1. Munţii Rodnei – Plimbare prin ţară

În sfârşit a venit şi ziua plecării. La câte pregătiri am făcut, planuri care s-au tot schimbat, inclusiv oameni care au dispărut din peisajul excursionistic, am avut impresia de câteva ori că nu mai vine odată ziua aia de vineri, să pun în spate cele 5 tone de rucsac şi să mă urc în tren.

16 iulie, ora 17.40, hop-ţop în tren către Romuli, Maramureş.

Avem un drum extrem de lung de făcut, cu minunaţii noştri şerpi metalici, cu miros greu şi oameni care mai de care. Paporniţele (de data asta fără praz sau porci vii) sunt prezente, la fel şi personajele cu dulce vorbă maramureşeană şi nu la fel de dulce atitudine (ok ok, nu toţi, dar cum norocul nu mă părăseşte niciodată, compartimentul în care ma stat a fost înţesat de nişte tanti care s-au întins şi tot întins pe banchete, s-au descălţat, s-au foit şi-au mâncat pufuleţi. Da, din ăia care put a şosete fără pic de cocolino).
Cam 13 ore, cu tot cu întârzieri, preconizăm să ajungem în cel sat pe la 7-8 dimineaţa.

Iniţial o bere de la vânzătorul ambulant, apoi exersarea unor noduri de alpinism cu super cordelina noastră albastră, un cadou (o brăţară făcută din aceeaşi cordelină) pentru un tip simpatic care a intrat în vorbă cu noi şi m-a speriat cam tare în legătură cu a mea glenză buşită, puţin somn, puţin de “da de ce vreţi să traversaţi pe munte? că există maşină care vă poate duce dintr-o parte în alta” şi spre dimineaţă o extra super discuţie cu nişte lemnari maramureşeni. Primii cu adevărat oameni de-ai locului, care ne impresionează cu voioşia, berea la pet dată gata la 6 dimineaţa, virilitatea “într-o săptămână umplu satu de copii, îi fac lu’ nevastă-mea 2 copii într-un an” şi cunoştinţele despre zona montană, denumirile vechi pe care le folosesc le-am notat pe hartă. Nu e de uitat aşa ceva.

Şi iată cum deodată am ajuns în gară. E devreme tare, răcoare şi pustiu. Planul e să facem toată creasta Rodnei, până în Pasul Rotunda. Dar nah, iar nu ni s-a potrivit planul, iţele s-au încurcat un pic, planetele s-au aliniat, norii s-au răţâfoit la noi aşa că iată ce-a urmat.

Greu pe drumul forestier cu tone în cârcă, dar iată că avem norocul să treacă o maşină de lemne care să ne ia cei 8 km anevoioşi de parcurs.

Cu un pic de blăureală la început de traseu, nişte abur care se desprinde uşor din iarba plină de rouă, o potecă ceva cam “în gât” şi tufe uriaşe de zmeură, care din păcate sau din fericire nu era încă făcută, ieşim la stâna unde acum 3 ani un cioban binevoitor ne-a îndrumat greşit la Trophy MDM şi-am reuşit să rătăcim ore bune în plus şi chiar să pierdem concursul din aces motiv.

Eh, un pic mai sus ne oprim la umbră să luăm masa. Că cerem nişte supă, nişte ciocolată şi un pui de somn. C-am adormit brusc şi fără avertizare indată ce m-am întins pe iarbă. La scurt timp pe lângă mine trec în tropot vreo 20 de cai. N-am auzit nimic. Dormeam cam.. lemn. Sau blană.

Hai, la drum, că-i mult de mers, afară-i tare cald, apă luam din drum şi întâlnim singurul om pe ziua de azi până sus pe Pietrosu. Un cioban tânăr care ne salută fugar şi se uită lung la noi. Pustietatea asta îţi dă un aşa sentiment de micime. Cai liberi pe tot muntele, firicele de apă care se scurg pe potecă şi nori îndepărtaţi, răţâfoiţi numai un picuţ ne poartă paşii spre Tarniţa la Cruce.

