Ca orice mamă la început de drum, am așteptat și eu cu nerăbdare ca bebelușul să înceapă să facă diverse. Asta și pentru că am stat mereu cu frica în sân să nu aibă ‘ceva’.
Milioanele de ‘dacă’ m-au urmărit ca pe hoții de cai zi și noapte în primele luni, când fiecare mișcare a bebelușului poate provoca adevărate accese de anxietate unei persoane care nu a mai avut copii mici în preajmă.
Vreo lună de zile (sau mai mult) am întors internetul cu fundul în sus în căutarea răspunsului la clasica întrebare: când se rostogolește bebelușul? Pe forumuri, pe site-uri de specialitate, pe facebook, peste tot unde aș fi putut citi ceva despre asta, hop și eu. Și ca orice răspuns la întrebări atât de tâmpite, acesta fost: depinde. Lucru care m-a scos și mai rău din minți. Cum poate fi știința atât de limitată și de ce nu îmi poate spune nimeni cu exactitate când se va rostogoli L.? Aș vrea cu zi și oră. Mulțumesc.
Apoi a urmat alt șir stupid de gânduri și frământări: de ce nu am eu un glob de cristal cu care să pot ghici viitorul? Oare găsesc pe amazon? Mi-aș da în cărți dar n-am. Să mă duc la o ghicitoare? Închid ochii, dorm, mă trezesc peste 2 luni și L. e gata rostogolită. Are 3 luni jumate deja, alții probabil că stau și-n fund și se leagă la șireturi. Și a mea nimic. Sigur are ceva! Dar ce?
O filmez panicată cum se întoarce pe o parte și urlă și se screme și parcă văd și cum scoate niște fum pe nas. De nervi. Urlă de cade tencuiala de pe pereți. Oare ce are? De ce face așa? Sigur are ceva! Trimit filmulețul catre 5 prietene, pediatrei, maică-mii. Aproape că-l pun și pe facebook pe grupuri dedicate. O prietenă îl dă mai departe și unui kinetoterapeut. Toți mă asigură că e normal. Copilul încearcă să ajungă de pe spate pe burtă. Doar eu sunt în lumea mea de mamă nebună. Copilul meu are ceva! Dar ce?
Mâncărici. În ziua în care a împlinit 4 luni, în timp ce mă-sa o privea neputincioasă și tristă de pe canapea, L. s-a rostogolit pe burtă. Ce fericiiire! În sfârșit. Gata cu urletele. Copilul e sănatos. Nu va mai plânge. Ura! Am învins!
Doar că nu. L. a vrut înapoi pe spate. Nu a reușit. Așa că de frustrare a început iar să urle. Am pus-o pe spate. S-a întors imediat înapoi pe burtă. Și a urlat iar. Și iar pe spate. Și iar pe burtă. Iar pe spate iar pe burtă. Spate burtă. Spate burtă. De un miliard de ori. Totul în niște zbierăte de parcă o tăiam cu lama. Așa ne-am petrecut 90% din zi, vreo lună, până s-a dezmeticit și i-a ieșit și invers.
Gata! De acum nu va mai plânge!
Greșit. Urma târâtul army style. Care nici ăla nu iese din prima. It’s a never ending story.
