Pe Valea Colților fără colți

când?
24-25 martie 2012

unde?
sâmbătă: Valea Colților – Valea Gălbenele
duminica: cariera Poiana Tapului

cine?
eu, Andrei, Rose, Andrei D, Viorica, Octavian

Tura asta s-a desfășurat pentru mine sub sloganul ”Ce-am mai uitat? Ce-am mai pierdut?”. Și așa a continuat, parcă făcându-mi în ciudă, până duminică seară. De fapt, chiar dincolo de duminică, atunci când am sesizat că… Dar hai s-o luăm cu începutul.

Totul a început vineri seara, când într-un exces de zel, am decis să-mi aranjez rucsacul ca de plecare. Asta pentru că mereu dimineața sunt buimacă și mai nou, trebuie să-l scot din buimăceală și pe Andrei, care bea cafeaua cu ochii închiși și lumina stinsă, mai degrabă încercând parcă să adoarmă la loc, decât să se trezească.

Scot dintr-un rucsac, bag în altul și în toată fâțâiala asta a mea mă opresc ca trăsnită în pragul ușii. Și simt cum pică șifonierul pe mine. Slavă Domnului că doar la figurat.
Nu din nooooooou!!!! Nuuuuuuu!!!
Ba da.

Mă îndrept către Andrei schimonosită de frustrare, cu ochii cât cepele și nervii ținuți destul de bine sub control. Știam că o să mă certe. Știam că are dreptate. Ahhh, ce nu-mi place să aibe altul dreptate.

”Am uitat bocancii acasă”
”Iaaaaaar?”
”Mda”

Mă uit la ceas, era vreo 11. Nicio șansă să mă întorc după ei, cum am făcut altă dată. Mama ei de treabă cu bocancii vieții lor aaaaaah.

Sun cu inima cât un purice la Andrei Done. Sper că nu îi trezesc pe ăștia din somn. Nu răspunde. Simt cum mi se ridică părul în cap de nervi. Imediat mă sună înapoi.
Și urmează să punem la cale o combinație ciudată în care toată lumea a trebuit să-l facă pe dracu în patru zeci de mii, totul ca să am eu bocancii mult doriți și nesimțiți. Nesimțiți pentru că nu au spus nimic atunci când i-am lăsat în întuneric după ușă. Păi ce, n-au gură să strige?

Si uite așa mi-am trezit mama la 6 dimineața și am pus oamenii pe drumuri inutile.

Dimineață am constatat că îmi lipsesc și perechea de mănuși de fâș, șosetele (noroc că mai am vreo 2 perechi împrăștiate pe la Andrei) și-o pereche de parazăpezi. Doaaamne și încă nu am ieșit pe ușă Deja am emoții.

Octavian a ajuns în Ploiești în timp record, cât eu încă îmi tăiam unghiile, gândindu-mă că totuși le ia ce puțin o oră și un pic. Dar nu știam că avem printre noi un Schumacher. Așa că am plecat în grabă, am pus motorine scuuuumpe motorine și am ajuns într-un final la Căminul Alpin.

Eh, și-acum urmează un nou episod marca Ruxi. O mașină trebuia să o lăsăm aici, una să mergem cu ea la intrarea pe Valea Cerbului. Și deoarece coborârea se va face pe la Căminul Alpin, nu vom avea de mers pe asfalt pe jos deloc. Țac pac, nicio problemă.

Ne echipăm, buburuza mea rămâne să ne-aștepte la întoarcere și plecăm cu mașinuța lui Octavian către intrarea in traseu.

E destul de cald afară, un pic vântos, dar nu-i bai. E frumos. În pădure cântă un milion de ”vrăbii”, chiar și-o primă cioară cu probleme psihice. Dar e clar că se apropie primăvara. O simți în aer, o simți pe față și din moment în moment aștepți s-auzi un cuc nebun, din ăla care face până și Bucovina să răsune.