De-aici ne abatem de la traseul de creastă şi întrăm în Rezervaţia Pietrosul Rodnei, luând la rând vârfurile Rebra (dap, nu Rebla, Cătă), Buhăiescu Mic, Buhăiescul Mare, coborâm apoi în şaua Buhăiescu şi iată ditamai urcuşul ce ne aşteaptă către Pietrosul Rodnei. S-au adunat şi norii, Cătă râmăne destul de mult în spate pentru că îl supără un muşchi de la picior, care se încordează dubios şi îl cam doare la fiecare pas destul de tare. Eu nu mai am stare, vreau să văd ce e pe partea cealaltă, vreau să văd cum arată refugiul de pe vârf, vreau să ajung odată, că mergem de-o zi întreagă fără prea multe popasuri.

Şi nah că mă şi tună un pic. Hmmm, interesantă primire ne face cel mai înalt vârf din Rodnei. Şi iată c-am ajuns sus, ce privelişte, câtă linişte, câtamai norii mari şi coloraţi şi umflaţi şi evident răţâfoiţi cu nicovalele lor de cumulonimbuşi în sus şi formele lor de conopide creţe uriaşe. Depresiunea Maramureşului este superbă. Borşa s-a intins pe tot drumul, munţii Maramureş stau colo cuminţi iar trei vârfuri aproape egale ca altitudine (aşa se vede de-aici) din Munţii Ţibleş ne fac cu ochiul. De fapt, în orice direcţie te uiţi sunt numai munţi şi nori şi văi şi pe ici colo nişte oi, ceva stânci şi iarăşi munţi, mulţi munţi.

Şi ce-am mai sta aici, ne împrietenim cu Codless (un căţelandru fără coadă) şi studiem refugiul. Ce-aş mai dormi aici, deşi totuşi arată cam horror înăuntru, este extrem de murdar (inclusiv hârtie igienică folosită şi.. alte cele – despre jegul de prin refugii şi de pe munte trebuie neapărat să scriu câte ceva, că deja am ajuns într-un punct în care nu mai pot nicicum tolera). Murdar dar totuşi poate locuibil o noapte. Asta până să înceapă iarăşi să tune şi să observam că refugiul, deşi are paratrăsnet, nu are împământare (aflăm că a fost furată… Hmm. Că deh, de-o veni o furtună, care se tot apropie, sigur trânteste vreun fulger aici, că e cel mai înalt vârf din zona. De murit n-am muri, dar ne-am curenta binişor.

Aşa că lăsăm răsăritul pentru alte dăţi şi alte locuri şi coborâm spre staţia meteo. Şi uaaaaaaaaaaaau, ce mi-e dat să văăăăăăăd, un lac, Iezer pe nume, care are fix forma României. Aproape fix, că e fără Moldova, dar oricum, aaaaaaaaa, are formă de România, cât de simpatiiiiiic. Serpentinele din stâncă ne duc uşurel şi nu prea (căci se pare că am o giga bătătura la glezna stângă – ciudată treabă, care acum s-a ciopârţit în bocanc).

Odată coborâţi tona de câteva sute de m diferenţă de nivel (ok, nu mult, dar deja ne-am abătut de la traseu o grămadă şi planul nostru iniţial deja începe să pălească) dăm de o nouă mare (şi multă) minune a naturii. Eheheeeei, muşte şi ţânţari. Doamne şi câţi erau, roiuri dubioase şi enervante, deloc insipide si deloc folositoare şi deloc deloc sătule. Ne-au pişcat de ne-au zăpăcit, nu ne-au lăsat nici să mâncăm liniştiţi, a trebuit să consumăm pastele în promenadă, efectiv nu se putea sta afară sau locului, că tăbărau cu zecile de mii pe tine, cu trompele lor hidoase şi lipicioase şi nesătule, roiuri roiuri de monştrii vampiroşi şi sâcâitori. Sâcâitori la superlativ. Ceaiul băut la staţia meteo, evident înăuntru, ne-a mai calmat nervii şi pişcăturile. Prima noapte petrecută la cort în excursia noastră a fost lemn, şi ea. Adică am dormit total, fără vise, cu o singură trezire de genul: ce se-aude? ce e afară? eh, Codless, se dădea pe lângă cort şi pufăia ca un câine ce e.

