un deget și jumătate de față, deși am avut cagulă. Încep să tremur necontrolat din toate încheieturile. Dan vrea să rămânem acolo. Pentru cateva secunde am fost de acord. Nu vreau iar în vâtul ala nenorocit. Și de-ar fi doar vânt. Dar spulberă zăpada și vizibilitatea e redusă la doar câțiva metri, asta în momentele bune. În mare parte din timp, e aproape de zero. Mă uit la Mădă. Doamne, are o față… E la limita epuizării. Oare așa arăt și eu? Dan trece iar la deszăpezit ușa cu și mai multă îndârjire. Mă uit la el năucită. Chiar vrea să nu plecăm??? Nuuu, nu vreau să rămânem aici. Avem saci de dormit, dar nu avem izoprene deoarce trebuia să ajungem la căsuță. Dan are o folie de supraviețuire.

Începe o adevărată dezbatere pro și contra. Încerc din răsputeri să îi conving să mergem. Nu sunt sigură că nimeresc traseul. Sunt șanse 50-50. Dar prefer să fac bivuac în pădure decât aici. Le spun că 100 de metri mai jos nu o să mai bată vântul și aproape cred ce spun. Știam că o să fie vâjgălău până la lizieră. La fel a fost și acum 2 ani. Mădă nu vrea iar în vânt. Nimeni nu vrea. Aștept să ia și ei decizia volunar. Nu vreau să forțez pe nimeni. Știu că este riscant, știu că ne putem rătăci rău de tot, dar știu că dacă rămânem aici, până dimineață o să fim toți 3 la limita hipotermiei. Insist. Argumentele mele sunt solide. Mădă are sac subțire, ușa nu se inchide, ninge înauntru, mai avem foarte puțină apă, am mai parcurs traseul pe whiteout și chiar de revelion, nu am plecat pregătiți pentru bivuac în condiile astea. Dan a mai fost și el pe aici de multe ori pe vreme foarte nasoală. Haide, hai să mergem.

Ne facem curaj și ieșim în nebunia de afară. Vorbisem cu Andrei la telefon și îmi dă curaj. O să găsesc drumul. Diagonal dreapta până în șa și apoi stânga. Știam. Dar mai știam că m-am mai rătăcit o dată aici, în condiții asemănătoare. Vântul ăsta parcă e mai violent decât mai devreme. Spulberă zăpada în asemenea hal că aproape nu mai vedem nimic la lumina frontalelor. Mă uit în sus și văd stele. Ce senzație de liniște îmi oferă. O să fie bine. Merg în față și mai mult sa ghicesc traseul. Dan merge la braț cu Mădălina care e speriată că o să cadă la vale din cauza vântului. Și uite așa, aproape incredibil, ajungem în Șaua Chirușca. Am mers ca orbeții, nimerind parcă din greșeală toți stâlpii de marcaj. Pentru că îi zăream abia când ajungeam la vreo 2 metri de ei. Dar am reușit să trecem de primul hop. Mai urmează câteva. De aici, la stânga.

Înaintez cu ochii minții, îmi revin în cap cu o viteza incredibilă toți pașii pe care i-am făcut aici. Parcă îi număr, parcă știu exact câți sunt. Dan o ia înainte. Îl opresc și-i zic că de aici direct la vale. Așa facem. O mână invizibilă mă ghidează și uite că iar ajungem la un stâlp de marcaj. Sunt din ce în ce mai convinsă că nu o să ne rătăcim. Din când în când mai apar urme de skiuri. Din când în când aproape că ne lovim de câte un stâlp de marcaj. Iau direcția lui și înaintăm prin noapte și vânt. Zăpada asta parcă ne sablează și mi-au înghețat genele. Acum urcăm. Știu clar, sunt 2 mici urcări, apoi o muchie lungă la vale și apoi dreapta în pădure și gata. Vizibilitatea e tot spre zero.

Și coborâm și coborâm și îmi pare că prea mult. Încerc să observ ce e mai jos, printre rafalele de vânt. Mi se pare că văd un brad, o vale. Cred că am greșit. Și deodată, nu știu ce s-a întâmplat. O rafală de vânt, un picior pus greșit. Cert e că mă duc pe spate către nu se știe ce. Înstinctiv mă întorc pe burtă, ridic picioarele ca să nu mă agâț în colțari și lovesc cu pioletul. O dată. Sare înapoi. De două ori și mi-e teamă că o să-mi zboare din mână. Iau viteză. De 3 ori. Se înfige. După 2 metri mă opresc. Deja prinsesem viteză. S-a întâmplat totul atât de repede că nu am avut timp să gândesc. A fost prima mea cădere. Prima oprire în poilet. Mă mai aruncasem voluntar ca să exersez. Dar nimic nu se compară cu the real thing. Nu mai gândești. Doar acționezi. Nici nu pot să zic că m-am speriat. Mai degrabă s-au speriat Mădă și Dan când au văzut lumina frontalei întoarsă spre ei și eu ducându-mă la vale.