În Poiana Coștilei facem un prim popas de luat masa. E cald și foarte plăcut la soare. Și plin de ghiocei și brândușe. Nu mă așteptam să dau de ele atât de repede, mai ales că deocamdată suntem în împărăția iernii aici pe munte. Dar bucuria revederii acestor flori atât de dragi este uriașă. E clar, primăvara este aproape, abia aștept să stau din nou la soare printre gențiene în colții Strungii.

Traversăm poiana asta, care iarna îmi pare mult mai lungă decât în mod normal și ne pregătim psihologic pentru ce avea să urmeze. Vâlcelul Poieniței mă atrage la fel de mult cum se atrag nuca și peretele.  Mi-e lene și mă bosuflu, dar mă îmbărbătez spunându-mi că măcar e relativ scurt.

Și urmează un urcuș cel puțin infernal. În unele zone mie îmi vine zăpada până la brâu. Noroc că sunt urme, noroc că sunt crengi de care să mă țin, noroc că…

Pfuai, ia mai dă-l în pisici de noroc. Eu vreau un lift. Și îmi mai e și somn. Urcăm de-a bușilea fiecare Golgota lui. Ca să nu zic Everest. Noh, că ăla îți place, asta nu. Ai crede că ne-a pedepsit cineva, eu așa mă simt pe vâlcelul vâlcelelor. Mama și tatăl vâlcelelor. Vâlcelul suprem. The vâlcel, cum ar zice americanul.

Avem la un moment dat parte și de copac climbing. Parcă merge mai ușor așa, evident, în momentele în care nu-ți alunecă piciorul printre crengi și primești din plin un ciot fix în tibie. Noroc că durerea loviturii tibie nu e așa de mare

Cu chiu și cu  vai, la propriu, ajungem sus. Ma simt pe parcă am străbătut mări și țări până să ajung aici. Coacem de-un rapel (deși ulterior am realizat că se putea coborî și fără). Dar în ideea horror, că și pe vale ar putea fi zăpada la fel de nasoală, am zis ca măcar un rapel să dăm și noi, să ne jucăm un pic de-a alpiniștii.

La confluența dintre Valea Mălinului și Valea Colților (destinația noastră de azi) e enorm  de multă zăpadă acumulată. Stă așa ca o burtică, parcă așteptând bobârnace.

Nu zăbovim prea mult. Vremea e însă superbă, nu adie deloc vântul, e cald, e liniște și pace. Că doar suntem în inima Bucegilor și uneori e frumos să mergi și-n șoaptă, ascultând doar pașii și scârțâitul zăpezii.

Zăpada nu este chiar perfectă de colțari. Ne afundăm un pic, însă la prima platformă întâlnită ne oprim de echipare. N-am vrea să ajungem într-un loc unde această operațiune ar putea deveni riscantă.

Și cum urcam așa voinicește, printre gâfâituri și zgomot de pioleți înfipți în zăpadă înghețată, aud deodată un zgomot puternic de geamuri sparte, urmate de un ding-dang-dong destul de grav ca tolanitate, urmat de o palmă peste ochi. Evident, toate doar în capul meu. Gândul mă scurtcircuitează.

Am lăsat cheile de la mașina mea (care care trebuia să ne ducă de la Căminul Alpin pe Valea Cerbului) în mașina lui Octavian. Inteligența și atenția se pare că îmi lipsesc cu desăvârșire azi. Mi-aduc aminte și discuția avută în urmă cu aproximativ 2 ore:

– Octavian, vezi că las cheile la tine în torpedou

– Ok.

E bine totuși că nu doar eu sunt năucă Anunț grupul de faptul că m-au lăsat neuronii și că probabil aceștia dansează pe undeva prin locuri tare îndepărtate mie, ne amuzăm impreună de mulțimea vidă din creierul meu și pornim mai departe.

Valea devine din ce în ce mai abruptă, dar din ce în ce mai spectaculoasă. Mi-era extrem de dor de înaintarea asta oarecum anevoioasă, dar plăcută, printre pereți verticali de stâncă și mici goluri în stomac atunci când privești înapoi.

