Valea Priponului si Valea Alba

După un week-end petrecut acasă din cauze ce nu prea au ţinut de mine, am decis că orice ar fi, un Bucegi tot fac la sfârşitul acestei săptămâni. Ciudat e că până pe vineri nu prea se lega nicio trupă de şoc, iar vremea nu părea să ne imbie pe poteci. Iar se anunţă ploi, nori şi ceţuri şi vâjgău. (pentru cunoscători, “le vâj” este printre noi chiar şi atunci când nu îl “simţim” )

Dar deh, greu, uşor, ne strângem patru: eu, Mădălina, Marius şi Răzvan.

Ora 7, Piaţa Victoriei, cald. Coafura rezistă, la fel şi noi. Mai puţin Răzvanul care nu poate să iasă din casă. Nu spun de ce că nu e frumos. Aşa că după n telefoane de convingere şi planuri de învăluire plus stratageme, plecăm fără el. Dacă nu se poate nu se poate. Undeva pe la Tâncăbeşti, la vreo 30 de km de Bucureşti, când soarele de dimineaţă urca tot mai sus pe cer şi prevestea o frumoasă zi de toamnă ne sună omu. Că poate să plece. Că nu-i porneşte maşina, curge apă sau ceva din ea şi că nu poate veni spre noi. Aşa că haida înapoi în mirificul oraş petntru a îl prelua pe simpatic. Şi-l preluăm.

Aşadar, plecarea mea “nu discut!!!!!!!! la ora 7 cel târziu ne tirăm!!!!” devine aproape ora 9. Aşa că Buşteniul ne întâmpină destul de târziu. Noroc că nu a fost aglomerată şoseaua. S-au speriat toţi de prognozele de pe freemeteo. De data asta cam date în bară. Spre bucuria noastră.

După ce cumpărăm supermarketul cu tot cu coşurile albastre (mda, lenea e mare, aşa că nici de mâncare nu aveam ), luăm la picior slavă domnului, roată de data asta, drumul spre Gura Diham.

Ne parcăm frumos la intrarea pe Valea Cerbului, cu lamentarile de rigoare: pfoaaaaaaa cât e de mers până la intrarea pe vale… mama, tata, somn, foame, acasă, pat, ne echipăm şi o luăm din loc.

Un pic mai curăţel faţă de data trecută. Parcă au mai dispărut din gunoiae. Evident, asta pentru că au mai dispărut şi din gratangiii de vară.

E cald, cam cald, aşa că mă tot opresc să mai dau jos din textile, să beau nişte apă etc. Îmi bubuie urechile şi mă doare capul foarte tare. Se pare că e scăzută cam mult presiunea. Nu mă simt bine deloc. Telefoanele sună ca la centrală ba la unul ba la altul, ajungem brusc în Poiana Coştilei şi la fel de brusc iată că ni se deschide în faţă toată Valea Cerbului.

Un grup se pregăteşte să intre pe Valea Urzicii. Iamiiii, poate data viitoare. Alt grup e cocoţat sus sus pe Acele Morarului, un alt grup ne cere informaţii despre Pripon şi după ce luăm masa (a se citi bolovanul) cu zacuscă, napolitane şi eugenii, intrăm pe vale.  Târziu taaaaaaaaaare, pe la un  13.30.

Şi ne oprim destul de repede, deoarece valea, 1a ar spune unii, eu zic că e mai grea de atât, mai degraba un 1b, începe cu o mare săritore cu bolovan. Ala care priponeşte toată îngrămădirea asta de pietre.

Acu 3 ani, când am parcurs-o prima dată am abordat săritoarea asta prin stânga, deoarece pe-atunci atârna o cordelină acolo (probabil că făcuse cineva un rapel). Am înţeles, după câteva cercetări, că se abordează prin dreapta. E un fel de horn, care se urcă în ramonaj şi care se termină cu un bolovan. Ca să treci de el, tre să ieşi cumva din horn în exterior, tot în ramonaj şi să te cocţi mai departe.

Un pic dubioasă treaba pentru ai mei 1.55, mai ales că atunci când am ajuns sub cel bolovan mi-am dat seama că-s cam sus şi ramonajul devine mai greu de făcut din cauză că se lărgeste un pic hornul. Dar am trecut cu bine. Băieţii au ales calea cealaltă, prin stânga. Deh, pe ei îi ajută şi înălţimea. Vine şi Mădălina ultima, cordelina mea portocalie îi este de ajutor aşa că destul de rapid suntem deasupra primei săritori. Frumoooooos.