Şi-a venit şi dimineaţa, traseul de azi include evident tot ce-am coborât ieri de pe Pietrosu şi apoi cumva la vale către Tăurile de sub Buhăiescu, cu urcuş pe nişte curbe de nivel (numa curbe de nivel nu au fost alea, că am urcat de-am zăpăcit pe un soare dogoritor şi-apoi cu nori ameninţători) până în tarniţa la Cruce, iarăşi.

A făcut multişor până aici, norii ne ameninţă, deşi încă nu bubuie, aşa că pornim la drum mai departe, în speranţa că ploaia ne va ocoli, căci până acum am fentat-o. Şi mai mergem noi vreo 2 ore, ieşim din ceaţă, ne întâmpină şi soarele dar şi alţi nori înfoiaţi care stau la taifas la Fântâna lui Răţâfoi, suntem salutaţi de un cioban de undeva din vale şi brusc, din toate părţile suntem înconjuraţi de nori urâţi, începe să tune şi.. da, situaţia nu se prezintă tocmai bine.

Aşa că dă-i la vale, pe potecă ioc, pe iarbă udă şi pantă cam prea abruptă pentru glezna mea, pe firul apei, dăm deodată de o cascadă, Cătălin rămâne agăţat în nişte crengi, traversăm valea printre cai şi vaci, dăm apoi de capre şi în secunda în care începe ploaia intrăm deja în foişorul de la stână. Iar câteva minute mai târziu, observ în şaua unde trebuia să ne oprim şi Cătălin zicea ca e safe, cum trăsneşte ca la balamuc. Ehei, confortul psihic înainte de toate. De bubuit poate nu bubuia fix în noi, dar nici prea bine nu ne-ar fi fost. Este cam ora 16.00 şi se pare că noi iarăşi am coborât cam mult şi ne-am abătut de la traseu.

Numai că aici la stână întâlnim cei mai tari ciobani din lume, Vasile, Ion, Paul (un puşti din Sibiu venit la muncă în Borşa, rămas fără bani şi ajuns din întâmplare cioban la această stână), un nene mai în vârstă şi fratele lui Vasile, pe care nu am reţinut cum îl cheamă.

Suntem întâmpinaţi cu pălincă, balmoş şi extrem de multă voie bună. Atât de glumeţi şi-atât de simpatici sunt oamenii ăştia. Vasile ne povesteşte vrute şi nevrute, Ion are dinţii albaştri de la afine şi când râde pur şi simplu i se luminează toată fiinţa. N-am văzut în viaţa mea la cineva atât de multă limpezime şi bucurie, îi râdea pur şi simplu fiecare por, îi rădeau ochii în cap, râdea viaţa în el chiar şi când spunea cu vorba aceea armonioasă şi un pic greu de înţeles “oaie enervantă” sau când începea un lung şir de cuvinte întortocheate (nu tocmai de bine) către vacile care au venit să bea zer.

Paul, un picuţ mai şleampăd, şchiopătând de-un picior, în teneşi de oraş, pleacă fără ciomag să adune vacile. Ceilalţi fac un pic mişto de el şi îşi continuă treaba. Oamenii ăştia muncesc de la ora 4 dimineaţa până la ora 12 noaptea. Încontinuu. Poate doar din când în când mai iau o gură de mâncare şi un gât de pălincă. Viaţa aici e altfel, oamenii sunt altfel, e un stil de-a trăi care ne depăşeste pe mulţi dintre noi. Între munţii ăştia, la stâna asta am gustat şi eu un pic din traiul lor, nu tocmai uşor.

