La ski în Bansko

Invitația pentru ski în Bulgaria a picat ca un trăsnet. Brusc și pe neașteptate, cu planuri gata făcute de alții și cică bani puțini (chiar foarte.. ieftin domne la Bansko la ăștia). Și am acceptat-o la fel de brusc, fără prea mari cercetări, așteptând cu sufletul la gură să se facă rezervarea pentru cazare și nu cumva să se răzgândească cineva și să nu mai mergem. Trebuie să skiem și noi anul ăsta cum se cuvine. Cel puțin eu.. că la ce noroc am avut prin Valea Dorului cu super telescaunul vieții mamei lui, sau prin Predeal cu bolovăniș mic și des pe toată pârtia…
Și nah că plecăm, după reorganizarea portbagajului de n ori, opriri pe la benzinării și căutări de vulcanizări (parcă ). Am purces la drum la ora 20.30 și-am ajuns în Bansko la 4. Că deh, bulgarii sunt pasionați de limitări pe șosele undeva pe la 40km/h (foarte des), poliția stă ascunsă în boscheți și te oprește chiar și numai pentru faptul că exiști (sau pentru că intuiește că nu ai rca-ul la zi).
Reîmpărțirea pe camere se face rapid, respectând întocmai formula din mașini: eu, Mihaela, Ana și Cosmin în apartamentul ăl mare (nu am știut asta inițial) în care te poți plimba cu rolele sau bicicleta, poți organiza un meci de fotbal cu tot cu galerie și în care este totuși cam frig; Irina, Cristina, Andrei și Bogdan în ăl mai mic unde e cald și bine. Somn de voie. De nevoie.

Până la o oră destul de înaintată astfel încât am ajuns pe pârtie undeva pe la ora 13.00, adică avem numai 3-4 ore de ski. Și ce ore.. Că nu am skiat atâta în toată viața mea (adică în cele puține dar intense ieșiri pe care le-am avut până acum). Mă gândam io așa că în Predeal trebuie să cobor pârtia de 5 ori ca să obosesc. Aici.. pe o pârtie intermediară am obosit de 3 ori până jos (care jos, nu e jos jos, ci e undeva pe la mijlocul muntelui).

Seara a fost cu muuuuult ceai și-o masă la o tavernă din oraș. Unde Andrei a primit o tigaie (sau ceva de genul) încinsă pe care sfârâiau cărnuri și legume. 700 de grame de mâncare aburnidă, 2 fete (io și Ana) care erau aproape sub masă de râs, plus alții de la alte mese care au venit să ne întrebe ce fel de mâncare e ăla. Am fi putut face chiar și-un ban cinstit: faceți poza cu Andrei și tigaia plină, apoi cu Andrei și tigaia goală. Pentru că s-a încăpățânat să mănânce tot în condițiile în care eu și Ana am luat și la pachet, deși porțiile noastre nu erau nici pe departe cât porția lui.

Ziua de vineri a fost cu peripeții. Am reușit să ne trezim devreme de data asta și am ajuns pe pârtie destul de devreme. Și de data asta am urcat până sus de tot, de unde am avut o priveliște absolut incredibila a munților din jur.. orașelor. Au și bulgarii ăștia niște munți..
Și acum începe nebunia. O pârtie absolut superbă, numai că nu vedeam unde se termină, nu vedeam pădurea, nu vedeam nimic. Aveam impresia că skiez într-o râpă. Frumos și palpitant, am urcat și-am coborât pârtiile mai greuțe de aici de sus, încercând să nu mă uit prea mult în față și să nu mă gândesc prea mult la locul către care mă îndrept.

Și doamne ce bine se mai skiază cu niște System of a Down când prinzi curaj, sau niște pian care să te liniștească atunci când intră prea mult morcovul. Superb.