Ne jucăm de-a Ueli Steck, imitând dezastruos felul lui de a urca la colțari și piolet. După maxim 10 pași, gâfâim ca un porc alergat de Ignat și transpirăm tot la fel ca el. Dar e amuzant.

Ușor ușor câștigăm altitudine și începe inevitabila discuție:

– Peretele ăla nu e … ?

– Colțul ăla cum se numește?

– În strunga aia trebuie să ajungem?

– La ce altitudine suntem?

– Vreo 2000 de m, că mă resimt

Pauzele lungi și dese, vorba aia… Le facem. E bine, dar după fiecare astfel de pauză ne transformăm încet dar sigur în melci.

Fiecare face poze în legea lui și se oprește unde apucă, în legea lui. Așa fac și eu. Pentru că simt că am transpirat prea tare, decis să mă opresc undeva pe margine să dau jos un polar. Și mă opresc. Și dau rucsacul jos. Și-odata cu el desfac bineînțeles chinga de la brâu. Pe care chingă e prins aparatul foto. Care se desprinde. Și pleacă-n hopuri către fundul Mălinului. Vai doamne…

Ma uit la el efectiv paralizată câteva fracțiuni de secundă. Mii de gânduri îmi trec prin cap: dacă nu se oprește, nu se poate opri, dacă nu îl prinde nimeni, dacă trebuie să cobor după eeeeel??? dacă nu îl mai găsesc? dacă dacă dacă, creierul meu (sau ce-a mai rămas din el) miroase a ars.

– Roseeee, aparatul!!!

Și Rose face o tumbă, ferească sfântul, ca pe stadion. Nu știu ce-o fi fost în capul meu să strig așa puternic la ea, nu știu ce-o fi fost în capul ei să se arunce așa după aparatul foto. N-am gandit. Niciuna.

Dar l-a prins. Și nu a mai luat-o la vale nimeni, nici eu, nici aparatul și nici Rose.

În strunga Colților speriem o capră. Se uită la noi cu acea curiozitate specifică și ne urmărește atent absolut fiecare mișcare. Care mișcare nu mai există. Cred că nici nu mai respirăm de uimire și bucurie că o putem vedea atât de îndeaproape. Ne pufăie, semn că e nervoasă și nu e prea încântată de prezența noastră total inoportună.

Stăm și admirăm Hornul Coamei, care de aici pare aproape imposibil de urcat neasigurat. Înclinația pantei de acolo mă sperie și mă înfioară și-mi pare nebunie curată să umbli dezlegat prin zonele alea.

Dar este doar o iluzie optică, Hornul fiind totuși ceva mai primitor, cînd este privit de jos. Descățărăm o zonă cu zăpadă și ne aflăm acum la conflența cu forul secundar al Văii Gălbenele. Nu vrem să coborâm pe-acolo de teamă să nu fie nevoie de mai multe rapeluri, ceea ce ne-ar întârzia prea mult. Așa că punem de-un rapel în firul principal al Văii Gălbenele și ne regrupăm la Hotel.

Începem coborârea pe Valea Gălbenele. Zăpada este foaaaaarte proastă. Un strat la suprafață moale și lipicios în care te afunzi, iar sub el un strat … granulos ca să îi zic asa, în care nu ai fi putut să înfigi pioletul neam, în cazul unei alunecări.

Mergem cu atenție, ca pe ouă. Noroc că săritorile sunt în continuare complet acoperite și nu pierdem prea mult timp. Cred că în total am stat maxim 30 de minute pe vale, timp suficient să începem fiecare să ne plângem de te miri ce, ba spatele, ba genunchiul, ba glezna. Ba toate la un loc. Deh, au ieșit pensionarii pe munte.

Coborârea până la refugiul Coștila a fost extrem de enervană. Zăpadă mare în care te afundai când ți-era lumea mai dragă, jnepeni agățăcioși și arbuști cu țepi. Bleah.