Aşa că am cărat şi noi apă de la râu, l-am smotocit pe Someş (cel mai căţel cel) şi am fost întrebaţi dacă vrem să mulgem o vacă. Eheeeei să vezi acum distracţie. Cum numai abia în urmă cu vreo oră am pus mâna pentru prima dată în viaţă pe-o vacă, acu mă trezesc pe-o buturugă, la ţâţa ei (ok, uger), cu o găleată care pare-se că trebuie umplută (măcar pe jumătate). Şi se pare că e fix vaca ce ne-a alergat un pic mai devreme când ne îndreptam către stână.

Hmm.. vedem procedura şi hai la treabă. Si da-i şi trage şi încearcă să mulgi şi abia dacă ţârâie un pic. Ciobanii noştri sunt hal de râs şi fac mişto de noi dar ne încurajeză. Hai că parcă mai iese un pic. Da sigur nu-mi dă vreo copită în gură? Da de ce are ţâţa aşa de caldă? Tre să dăm cu apă pe uger? Ia uite, i-a legat coada ca să nu ne dea cu ea peste ochi. Ha! am muls cât două degete de găleată.
Mă las bătută, Cătălin treci la aparat şi termină treaba. Nu se lasă omul. A muls-o de tot. Şi-am băut şi lapte proaspăt, cald fix de la sursă. Hmmm, ăsta e gustul laptelui? Obişnuită cu ăla pasteurizat şi ambalat şi şi şi, habar nu aveam ce bun este de fapt laptele.

Şi apoi am fost şi la capre şi oi, la strungă, şi-am muls şi acolo şi am băut lapte proaspăt şi acolo şi-am stat cu mieluţul mic în braţe, care e pufos şi cald şi l-aş fi pupat încontinuu. Din nou zic, cum dracu bah nene să tai frumuseţea asta? Cuuuuuuuuuuum? Mai bine îmi tai eu o mână.

Heh, se lasă seara. Şi odată cu ea şi muzica populară. Caşul se face şi suntem invitaţi să facem poze (“haideţi domnişoară să faceţi poză la baci când scoate caşul” şi să gustăm, apoi luam cina (), paste cu lapte, o bunătate.

Somn acum. Că să dormim în stână, că dorm ei în grajd, că miroase urât, că mai luaţi nişte pături. Nu ştiau ce să ne mai facă pentru a ne simţi bine. Într-un final, am pus izoprenele la 2 metri de vacile legate şi am încercat să dormim. Da, vacile noaptea scos sunete ciudate. Iar la întrebarea mea: “ce naiba se aude? îşi dau co cozile pe spate”, răspunsul a venit prompt: “nu, se cacă”. Ahaaaaaaam.

Dimineaţa a venit cu soare şi o scurtătură pe care ne-a condus Vasile. Cam în gât şi asta, poteci de oi nebune, pe firul unei ape, am ieşit numai bine înapoi în creastă.

Norii nu par să se răţâfoaie încă, aşa că vrem să parcurgem astăzi cât de mult putem din drum. În sfârşit simt creasta asta la care am visat atâta pe vreme bună. Dăm şi de-un alt cioban, pe nume Adi, care avea vreo 50 de oi şi : “da mulţi câini ai”, “da de une mulţi? ca-s numa opt” )) Ce-i drept, nu ştiam ce ne aşteaptă.

Şi-am mers o bună bucată pe sus, printre crestele munţilor Rodnei, cu tot Maramureşul la picioare şi iarăşi, nori ce vin ameninţători din absolut toate părţile. Pe moment avem impresia că îi depăşim însă în scurt timp se pune pe vânt şi cerul este iarăşi complet acoperit. Iarăşi tună, iar va ploua până pe înserat. Eu deja nu mai am chef de aşa ceva. Haida la vale, spre stâna aia şi-apoi om vedea, tot mai jos că mi s-a acrit de ploaia asta programată zilnic pe la ora 16 (cel târziu). Şi coborâm agale, din şaua Laptelui, pe-un picior cam bălărios, printre pâlcuri dese de jnepeni şi copăcei compacţi, până când, după o răpăială destul de zdravănă vedem şi stâna.

