Mi-era dor şi nu-mi era de Curmătura. Cabana asta suspendată fix sub crestele Craiului are însă pentru mine o atracţie ciudată. De fiecare dată am spus: iar Curmătura? şi de fiecare dată m-am întors de acolo cu amintiri superbe.
Şi iată că pe listă s-au înscris 49 de oameni, deşi cred că am fost mai mulţi. S-a spus că va fii al doilea revelion. O fi fost? Trebuia să ne costumăm pentru asta. Nu ne-am numărat, ar fi fost inutil.
Ne ocupăm relativ locurile şi pornim la drum, un drum destul de lung, cu ceva cam multe opriri, cu maaaaxim 60 km/h, cu multe cântece care mai de care strigate mai tare, mai frumos sau mai caraghios, cu inevitabilul joc de Mafia care de cele mai multe ori nu prea are sens sau logică dar ne distrează şi ne amuză. Ne-am pozat cu pufuleţi în nas şi am lălăit îngeresc despre o.. scroafă.
Suntem mulţi şi gălăgioşi, facem glume şi urlăm ca nişte copii de grădiniţă din te miri ce.
Ajungem şi în Zărneşti şi observ că maşina asta mare şi grea merge în cu totul altă direcţie şi nu spre cabana Gura Râului. Eh, apare şi motivul foarte repede. Universul şi-a făcut datoria de a ne duce pe un drum unde o maşină rămăsese într-un şanţ. Aşadar, băieţii noştri voinici şi săritori l-au ajutat pe nenea acela să iasă din necaz.
Facem cale întoarsă printre străduţele foarte înguse şi întortocheate ale unui Zărneşti care îşi scutură acoperişurile şi copacii de zăpada care a căzut cu o noapte înainte. E soare şi cald, şi noi stropim casele construite prea la marginea drumului cu zăpada noroioasă care s-a format pe stradă.
În sfârşit ajungem şi la Gura Râului, unde începe o echipare-dezechipare, punem căciulă, scoatem căciulă, mănuşile, ochelarii, prinde chitara, pune-i chingi lui gigi, hai să ne trântim un pic şi prin zăpadă, hai să primesc un pumn în nas, alţii ditai bulgării în ochi, aşteaptă oamenii care s-au dus să cumpere beri, dă banii pentru drum şi cazare. Offf… mult mai durează.
Îmi vine să o iau la fugă până la Curmătura, dar ziua incredibil de frumoasă care se anunţă, mă face să-mi doresc să merg prin pădurea asta încărcată de zăpadă cât mai mult.
Aşadar ne pornim într-un polinom răsfirat pe aproximativ 1 kilometru. Abia acum încep să realizez că suntem chiar foarte mulţi, nu ne mai terminam. Din când în când unii cedează şi se opresc pe marginea drumului să mai dea jos din cele 3, 4, 5 sau câte straturi de haine are fiecare. Prea cald, prea soare, trag căciula pe ochi de aproape că nu mai văd pe unde merg. E prea puternică lumina, obositoare şi deranjantă.
Şi intrăm şi în pădure, la umbră aproximativă. Din când în când se scutură brazii şi ne măngâie feţele cu fulgi mai vechi, sau ne “mângâiem” noi cu bulgări proaspeţi şi trimişi fix la ţintă, spre nemulţumirea haioasă a unora. Aici la urmă unde stăm, poteca este bătută zdravăn, dar în fată pare că se munceşte un pic la traseu.
Linia asta şerpuită pe care o formăm arată ca un trenuleţ colorat şi îmi aminteşte de excursiile pe care le făceam în generală pe la mănăstiri, saline şi ce mai era ca nu îmi aduc aminte. Era şi o vorbă pe-atunci: doi câte doi sub formă de grămadă. Nu înţeleg cum de am crescut şi am devenit aşa disciplinaţi. Ciudat, foarte foarte ciudat.
În Poiana Zănoaga, pauză de regrupare, măr şi ciocolată. Nu pot să înţeleg de ce ne-om fii oprit noi în ditai vântul, cert e că ne-a bătut bine şi ne-a îngheţat brusc tot ce mai era cald prin polare şi pantaloni.
De aici până la Curmătura e banal, drum apoape drept, presărat cu discuţii despre vaci, lapte şi alţi munţi. La cabană mă întâlnesc cu o grămadă de prieteni, da, asta e Curmătura, locul unde mereu întâlneşti cunoscuţi, oameni pe care îi vezi aproape numai pe munte, foarte rar prin alte părţi, locul unde sunt cei mai frumoşi căţei, şi cea mai parşivă pisică.
S-a făcut ora 15.00, teoretic ar fii trebuit să urcăm pe Turnuri, dar cum suntem leneşi, sau mai degrabă comozi, preferăm câte o ciorbă, câte două, trei, cinci ceaiuri şi ditamai somnul. O fii rău? Să-ţi miroasă a sobă încinsă, să auzi cum şuieră vântul afară dar tu să stai la căldurică în sacul de dormit şi să aştepti nimic. E minunat.
Mai pe seară urmează programul artistic. Audienţa este întreţinută de Marius, Radu, Patricia şi Maria (Paşi Mărunţi). O seară de iarnă târzie, cu foc şi ceaiuri şi vin fiert, cu întâmplări din munţi, cu viscol afară, într-un loc de poveste, cu nişte oameni atât de frumoşi. Unii fug în orientarea surpriză şi vin apoi roşii în obraji să se lipească de sobă.