Vin și ei lângă mine și le zic că mi se pare că am greșit traseul, că am intrat pe o vale. Ne uităm în toate direcțiile, încercând să distingem ceva. Numai că vântul bate atât de tare și viscolește zăpada că nu vedem aproape nimic. Mergem ușor spre lizieră și observ undeva mai sus muchia pe care trebuia să fim noi de fapt. Urcăm pe lângă copaci și ajungem la un stâlp de marcaj. Ce fericire. De aici s-a cam terminat traseul nostru.

Avem o ultimă traversare de făcut pe care ne conduce Dan. Ar fi chiar stupid să greșim tocmai acum deoarece aici zăpada e pufoasă și extrem de multă, așa că mai mergem puțin pe muchie și coborâm apoi în siguranță în potecă din copac în copac. Ne e teamă că nu vor fi urme în padure și iarăși planează asupra noastră îndoiala. Doar nu ne rătăcim la final! Nuuu. Și nu se întâmplă asta. Sunt ceva urme, deoarece în padure nu bate vântul așa tare și din când în când observăm pași sau urme de skiuri. E bine. E foarte bine. Coborâm veseli și binedispuși și ne felicităm pentru decizia de a pleca din crestă, din stațiile alea seismice reci și neprimitoare. E senin, plin de stele, jos se văd luminile de la Muntele Roșu și se aud niște căței care latră. Și care ne și întâmpină când ajungem în poteca de jos.

Este ora 22.30 când ajungem la Stația Salvamont. Intrăm, bem un ceai, ne încălzim și până dimineață dormim neîntorși la căldurică.
Tura a fost solicitantă, suntem toți 3 cam răvășiți. Ne bucurăm cu o omletă cu cartofi prăjiți la care visam de aseară, iar eu și Mădă o pornim la vale. Nu mai avem nici chef și nici putere de vreo plimbare. Dan însă vrea să-și elimine frustrarea de a nu fi skiat deloc, așa că rămâne să se dea prin zonă.

E soare, cald și nu adie vântul deloc. Altă zi, alți oameni. Nu-mi vine să cred că acum 12 ore încă ne luptam cu zăpada. Nu-mi vine să cred că am fost la o secundă distanță de a rămâne sus în nemernicia aia de vânt si viscol. Rememorăm și povestim de n ori tura. Fiecare pas, fiecare alegere făcută, fiecare decizie pe care am luat-o individual sau pentru întregul grup. A fost și noroc zic eu. Dar ne-am înțeles excelent, deși cu Dan nu mai ieșisem niciodată, iar cu Mădă nu mă mai văzusem de atâta timp. Am gândit și-am acționat ca un întreg și cred că cel mai important a fost faptul că niciun moment, niciunul dintre noi, nu a arătat că îi este frică, deși ne-a fost.

Mă înclin în fața Mădălinei, a fost prima ei tură cu adevărat de iarnă, la colțari, piolet și pe o vreme nu tocmai plăcută. S-a comportat exemplar, nu s-a plâns deloc decât în limita în care ne-am plâns cu toții și a ascultat de toate sfaturile care i-au fost date de-a lungul turei. Sper numai că i-a placut atât de mult cât mi-a plăcut și mie.
Iar pentru Dan, am numai cuvinte de laudă. Să te înhami la drum cu două fete pe care nu prea le cunoști, să îți asumi faptul că poate face vreuna o criză de isterie sau atac de panică, să stai să analizezi și să calculezi fiecare pas și să iei în calcul absolut fiecare idee/gând/vorbă a celorlalți, nu e lucru mic.
Iar despre mine? Ce să mai zic. Mi-a plăcut tura la nebunie, a fost solicitantă dar în aceeași măsură frumoasă. Am învățat multe, am pus în aplicare multe pe care le știam. Dar cel mai tare cred că mă bucură faptul că nu m-am isterizat E lucru mare pentru mine

Pe curând!

(pozele sunt facute de mine si de Dan)