Şi odată cu ea ne aducem aminte şi de câini. Care câini ne-au simţit imediat şi-au început să latre zgomotos şi deloc de fericire şi să urce panta către noi. În boschetăreala aia infernală, cu adrenalina la maxim, găsesc un moţ de stâncă pe care mă cocoţ în timp ce strigăm: baciuleeeeeeeeeeee, cheamă-ţi câinii măăăăăăă!!!!!!!!!!!! Şi baciu nimic. Şi câinii acum sunt la picioarele noastre şi latră fioros. Hmm, ce e de făcut? Creierul e blocat pe rescue mode, aşa ca poc!! “ştiiiiiiiiu, scoate repede şunca aia feliată, le dăm de mâncare, şi scoate şi caşcavalul, că la atâţia câini, câteva felii de şuncă nu ajung”.

Zis şi făcut. Hai cuţu cuţu, hai cu mama, hai ia de papă fiară neîmblânzită, hai puiu mic şi frumos cu colţi care pot să mă sfâşie în 3 secunde, hai cuţu cuţu mic şi pufos dulău uriaş. Ei bine şi-aşa am coborât la stână, de-am ajuns acolo linşi pe mâini şi cu câini aproape dresaţi care dădeau din coadă în jurul nostru. Ciobanii au cam bulbucat ochii la întâmplarea asta ştiinţifico fantastică şi apoi ne-au invitat înăuntru.

Unde am primit tocană de cartofi, caş, coniac şi-un loc de odihnă în timp ce-afară bubuie ca la balamuc şi plouă puternic. Pozăm iarăşi toate vacile, toţi căţeii (au 20 )) şi hai, la vale, că muntele ăsta nu vrea să ne primească prea frumos de data asta (eh, oricum mai bine decât data trecută când l-am străbătut pe-o ceaţă absolut completă).

Alegem valea, cea din stânga, pe drumul cu căruţă şi de căruţă, trecem râul umflat (eu desculţă că de sărit nu mă ţine ligamentul.. încă) de vreo 2 ori şi după muuuulţi enşpe sute de mii de km ajungem la o cabană, unde ratăm la mustaţă prima dubă albă.

Mai departe mai dăm de-o dubă albă parcată pe drum, care nu e aceeaşi cu cea de mai devreme şi după alţi sute de mii de km ajungem la intersecţia de drumuri, la o altă cabană şi-o ditamai viitura venită pe drum. “Acum juma de oră s-a întâmplat, ne-a distrus bazinul cu peşti, tot”. Aham, un pic şocantă treaba. Dar iată că apare o a treia dubă albă (serios, ori se clonează pe drum – că nu îmi pot explica de unde tot vin de sus în pustietatea aia, ori în oboseala noastră vedem toate maşinile dube albe, ori ne-au răpit extratereştrii) care ne duce vreo 15-20 de km până în Anieş.

În Anieş, numai femei ) şi evident.. dube albe. Am mai văzut una portocalie. Pesemne că ăla era vreun pui de şmecher pe-acolo prin zonă. O bere, o şedinţă foto a pişcăturilor de pe faţă şi iarăşi stop-ul spre… hmmm.. unde vrem să ajungem? Vatra Dornei, plecăm spre Călimani.

De data asta nu ne ia o dubă albă, ci o maşină normală fără extratereştrii, care iată că ne lasă la Odiseea. Pensiunea Odiseea, unde dăm jos de pe noi mirosul de oaie, vacă şi arsuri de soare şi dormim buştean până dimineaţă.

To be continued..