Valea Coștilei și Brâna Aeriană – o poveste de octombrie

” Ceea ce căutam acolo, sus, este gustul acelei enorme bucurii care clocotește în inimi, care pătrunde până în ultima fibră, atunci când după o lungă oscilare la granița posibilităților umane putem să strângem din nou viața cu ambele brațe” Lionel Terray

Dar și Bucegiul este măreț. Iar toamna s-a lipit de copaci și poteci iremediabil.
Ieșirea a fost de o zi, dar suficient cât să simt că prin vene nu îmi curge sânge ci adrenalină, cât să-mi amintesc încă o dată că muntele e un ceva ce nu poate fi cuprins în poze și cu greu poate fi înghesuit într-o singură amintire, cât să mă fac să râd, să rămân cu gura căscată de admirație, să mă înfior, să-mi zguduie liniștea, să plâng. Căci pe munte, există atât viață, cât și moarte.
Am plecat 5 și ne-am întors 11. Ne-am înmulțit încă din personal. Grupul nostru: eu, Anca, Roxana, Andrei și Alex. Fiecare cu povestioarele lui relatate în zgomotul șinelor de tren, printre tentative de ațipeală.
În Bușteni e nor dar eu mă visez la cabana Omu unde cu siguranță soarele strălucește voios și încălzește stâncile care așteaptă cuminți iarna.

Și iată-ne în pădure, pe Munticel, la limita dintre toamnă și iarnă. Foioasele își lasă frunzele la pământ. Zada, singura coniferă care se dezgolește la venirea frigului, întregește peisajul. E ca-n povești, ca-n tablourile pictate de pictori prea romantici, ca-n poeziile pastelate ale unor poeți îndrăgostiți.

Urcăm și transpirăm, căci deși la mijlocul lui octombrie, efortul aproximativ depus de noi ne încălzește cam mult fiecare mușchi.

Ca o nălucă din pădure apare un cățel foarte agitat care face ture în jurul nostru, se tăvălește prin frunze, se lasă mângâiat apoi o ia la fuga la vale cu o viteză pe care orice atlet de performanță ar invidia-o. Pentru câteva secunde mă întreb dacă acest cățeluș chiar a existat. A fost prea brusc.
Cu cât ne apropiem tot mai mult de refugiul Coștila, și implicit luăm în altitudine, începem să fim învăluiți în ceață. Pe alocuri, peisajul poate deveni un pic sinistru (copaci înalți răzbat nemișcați prin niște vălătuci alburii.. brrr). Se aud voci de la refugiu, așa că începem să comunicăm pe orbește cu cei de acolo. Ajunși, punem de-o masă nicidecum copioasă, deplângem tricourile ude și strâmbăm din nas la stâncile care nu se văd, totu-i alb.

Deci la deal cu noi, pe Valea Coștilei. Bosumflarea provocată de peisajul aproape inexistent trece destul de repede când pun/punem mâna și bocancul pe stâncă. Mi-era dor. Bolovan cu bolovan cățărăm Bucegiul cu veselia unor copii care primesc jucăria mult dorită. Și pentru că iubim muntele, iar el la rândul lui ne iubește, cheamă ceața în vale și nouă ne dă seninul la care râvneam atât de mult. Aș putea să țopăi de fericire, dar aleg să trec de pe o stâncă pe alta cu grijă și emoție. Prima săritoare mai serioasă o ocolim prin stânga, pe-un vâlcel cu jnepeni și încă un copăcel pitic căruia nu îi știu exact numele. Ieșim pe o pantă cu ierburi pârjolite și stănci micuțe și intrăm înapoi pe firul văii. Și iarăși cocoț vesel în timp ce valea ba se lărgește, ba se îngustează și mângâie privirile noastre cu pereți verticali uriași (plini de trasee de alpinism) care par a fi aici de când lumea și pământul, străjuind un drum de acces spre culmile Bucegilor.

Sub atenta lor supraveghere, semeață și uneori înfiorătoare, o parte din noi ocolim încă o săritoare și facem o traversare un pic mai ciudată ținându-ne bine de un anou. Și intrăm iarăși pe vale. Îl ascult fascinată pe Andrei care ne spune numele traseelor de alpinism. Nu știu dacă voi avea vreodată sânge rece cât să mă cațăr până acolo și să nu leșin de frică la vederea golului de sub mine. Alpinismul rămâne momentan un vis, trebuie să mă mai educ puțin.

 

Urmează o ultimă săritoare pe care la fel, o ocolim tot prin partea stângă și facem liniște pentru a admira un grup de capre negre de pe versanul drept care după ce ne privesc curioase își continuă dansul grațios de pe o stâncă pe alta. Ce alpiniste mai sunt și caprele astea! Sunt o dovadă de curaj și un exemplu de echilibru imaculat. Poate dacă ne-am hrăni și noi ca ele cu flori de colț am prinde puteri miraculoase. Până atunci vom folosi corzile și asigurările.

