2. Vatra Dornei şi Munţii Călimani – plimbare prin tara

Aşadar, a venit dimineaţa. Refacem bagajele şi pornim la drum. Intenţia este să ajungem astăzi în Vatra Dornei şi să urcăm apoi în Munţii Călimani. Dăm telefoane ca să aflăm care ar fi cea mai bună rută, şi se pare că avem din Feldru tren pe la ora 14.00. Cam târzior am zice noi, aşa că după ce consultăm harta României, în format A3 (deci nu prea bună), decidem să plecăm spre Bistriţa şi să luăm de acolo alt mijloc de transport către Vatra Dornei.
Cum ieşim din curtea Odiseei, hop şi microbuzul, ne cocoţăm în el şi în scurt timp suntem chiar în Bistriţa, unde avem de pierdut în jur de o oră şi jumătate. De vizitat oraşul nu prea se pune problema, că nu prea e timp, însă plecăm la căutat de patiserii (care nu există), farmacii (care există, şi de unde luăm nişte claritin pentru că pe mine mă mănâncă toată pielea), bem o cola la o bodegă locală gen fast food extrem de dubios, de lângă gară şi al 12 fără 5 suntem informaţi de un puşti la fel de local: aaaaa, păi există şi tren acum la 12.15. (noi aşteptam microbuzul care pleca la 12.00, iar ceasul era 11.55) Aşa că da-i şi fugi şi ia bilete şi urcă-te în tren. Ca apoi să constatăm că este personal, face vreo 5 ore juma, sunt 5348 de grade înauntru şi .. surpriză, este fix trenul care trecea prin Feldru la ora 14.00.

Oh well, asta e. Încercăm să dormim o perioadă, mai facem nişte poze, răstorn pastele abia făcute pe mână şi reuşesc să mă opăresc, mai dormim un pic, mai facem câteva poze, pentru că drumul ăsta este absolut fantastic de frumos, trece prin o mulţime de tuneluri, peste o mulţime de poduri suspendate deauspra unor drumeaguri simpatice, prin sate cu fânul aşezat sistematic şi calculat, prin gări în mijlocul pădurii. Până când ajungem şi în Vatra Dornei.
Prima oprire evident parcul, că doar trebuie să văd şi eu veveriţele Mariana. Pentru cine nu ştie, aşa le cheamă pe toate. Şi dacă te duci cu două nuci pe care le baţi între ele, apar şi veveriţele care îţi mănâncă din palmă. Hehe, vreau şi eeeeeeeu.

Un nene care face turul României pe bicicletă. A plecat din Timişoara şi se îndrepta către Suceava. Ne-a spus ca doarme în gări şi că are 66 de ani. Felicitări!!

Eh, dar mai întâi stăm şi admirăm nişte tineri aflaţi la un concurs de muzică populară, ne cumpărăm ciomage (bine, un singur ciomag, Cătă) şi traiste (două eu) facem cumpărături pentru masa de seară şi căutăm un loc de cort. Aşadar, agale la plimbare printre case, căutând un camping, sau nişte oameni simpatici care ne-ar putea primi şi pe noi la ei în curte. Facem glume cum că punem cortul în curtea bisericii lângă cimitir şi în scurt (foarte scurt) timp dăm de o tanti care ne primeşte în a sa curte. De fapt, curtea băiatului ei, care este puţin mai încolo. Buuun, punem noi cortul entuziasmaţi că am rezolvat aşa de repede şi ne pregătim de masă. Când constatăm cu stupoare (hm… că avem cortul pus la 2 metri de nişte cruci, adică de cimitir, adică gardul care despărţea cortul nostru de morminte era aproape inexistent şi practic (pe bune!!!) eram ca şi în cimitir.

Am strâmbat eu un pic din nas cum că nu mă prea încântă locul, dar am mâncat şi am plecat la plimbare. Să hrănim veveriţeleeeeee.

Marianaaaaaaaaa. Şi Mariana vine, ia nuca şi fuge să o ascundă pe unde ştie ea, apoi vine iar, îi dam nişte miez de nucă şi stă acolo cuminte lângă noi şi papă.