Somnul, nu ştiu dacă binemeritat (că prea obosiţi nu suntem), este întrerupt de o uşă care ne-a întors nervii pe dos din cauză că nu se închidea. Anexa a fost însă bine încălzită şi în timpul nopţii am scos ba pantaloniii de polar, ba căciula, ba polarul, ba un picior, două, trei din sacul de dormit (da, sunt panicată şi friguroasă, mi-am luat măsuri de precauţie, până şi picioare în plus).
Duminică hotărâm brusc să urcăm pe Piatra Mică. Fac rapid calculele, bat din uşă în uşă după doritori, şi după o masă copioasă ne strângem la uşă: eu, Marius, Andreea, Simona, Ramona, Dan şi doi tipi care ne-au întrebat dacă ne pot însoţi.
Super entuziasm pe capul meu, fericire maximă că fac în sfârşit traseul asta şi mai ales iarna. Am aflat ulterior că i-am alergat un pic până la belvedere. Pare rău, eram prea bucuroasă. Aici suntem prinşi din urmă de Claudiu care auzise la cabană unde mergem şi a venit şi el repede după noi.
Eh, acu e-acu. Soarele străluceşte incredibil de puternic (Marius, după ce a mers ieri toată ziua fără ochelari pentru că a crezut că i-a uitat acasă, acum n-are niciun stres), iar vântul mai-mai că ne ia pe sus. Mie-mi place, simţi muntele, simţi cât de mic eşti şi îţi doreşti din ce în ce mai tare să faci traseul până la capăt.
Dar fericirea mea nu durează mult, Andreea se cam panichează, Simona nu e nici ea departe de asta, iar cei doi tipi pe care nu îi cunoşteam merg cam.. prost. Şi totuşi înaintăm, ne ajutăm între noi, e bine.
Şi ajungem şi la o traversare un pic mai ciudată, ce-i drept da, pleca un pic zăpada dar nu s-ar fii rupt poteca, asta în niciun caz, şi dacă totuşi s-ar fii întâmplat asta nu am fii avut unde să cădem, adică doar vreo 5 metri până în nişte brazi. Dan însă, după ce a trecut el, am trecut şi eu, a spus: să nu ne riscăm inutil.
Aaaaaaaaaaaaaaaah!!!!!!!!!!!!! Mda, haida să ne întoarcem. Ce să convingi? ce să mai înaintezi? N-avea sens. Urmează o coborâre grea, nu pentru toţi, pentru Andreea şi Simona mai mult, care sunt ajutate la fiecare pas, până mai jos de lanţuri. Prea încântată nu sunt. Aşa că eu, Marius şi Claudiu decidem să urcăm pe Turnuri. Măcar de-om face ceva pe ziua de azi.
Lăsăm grupul să coboare la cabană şi plecăm plini de entuziasm pe traseu. Entuziasm tăiat destul de rapid pentru că am început la propriu să înotăm prin zăpadă. Cel puţin eu, pentru că în unele zone îmi ajungea până la brâu. Marius a mers ca broasca, eu m-am târât şi Claudiu.. a mers şi el cum a putut, şi m-a rugat să îl las pe el în faţă pentru că urmele mele erau ca şi când nu ar fii (sunt uşoarăăăăăă… ata ete).
Şi în sfârşit ajungem la o zonă mai cu buhuhu. Mergem mai departe, nu era chiar atât de rea. Şi urcăm, şi ne minunăm la fiecare pas, de stâncă, de linişte, de soare, de vântul care nu mai bate, de pioletul care ne ajută, de tot. E superb.
Urcăm voiniceşte şi ajungem pare-se la ultimul lanţ.. de care nu putem trece. Studiem matematic problema, analizăm situaţia şi sfârşim în a ne face o mica platformă pe o pantă abruptă, unde stăm la muştele la soare, mâncăm ciocolată şi admiram muntele. Apoi coborâm, nu mai e timp să mai facem altceva. Partea interesantă abia acum, de urcat e una pe pantă foarte abruptă, dar de coborât… cam… nasol.
Aşa că operaţiunea s-a desfăşurat cu maxim de concentrare (din partea mea şi poate şi Marius un pic, Claudiu s-a dus ca nebunu mai mult pe fund cu oprire în piolet… crazy..).
Cabana ne aşteaptă cu ceai, mâncare de la alţii (ca noi am sărăcit), ciorbă pe datorie. Aflăm că aici a fost o mare bătaie cu zăpadă pe care am ratat-o dar să fiu sinceră, după ce le-am văzut pe fete cum erau de pline de zăpadă, ma bucur 
. Proba de orientare-dezorientare s-a ţinut şi azi, iar câştigătorii au fost recompensaţi cu medalii şi hărţi (parcă)
Ah, şi uite că trebuie să plecăm… Începusem să mă obişnuiesc cu soarele, cu vântul, cu mirosul de sobă. Alegem alt traseu, tot noi trei, Valea Crăpăturii. Topogan în adevăratul sens al cuvântului.
Zărneştiul ne aşteaptă tăcut şi înzăpezit, iar drumul pe asfalt pare acum o binecuvântare. Îl scotocim pe Claudiu prin buzunare şi ne luam bere şi îngheţată. Raţele de pe râu sunt haioase, câţeii de prin curţi ne salută caracteristic, şi ajungem la Gura Râului odată cu ceilalţi care coborâseră pe Prăpăstii.
Mâncăm ton cu porumb ca barbarii şi plecăm spre casă.
Cam greu cu autocarul, care merge o bună bucată de drum cu 5 km/h.. Bucureştiul îl vedem pe la 11 noaptea, iar uşa de la casă eu abia pe la ora 1.
Minunat.