Toată Valea Priponului ni se arată acum în splendoarea ei. Vremea nu pare să ne facă probleme aşa că ţopăim voioşi pe stânci.

O nouă săritoare ne blochează calea. Este o săritoare foarte foarte drăguţă. Ne strecurăm printr-o fisură, băgăm capul la cutie şi ieşim pe partea cealaltă printr-o fereastră.

Continuăm pe vale printre bolovani. Noi fetele pe-o parte, băieţii pe partea cealaltă, pare-se că au ocolit o mică săritoare. Noi ne-am băgat de-a dreptul prin ea.

Şi iată că ajungem şi la săritoarea unde data trecută m-am blocat pe o brâniţă în încercarea de a o ocoli. Aceeaşi săritoare unde 2 ani mai târziu, Mihai, cel cu care am fost atunci, a cam căzut o leacă.

Aşa că sunt ceva emoţii. Mă tot uit cum să o abordez. Lumea stă la poze. Marius îmi dă indicaţii. Mă omuleeee, eu nu am 1.90 ca tine lasa-mă să gândesc pe unde să o iau. Şi până să mă dezmeticesc bine, mă aflu la jumătatea săritorii, cu Răzvan deasupra, ieşit din ea, cu încurajări hai haaaaai, cu: bah nene eu cred că m-am blocat Pur şi simplu nu ajungeam la prize. Stânca era spălată tare şi pentru sprait-ul cu care a trecut Răzvan şi mă pune şi pe mine să fac la fel.. nu am picioare Adică sunt cam scurtă pentru asta. Aşa că mă cobor juma de metru, intru într-o surplombă, mai fac nişte calcule, mă holbez ca mâţa în calendar (?!) şi într-un final trec. După mine urcă şi Mădălina şi Marius.

Hai că am trecut-o şi pe asta. Iupiiiiiiiiiiii.

Mai departe, lăsăm băieţii în urmă la poze iar eu şi Mădălina plecăm mai departe la explorat valea. E ceva nou pentru mine. Până acum mergeam cu oameni care de cele mai multe ori alegeau ei drumul. De data asta, eu sunt cea care trebuie să aleagă drumul, să se asigure că e cel corect şi sigur.

O nouă săritoare (pe asta nu am pozat-o pentru că aveam o leacă de emoţii în alegerea drumului bun) ni se înfăţişează. Stâncă destul de spălată, mai degrabă o ruptură de pantă decât o săritoare. În dreapta un horn cu pământ şi mâzgă, în stânga o faţă plină de apă şi muşchi. Dar cu prize buneeeee. Aşa că mergem pe-acolo. Facem un pic mai sus o traversare interesantă, intrăm un pic printre nişte jnepeni şi iată-ne sus.

Din săritoare în săritoare observăm mai jos un pic că am trecut de intrarea de pe vale care vine de la stână. Sunt şi nişte lanţuri acolo.

Noi suntem deja cu mult deasupra. Ne punem la soare (hehe, am avut şi soare) şi îi aşteptăm pe băieţi, care veseli şi cu chiote apar şi ei după ceva timp. Valea deja s-a deschis foarte mult acum şi oferă posibilităţi multiple de a ocoli săritorile mai nasoale. Sau, în cazul de faţă, cele pe care curge apă, e mâzgă şi e ud. Aşa că o ultimă săritoare de genul ăsta, într-un canion de fapt, o ocolim pe feţele din stânga şi iată-ne ieşiţi în căldare.

Stăm tolăniţi pe iarba arămie de toamnă şi privim Morarul cu ale lui Ace. Ochim şi câţiva căţărători pe ele. Uite, e unu în rapel, şi vreo 3 sunt sus. Hehe, ce simpatic.