Destul de târziu şi împreună cu o frumoasă colecţie de pişcături de ţânţari, ajungem înapoi la cort. Şi cu toate eforturile de a putea adormi pur şi simplu nu reuşes. Foşnăie ceva, ce se aude? ce trece pe stradă? ce a fost asta? ah, nu pot să dorm bah nene în cimitir, pe cuvântul meu dacă pot! Punctul culminant sunt doi motani care încep să miorlăie ca toţi dracii. În secunda doi sunt în mijlocul străzii, desculţă. Deci nu. Eu aici nu dorm.
Aşa că la 1 noaptea căutam alt loc de cort prin Vatra Dornei gata adormită. Şi-l găsim, după un gard, pe-un fel de câmp cu căpiţe (pe alea le-am văzut de dimineaţă). Cu toate denivelările aferente locului nu prea fantastic, am dormit şerpuit încercând să ocolim dâmburile de sub cort. Dar am cam dormit lemn.

Dimineaţa (sau nu prea, că era ora 10 când ne-am trezit) plecăm agale, pe-un soare dogoritor ce prevesteşte o nouă furtună, către Gura Haitii, ţinta de azi fiind Vârful Reţitiş cu staţia meteo aferentă din Munţii Călimani.

De la o maşină care ne ia la stop, la alta, trecem de Neagra Şarului şi alte sate de prin zonă până ce ajungem la indicatorul care spune: 25 de km până la Rezervaţia Naturală Munţii Călimani.
Ah, bun aşa. Şi ăştia îi avem de parcurs pe drum? forestier? cam asfaltat îmi pare mie, hai că poate ne-o mai lua careva până mai încolo.

Aşa că păşim toropiţi de căldură pe asfaltul încins. Abia ne mişcăm. Este incredibil de cald şi nu avem deloc chef să ne grăbim, deşi ştim că avem destul de mult de mers. Culegem fragi, facem o supă la marginea drumului, evident tot în soare şi ne târâim mai departe. Mergem cu greu câţiva kilometri şi rămânem iarăşi fără apă, aşa că acum suntem în căutarea unui izvor. Pe-aici prin zonă nu prea poţi bea de oriunde pentru că apa este sulfuroasă. Într-un final găsim apă bună, Cătă fuge la izvor şi eu rămân trântită în mijlocul drumului.
Ca prin minune apare prima maşină care opreşte şi care ne şi ia la bord. Tipul care ne-a luat merge chiar până sus la cabană (sau prin zonă) pentru că participă la o plantare de jnepeni. Consultând harta, urcând serpentinele, ajungem destul de rapid la exploatarea de sulf din inima munţilor Călimani. Te cam doare sufletul când vezi ce e aici. Un întreg munte golaş, fără vegetaţie, de parcă ai fi pe lună sau pe marte, cu un oraş părăsit fix acolo sus (unde cel mai probabil locuiau muncitorii), fierătănii de tot felul răspândite peste tot. E ca după război, ca după bomba atomică. Tare trist. Din câte am înţeles este iniţiată în zonă o acţiune de ecologizare şi stabilizare (deoarece cad pietre din toate direcţiile).

Am mers în maşină o bucată, apoi pe lângă (sau mai bine spus în urma ei) deoarece erau bolovani mari şi se înainta greu. Numai bine, rucsacii sunt în maşină, noi suntem uşori ca nişte fulgi şi am ocazia să testez glezna. Ia să vedem, pot să alerg sau ba? Pot aşa vreo 100-200 de m, dar mai bine stau potolită, că zilele trecute m-a durut cam tare pe coborârile hardcore din Rodnei, iar la ce bolovăniş e aici am mari şanse să calc strâmb.

S-au adunat nori din toate părţile. Nori negri şi urâţi şi pare că în orice secundă o să înceapă o ditamai ploaia torenţială. Este absolut incredibil cum în fiecare zi, după ora 15.00 vine furtuna. Zici că a programat cineva norii ăştia să bubuie la ore fixe.
Dar nu începe nimic până ajungem noi la staţie.