Ultimul cocoț pe ziua de azi, Vâlcelul de sub perete mi-aduce aminte de ce sunt eu aici. Îl cocoț în viteză, ca paianjenul, mă împing în picioare, mă trag în mâini și ies la lumină. În frig apoi aștept să iasă tot grupul din văgăună și ieșim apoi în creasta Văii Albe. Nu înainte însă de a desprinde un bolovan destul de mare care o ia la vale vertiginos către Roxana și Alex. Urlu cât de tare pot: piatrăăăăă!!!! și-mi îngheață sângele. Un moment de tăcere care pare că a durat o veșnicie. E totul bine?? Da, sunt teferi. Câtă groază am simțit eu, dar oare câtă groază a simțit Roxana, care în clipa în care am strigat că vine o piatră s-a îndreptat fix către ea. Tragem aer în piept și mergem mai departe.

Stăm apoi pe verandă, la ieșirea din Fisura Albastră și fixăm cu privirea stâncăria de sub Cruce. Impresionant. Mie îmi tremură picioarele. De frig, de frică, de admirație. Amețitor și un pic halucinant acest peisaj care deși te sperie are o atracție absolut incredibilă. Parcă ar spune: hai, vino mai aproape de margine, privește, înfioară-te! Mă adăpostesc lângă un bolovan unde nu prea bate vântul și mi se face frică. Cu puțin timp în urmă, când încă eram pe vale, am auzit o bufnitură înfundată și ne-am întrebat mirați ce ar putea fi. Apoi, la scurt timp am auzit strigăte și fluierături.

Ne-am închipuit că ar fi salvamontul care caută pe cineva. Iar acum, vedem salvamontiști pe creastă. Mi-e frică. Cineva îmi spune: credeam că nu ai niciun punct slab, așa păreai acolo când noi ceream coardă de asigurare și tu te cocoțai fără probleme. Înaintez cu o grijă poate un pic exagerată. Nu-mi plac coborârile de genul ăsta. Drumul pare extrem de dificil la o privire fugară, deși totuși nu este. Este de fapt o potecă nu foarte îngustă. De râsul curcilor aș spune. În Crai pe creastă zburd fără probleme (deși e mult mai greu și mai periculos decât unde suntem noi acum) iar aici mi-e teamă. Andrei stă lângă mine. Pentru că l-am rugat.
Și ajungem la salvamontiști. Au o coardă aruncată în Valea Coștilei. Sunt sobri. O fată a cazut 100 de m din traseul pe care noi în parcurgem acum și a fost aruncată probabil în Valea Coștilei. Se dau indicații celor de pe partea cealalată a versantului care urmează să ajungă la ea. Nu se știe dacă mai trăiește. Cel mai probabil nu. Mă înfior. Mi-am adus aminte de accidentul de pe Jepii Mici de iarna trecută. Am retrăit sentimentele de atunci, au năvălit toate cu o forță de neimaginat. Nu, nu mai vreau, nu mai pot, nu nu nu.

Un salvamontist îmi spune: pe munte se moare, tu ai încredere în picioarele tale și mergi cu grijă, nu se întâmplă nimic. Care picioare domne? Astea care tremură ca o frunză bătută de vânt?? Accept cu greu că muntele nu iartă pe nimeni și cum spun mulți: ”muntele își ia tributul”. Dar de ce aici? De ce acum? De ce sub ochii noștri? De ce a căzut acea fată? De ce nu a lăsat-o muntele să se mai bucure de viață? De ce pasiunea a ucis? De ce-a mai luat un suflet? De ce?
”Ești prea sensibilă”, mi-ar spune unii. ”Fii egoistă”, mi se spune acum. Ok, dar vreau să mă asigur pe Brâna Aeriană.

Brâna propriu-zisă are 20 de metri cu cabluri de la un capăt la celălalt și este o potecă nici pe departe atât de îngustă cum pare în unele poze. Însă încă îmi tremurau picioarele de la șocul avut mai devreme și frigul îndurat înainte de intrarea pe brână în timp ce discutam cu salvamontiștii. Mă asigur doar la primul cablu, îmi trec emoțiile și-mi dau răgaz să admir peisajul, apoi continui doar ținându-mă de lanțuri.

Urmează o coborâre prin jnepeni și boscheți, la ora apusului, desupra unui plafon de nori rozalii, cu alți munți și alte dealuri ieșind la lumină printre vălătuci. Undeva sus, în perete, sunt trei alpiniști. Probabil îi va prinde noaptea acolo. Vorbesc între ei și își dau indicații. Ciudat că strigă atât de tare unii la alții. Distanța între ei nu este mare. Dar mi-aduc aminte că acolo sus bate vântul.
Înainte de refugiul Coștila se lasă total întunericul, așa că acum înaintăm prin pădure ca niște licurici, și probabil că am trezit din somn toți urșii cu râsete, discuții filosofice și pe alocuri cântec.
Și iată-ne înapoi la lumina orașului luminat portocaliu. Urmează răsfăț cu înghețată și apoi, în gara din Sinaia (deoarece în Bușteni nu mai oprea niciun tren) răsfăț cu bere – ca o încheiere a unei zile complete.

 

În tren ne fură somnul și eu (dar cred ca și alții) visez copacii colorați și stâncile de pe Valea Coștilei.
A fost frumos, a fost șocant. A fost o tură în care am învățat multe, poate un pic cam multe.
Am simțit iarăși că muntele e mai presus de ce pot eu înțelege, percepe, visa.