Ascultăm liniştea NU, căci: nah un deget în ureche, unu în nas,  ce linişte mă i-auzi avionul, lalalalala lililililili lululululu, si se duce tot feng shui-ul

Aşa că pornim în continuare pe vale, la cocoţat săritori uşoare şi bolovani mai blânzi şi iată, odată cu ceaţa ce învăluie vârful Omu, la ora 17.00 suntem la releul Coştila. Pfuai şi ce vânt, ce friiiiiiiiiiig, ce toamnă e aici sus. Cât i-am aşteptat pe oameni să vină am ajuns la performanţa de  buze vineţii Deşi aveam: căciulă, mănuşi polar şi geacă. Pur şi simplu a fost prea bruscă schimbarea de temperatură. Şi iată-mă cum tremuuuur ca un.. om mic.

Luăm o nouă masă copioasă compusă din pate (bleah), brânză topită şi eugenii, mai tragem pe noi ultimele haine şi pornim spre Valea Albă, pe traseul marcat cu cruce roşie, ce duce la Monumentul Eroilor.

Aproape de ora 18 intrăm în Valea Albă. Babele ne fac cu mâna de la revedere, undeva departe clipoceste şi Bolbociul, restul muntelui e frig şi e de noapte. De o noapte care vine curând.

Aşa că nu mai stăm pe gânduri şi pornim pe .. grohotiş. Mda, eu am urcat Valea Albă de 2 ori. O dată iarna, aşa că nu prea se pune şi o dată vara. Dar nu-mi aduc aminte să fi fost în halul ăsta de bolovăniş micuţ şi sfărâmicios şi enervant şi alunecos şi şi şi. Ştiam că e aşa doar în partea de sus, dar iată că tot coborând, nu pare să vrea să se termine.

Şi pentru un tablou complet şi cât mai dubios, după ce că vine vine noaaaaaaptea, suntem cuprinşi de o ceaţă densă. Dar densă bah nene, de aveai impresia, cu tot cu stâncile alea că te afli în vreun film dubios. Dubios de buhuhu.

Descăţărăm într-un ritm leeeeeent ne e lene, ne e de toate. Am început să obosesc un pic, mă doare o mână că m-am tot sprijinit în ea, aşa că facem un popas mai lung înainte de săritoarea Cârnului, pe imaşul mic de deauspra ei, unde vedem o capră neagră deloc deranjata de prezenţa noastră. Realizăm că totuşi nu prea e de stat, că vine noaptea, aşa după ce coborâm săritoarea prin stânga, pe horn, încercăm să impunem un ritm alert. Dar nu ne iese, lenea e maaaare

Şi pentru un meniu complet, urmează faza care a încununat o ieşire de succes. A încununat-o cu râsete. Oameni buni, vă spun sincer. E râsu-plansu.

Aşadar, mai aveam aproximativ şi maaaaaaaxim 50 de metri până La Verdeaţă. Eram pe potecă şi zburdam uşor în lenea mea. Când.. hopa! iau sub bocanc un bolovănaş, alunec alunec alunec, simt că nu mă opresc, realizez că o să cad, dă doamne să nu pic pe el doamne, picioarele se saltă în aer, văd cerul, stelele (!?), o viaţă întreagă îmi trece prin faţa ochilor şi da, … pic cu fundul fix în cel bolovănaş ascuţit. La fel de ascuţit e şi ţipătul, la fel de reală şi durerea. Aaaaaaau. Stau lungită ca o pleaşcă în potecă. Mă doare-n fund. Bah şi ce mă doareeee. Aiaiaiaiaaaaaaaaaai. Nasoală treabă. Mi-aduc aminte de clas-a a 7-a când am căzut pe scări de-am luat în fund vreo 10 trepte. parcă s-a întâmplat ieri. Aaaaaaaaau.

Cu chiu şi cu mult vaaaaaai mă ridic şi merg mai departe. Râsu plânsu. Că mă doare-n fund.

Coborâm spre Buşteni cu piu piu piu, că deh, urşii sunt la ei acasă, la fel şi o grămadă de alţi turişti care se întorc de pe văi, la lumina sau la “fără lumina” frontalelor. Cu: ceaaaaaaaata lui piţigoi, dai în unul ţipă doi simpatic.

Bucureştiul ne primeşte târziu, pe la ora 12 noaptea. Noroc că maine e duminică.

O nouă poveste lăsată în Bucegi şi cu un învăţământ preţios: nu mai spuneţi oameni buni: “mă doare în fund” de parcă ar fi ceva nesemnificativ. Vă zic eu dacă nu ştiaţi. E semnificativ. Şi e lucru mare să te doară-n fund. Am zis!