O zi magnifică de ski, în care am băut vin fiert cu măr, am vorbit politicos în engleză cu niște români în telescaun (până ne-am dat seama, și eu și ei că suntem din București), am luat dâmburi de-am zburat grațios cu aterizări forțate și.. mi-au fost agățate skiurile de-o tipă care nici măcare nu s-a oprit să vadă dacă mai sunt întreagă. Și-aici a apărut panica. Ski-ul nu mi-a sărit din clăpari așa că am reușit să-mi sucesc foarte urât genunchiul.
Atât de urât încât a doua zi abia dacă mai puteam să merg.

Și totuși am mers următoarea zi. Am înfruntat viscolul care a pus stăpânire pe Bansko (la modul că de 2 ori era cât pe ce să nu mă pot da jos din telescaun deoarece bătea prea tare vântul din față ), am coborât pârtiile muuuuuuult mai bine decât în celelalte 2 zile deoarece durerea persistentă și ascuțită din genunchi nu-mi prea dădea voie să fac viraje prea multe, așa că fiercare coborâre a fost făcută cu: doamneeeeeeee, te rog doamne să nu cad să nu cad să nu cad.

Și nu am căzut. Am riscat pur și simplu. Mă gândeam serios că la sfârșitul zilei fac abuz de asigurarea medicală și mă duc să-mi pun piciorul în piuneze. Nu a fost cazul. În mod absolut ciudat, după o zi întreagă de țopăit pe pârtii am realizat că piciorul meu se simte muuuult mai bine. Adică nu mă mai doare. Și nu era amorțit.. că nu a revenit durerea. It’s a miracle Cineva acolo sus mă iubește.

Duminică, după n telefoane și mesaje de acasă că e cod galben, roșu portocaliu (chiar cod Tomba ne gândeam noi – ză cea mai grea pârtie din Bansko) plecăm spre casă.
Până în Plevna toate bune și frumoase (inclusiv mall-ul unde am mâncat cu  PATRU leva – adică în jur de 8 lei – cartofi țărănești cu piept de pui și-o salată) însă de-acolo.. Dumnezeu cu mila.
Vizibilitatea a scăzut până undeva pe la vreo 50 de metri (încă era bine), drumul s-a transformat într-o veritabilă pârtie iar stratul de zăpadă creștea vâzând cu ochii. Punctul culminant a fost la ieșirea din vama Russe. Pentru că nu găseam ieșirea. Adică.. am trecut podul, am mers apoi încă 20 de metri și.. și-acum pe unde?

Noroc cu o mașină de poliție care ne-a îndrumat. că rămâneam pe-acolo prin nămeți dezorientați. Iar cei 60 de kilometri până la București au fost de vis. NU. De multe ori vizibilitatea scădea la numai câțiva metri, iar din cauza viscolului puternic erau momente în care nu se mai vedea nici botul mașinii. Eram într-o mare albă furioasă, cu 20 km/h, sperând să nu ne înfigem în șanțul care despărțea cele 2 sensuri (că acolo rămâneam).

Am mers o bună bucată de drum coloană de 4 mașini, pe contrasens. Că sensul nostru era un deal de zăpadă. Până și mașina de deszăpezit cedase. Se afla acum cuminte într-un șanț. Noroc că nu am avut parte de tiruri care să se rostogolească pe șosea și să intre vertiginos și alunecos în noi. Erau oprite la ieșirea din București. Cred că erau acolo toate tirurile din lume. Dar absolut toate.
Iarăși acasă. Bucureștiul e sub asediu. Nămeți ca ăștia nu am mai văzut de când eram copil.
Totu-i bine când se termină cu bine. Condițiile de ski din Bulgaria depășesc într-un mod greu de imaginat ce e la noi în România. Prețurile sunt infime având în vedere condițiile de nota 20, iar pe pârtii te simți ca acasă la tine (2 din 3 vorbesc în română). Numai că acum stau cu răceala pe cap, ochi, plămâni și toate cele și aștept să treacă alte 3 zile de asediu la domiciliu pe care mi le-a prescris medicul de familie. Prin urmare sunt răcită crunt, dar încă visez noaptea că zbor cu skiurile pe pârtie.

(pozele sunt facute de toată lumea)