De aici, tot la vale. După ce ne-am împrăștiat tot echipamentul ca țiganii, ca mai apoi să-l strângem am pornit cu o lene supremă, mai ales știind că trebuie să ne întoarcem în Valea Cerbului.

Am mers teleghidați, trecând le lângă urme de urs fără ca măcar să tresărim și apoi ne-am târât ușor, odată cu lăsarea întunericului, către mașina lui Octavian.

Cina la Casa Magic, corturile în Poiana Zamora, vin fiert și talking Tom la discreție. Să nu uităm încălțările lui Andrei D. – super punga galbenă, ploaia care aproape că ne-a trimis în corturi și evident o nouă cioară cu probleme psihice, care a cra cra cra bezmetică într-un brad lângă corturi de dimineață, cel puțin o oră.

N-au intimidat-o nici înjurăturile, nici amenințările că o împușc și nici chiar gândul telepatic cum că dacă nu se potolește, iau o  drujbă și tai copacul.

După un mic dejun care a intrat tare greu la noi, dar tare bine la cățelușa care după ce am hrănit-o cu ce-am putut, a luat și-o pungă cu mâncare între dinți și a fugit cu ea, am strâns carabalâcul și-am plecat spre carieră, la ceva cocoț.

Și, ca niciodată, am ales să iau cu mine primusul și pastele, că cică poate o să-mi gătesc. Habar nu aveam eu ce ne pregătea universul și care a fost de fapt adevăratul motiv pentru care m-am cărat, fără să știu exact de ce și fără să mai fi făcut asta vreodată, cu aragazul după mine.

Am pornit prin poteca din pădure, urcând pieptiș, ca să am apoi parte de un nou episod marca Ruxi. În spatele meu a apărut Andrei nervos, cum că din buzunarul de la capacul rucsacului lui (în care umblasem eu mai devreme) pică baterii și alte treburi. Noroc că nu au picat cheile de la mașină. Îmi este promis un curs de împachetare și atenție. N-aș refuza

Și cum mergeam noi așa ne întâlnim cu un grup vesel (niște localnici cel mai probabil) cu vreo 2 copii mici după ei, pe care anterior îi auzisem țipând.

Ne salutăm, mergem mai departe și la prima curbă ce să vezi? 2 ghemuri de blană mici și pufoase se plimbau de colo colo prin potecă.

Pentru început am refuzat să mă apropii de ei și i-am sfătuit și pe ceilalți să facă la fel. Știam că dacă o fac o să mă întristez prea tare. Deh, sunt egoistă. Dar… te poate lăsa inima să faci așa ceva? Cățelușii ăștia doi plângeau și schelălăiau de mama focului. Evident că s-au luat după noi, mergând cu mare greutate prin zăpadă apă și noroi. Continuând să plângă de ți se îndoia sufletul.

Am realizat subit că cei cu care ne-am întâlnit mai devreme i-au abandonat în padure. Cățeii erau curați și uscați în primă fază. După 20 de metri erau deja uzi și cu lăbuțele înghețate. Din când în când se ghemuiau între frunze, făcându-și culcuș. Probabil de frig

Gata, hotărâm să îi luăm cu noi la carieră, să le dăm de mâncare și la întoarcere să îi ducem înapoi în Poiana Țapului, poate așa au mai multe șanse de supraviețuire.

Și uite așa devenim pentru câteva ore mămici.

