10 aprilie 2011
Și-am zis c-om face o tură mai de doamne ajută și iar nu ne-a ieșit. S-a fi spus că ar fi tură de o zi, cu plecare de sâmbătă seara.
Așa că pe la ora 17.00 ne-am îmbarcat în mașinuță și am tulit-o spre Bușteni. Eu, Andrei și Despot. Am facut cu schimbul la volan ca să ne acomodăm cât de cât cu condusul. Până acum am făcut o singură dată un drum mai lunguț, tot până în Bușteni. Ah și altul până la Buzău, dar ăla nu se pune că eram în misiune.
De data asta însă sunt sub amenințarea nopții, ceea ce mă face să mă simt panicată/șocată/speriată mamaaaaaaaaa. Și mai suntem și sub amenințarea unui nor, care de aici de la soare din Câmpina, pare că ar ninge prin Comarnic. Și chiar ninge. Serpentinele îmi dau bătăi de cap și amețeli, dar e fun, nu s-a făcut coloană în spatele meu, nu-mi dă nimeni flash-uri, nici claxoane și pare-se că circul regulamentar și nu ca melcul cu 20 la ora 
(ăsta fiind bineînțeles un melc supersonic).
Gata, iată-ne ajunși și în Bușteni, plimb coechipierii de colo colo pentru că nu prea le am cu: fă stânga aici! întoarce aici! oprește aici! Mereu mi se pare mie că nu e ăla locul sau momentul și astfel ajung să ocolesc destul de mult. Eh, noroc că sunt începătoare, cu carnet de 2 luni și lumea mă menajează
Ne întâlnim cu Maria, Roz și Andrei, le mâncăm micii din farfurie și pornim spre Gura Diham, unde vom campa/mașina (cu accent pe al doilea ”a”).
După ce ne chinuim vreo oră să aprindem un foc și înghețăm bine bine în cel mai crivăț întâlnit vreodată la Gura Diham, trecem la somn.
Dimineața vine destul de repede și se pare că am dormit surprinzător de bine în mașină. Numai că afară vremea este extrem de neprietenoasă. A nins, ninge în continuare. De fapt, e cam viscol. E cam ca în luna februarie. Cu greeeeeeeu, mare greu (spre dezamăgirea Mariei) strângem carabalâcul și ne urnim. Numai că nimeni nu mai are chef de urcat/transpirat pe o vreme ca asta. Și mai e și ora 11.30.
Așa că în momentul în care de la mine din mașină s-a auzit: SLĂNIC!!!! SLĂNIC!!! SLĂNIC!!! am reorganizat tura. Și-am plecat spre Slănic. Interesant e că în Sinaia era soare, în Comarnic și mai soare și spre Slănic chiar primăvară.
Plimbarea a fost însă frumoasă și pe mine m-a mulțumit maxiiiiiiiim. Peisajele superbe, drumul tot o serpentină, sate și locuri pitorești și apogeul, bineînțeles, salina. În care sincer nu îmi doream prea tare să intru, dat fiind faptul că: e sub pământ și cobori cu liftul. Combinația fatală pentru mine. Și am crezut pentru moment că va fi fatală la propriu.
Ne-am pus noi la coadă, eu ca o floricică, încerc să nu mă gândesc la ce va urma. Văd liftul și mă trec fiori pe șina spinării. O chestie cam de 2 ori (maxim) mai mare decât un filt normal de bloc, cu o lumină difuză de filme horror, cu o manivelă ruginită undeva în dreapta, cu un liftier (de fapt se numea altfel, nu am reținut cum) gras și soios care apăsa pe niște butoane, verde și roșu. Și cu vreo 10-12 oameni băgați la înghesuială. M-am simțit fix ca în în filmul ”The Island” în care unii erau ținuți pe o navă și li se spunea că singrul loc care mai poate fi locuit pe pământ e o insulă nush cum. Îi antrenau pentru viața de afară și apoi îî băgau într-un fel de lift, că cică domne a venit momentul să iasă. Numai că ei nu știau că erau clone și se duceau la tăiere. Bun.
Intrăm și noi în lift, ușa metalică care nu-mi inspiră deloc încredere se închide și începe călătoria. Pentru început zgomote. Dubioase. Așaaaa… de ”uite acuși mă prăbușesc”. Dar nu imediat. Și apoi zgâlțâieli. Stânga dreapta liftul se lovește violent de pereți. Deja nu mai e deloc amuzant, nici pentru ăia mai viteji. Ne și amestecă ăștia înainte să ne bubuie? Hmm. Urechile pocnesc, liftul încetinește și iată, bun venit pe lumea cealaltă. Nu, nu aș mai urca înapoi.
Ne plimbăm. Salina e impresionantă. Foarte mare. Habar nu aveam că aici dedesubt poate fi atâta spațiu, pereți atât de înalți. Cică am mai fost, când eram mică mică, în xcursie cu școala. E frumos. Două ture colo colo, și înapoi sus. Când am văzut iarăși soarele am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior.
Drumul spre casă este la fel de frumos, ne oprim pe-un deal să luăm masa de prânz și pe seară ajungem acasă.
Pe curând!
ps: recomand salina de la Slănic doar celor care au poftă de adrenalină (de-aia dusă la extrem)