Recuperăm bagajele, facem cunoştinţă cu Nelu, meteorologul de la Reţitiş şi ne cazăm la cea mai super extra genială cabană din câte am vizitat până acum. Cu o sală maaaaaaaare, cu priciuri cocoţate pe lateral, camere cu paturi, decoraţiuni foarte simpatice, bucătărie dotată cu absolut tot ce e nevoie, cu o verandă superbă cu geam de sus până jos, unde sunt convinsă că iarna est absolut fantastic să stai cu un ceai fierbinte şi să priveşti viscolul.
Apoi ne întoarcem afară, unde facem iarăşi nişte paste şi ne împrietenim cu Ursuleţ. Super căţelul care va apărea mai apoi în toate pozele în care sunt şi eu. Dap, altul care s-a lipit de mine. Sau eu de el. Şi iată că începe şi furtuna. Dar nu aici la noi, ci pe Pietrosu şi jos către Gura Haitii. Pur şi simplu de data asta pare că ne ocoleşte. Nori bulbucaţi sunt în toate părţile iar deasupra noastră e un ochi de soare din care privim trăsnetele nu foarte îndepărtate şi ne minunăm la fiecare tunet mai puternic.

Iată că am în sfârşit ocazia să pun milioane de întrebări despre furtuni. După ce mi se pun în braţe două cărţi despre meteorologie şi nori îl bombardez pe Nelu (şi-anume meteorologul) cu întrebări care mai de care mai stupide despre trăsnete, bubuieli şi ale fenomene care pe de-o parte mă fascinează, pe de-o parte mă sperie ca dracu.

Primim apă (mulţumiiiiiiiiim) pentru că pe-aici nu este niciun izvor prea aproape (parcă la vreo oră distanţă) şi mergem la culcare odată cu ceaţa ce învăluie întreg platoul. Ceaţă deasă, de iarnă, de nici frontala nu făcea faţă. Se izbea de zidul gros şi rămânea acolo.

Şi când ne-am trezit era dimineaţă. Soare şi senin bec.
Ne luăm la revedere şi plecăm destul de vioi către vârfurile ce le-avem de cocoţat azi. Negoiul Unguresc şi Pietrosul Călimanului. Urcuş abrupt, printre jnepeni, cu limbile de-un cot, ne zgâriem pe mâini şi pe picioare pe poteca asta bălărioasă şi ajungem rapid sus. Cam prea rapid.

Şi nici nu prea putem sta, că suntem transpiraţi fleaşcă şi aici cam bate vântul. Ceaţa de pe văi nu s-a ridicat încă. Cumulonimbuşii stau cuminţi şi aliniaţi undeva departe.

Ajungem şi pe Pietros imediat şi apoi la vale pe-o creastă ascuţită cum numai în Piatra Craiului găseşti, echilibristică pe pietre nu tocmai ok, căci iar au mă doaaaaaaaare mamamaaaaaa vreau acasă glezna meaaaaaaa şi apoi jnepeni jnepeni şi iar jnepeni, poteci ioc, vale de grohotiş şi “hai hai ţine-te după ăia că pe-acolo e drumul, au corturile în şaua aia”.

Eheei, după întâlnirea cu un mare grup de englezi ajugem într-un fel de poiană fix sub creastă, de unde curge o apă, unde pasc nişte cai şi evident, lenevealăăăăăă.

Ne mai facem un prieten, un tip de la Bucovina Adventure, care aduce străini şi îi plimbă prin Călimani şi care este atââââââââât de simpatic încât mă invită să mă plimb un pic cu calul. Heheeee, pentru prima dacă în viată şi într-un loc atât de frumos. Am avut ceva emoţii dar mi-a placut tare mult. Era pufos şi cuminte şi nu m-a speriat deloc (aşa cum credeam).

Apoi, hai la vale, pe un traseu foarte slab marcat, dar din acest motiv extrem de frumos. Slab marcat, puţin circulat, o adevărată sălbăticie. Trecem râul, sub bocancii noştri trosnesc crengi, ocolim buşteni pe unde apucăm. Ce mai, este absolut superb.

Şi pentru că aventura noastră în munţi nu se poate încheia fără celebrul cârnat prăjit la foc, ne oprim mai jos la marginea drumului şi punem de-o masă copioasă, cu muştar plimbat şi cam împrăştiat, cârnaţi cocoţaţi pe munţi şi foc care s-a aprins cam greu (paradoxal, pe o asemenea căldură).

Apoi, norocul caracteristic, o maşină ne ia la stop şi ne duce chiar până în Vatra Dornei. La revedere Călimaaaaaaaaaani.
Ehehei, şi mâine e ziua mea. Unde mă prinde?

To be continued…