Stau si mă gândesc ce suflet negru poți să ai pentru a lăsa animăluțele astea fără șanse de supraviețuire în pădure. Și să mai ai și copiii după tine când faci treaba asta mi se pare strigător la cer. Sau poate așa se perpetuează obiceiurile în unele familii.”Uite mami, când fată cățeaua, duci javrele alea mici departe de casă, să moară și ele liniștite, înghețate sau mâncate de alte animale”

Și totuși, creierul meu refuză să proceseze asemenea grozăvie. De ce i-ai arunca așa ca pe un gunoi? A-i omorî după ce au fost fătați mi se pare mai puțin crud decât să îi lași de izbeliște. Și dacă tot nu îi vrei, de ce nu îți castrezi cățeaua? De ce nu omori cățeaua dacă îți face atâtea probleme? Nu poți face asta, nu? că o iubești. De ce nu îi mai ții 2-3 luni până mai cresc și poate reușesc să trăiască și singuri? De ce nu aștepți măcar până vine căldura și se duce zăpada? De ce să îi lași așa să moară? Nu reușesc să pricep ce e în capul unora. Pentru că sigur nu este creier.

Prea multe de ce-uri și prea puține soluții avem noi acum la îndemână. I-aș lua acasă, sincer i-aș lua dar nu am unde.

Pun pastele la fiert în timp ce ghemurile de blană urlă ca la balamuc. Se vede că le e tare foame și Viorica abia îi mai ține. Dar dacă le dă drumul sunt în stare să intre cu totul în oala fierbinte.

Dăm cățelușilor să mănânce și ne amuzăm copios de mutrele pe care le fac în fața pastelor deocamdată prea fierbinți. Au mâncat tot și acum stau lungiți la soare. Eh, ce fericire.

Noi ne cățărăm pe ici colo și apoi plecăm spre mașini. Cățeii au stat cuminți la mine și la Octavian în brațe, până jos, unde aproape că s-au suit și ei cu noi în mașini, au schelălăit din nou și și-au făcit culcuș în rumeguș.

Tare mi-e teamă că dacă mai stau mult o să plec de aici înăbușită de plâns. Nu îi pot lua cu mine, îi lăsăm în oraș, poate îi găsește cineva cu suflet bun. În orice caz, tind să cred că le-au crescut un pic, măcar un pic, șansele. Și-mi pare tare rău că nu am putut face mai mult.

Am aflat a doua zi că la plecare, au alergat după mașina lui Octavian. Oribil…

În Ploiești am stat cât să îmi iau una alta și apoi am plecat spre casă. Traficul ca într-o zi de duminică. Mă mir că până la intrarea în București nu mă sună nici mama și nici Andrei. E ceva dubios la mijloc.

Ajunsă în fața blocului, încep să strâng ce am prin mașină. Rucsaci, bocanci, portofel, țigări, brichetă, telefon. Telefon. Telefon. Ia-l de unde nu-i. Eh, o fi printr-un rucsac.

Intru pe ușă. Mama mă privește fix și apoi îmi zice:

”Știi că ai uitat telefonul în Ploiești, nu?”

…

Nu știu ce ar fi de de învățat și ce-ar fi de uitat din tura asta.

Am trăit tot felul de emoții, de la bucuria de a fi iarăși pe văile de abrupt ale Bucegilor, la inima strânsă de singurătatea ghemurilor de blană. Am râs și-am plâns aproape în același timp și-am fost complet bezmetică în legătură cu lucrurile mele, fără să reușesc să înțeleg lecția ce mi-e dată s-o învăț. Atât de multe lucruri pe care le-am uitat acasă, atâtea lucruri pe care era să le pierd. Ca niciodată.

M-am simțit singură și liberă cu gândurile mele și m-am simțit printre prieteni. Cred că a fost cumva o tură a extremelor, de la fericire, la tristețe care te apasă muuulte zile după, într-un timp extrem de scurt.

Am început jurnalul într-un ton vesel și l-am terminat având pe buze o încrâncenare teribilă asupra oamenilor în general. Mi-e greu să accept și mă macină ignoranța și răutatea asta senină a multora, nu pot să le înțeleg liniștea si calmul în care trăiesc, fără să se uite în jur, fără moralitate și fără mustrări de conștiință. E bine oare să fii ca ei? E oare atât de dulce ignoranța și atât de la îndemână răutatea? Probabil că da. Pentru că altfel nu ar mai îmbrăca atât de multă lume hainele astea mizerabile.

Pe curând.