Prin Baiului – un alt soi de ski de tură

Am plecat aproape devreme. Asta dacă nu cumva era trecut de ora opt când l-am cules pe Despot de pe drum și a trebuit să facem și un ocol spre casă pentru ca îmi uitasem (în graba și zăpăceala caracteristice mie) cardul. Deci niciun ban, niciun stres, noroc că nu am realizat în Azuga că suntem lefteri popescu.

Pe drum mocirlă, viscol și țumburușul pentru șters parbrizul de jeg, care nu funcționează. Probabil înghețat, deși am suflat, l-am pupat, l-am cuibărit în palma caldă și i-am mai cântat și descântece. Nu a vrut și pace, așa că din când în când am efectuat opriri pe marginea drumului ca să aruncăm zăpadă proaspătă pe post de detergent de geamuri.

În Azuga am ajuns cam târzior și deși ne propusesem solemn că nu dăm bani la telegondolă (apropo, mi se pare jaf la drumul mare ca o urcare să fie 20!!!! de lei) și vom lua la deal pârtia pe picior de ski, am realizat abia când am văzut ora înaintată (vreo 10.30) că nu avem nicio șansă să parcurgem traseul propus dacă nu luăm un mijloc de transport în comun până în cap de pârtie. Băieții mi-au oferit mie poziția oarecum ingrată de a cumpăra trei urcări cu vehiculul amintit, pe motiv că pe ei nu-i lasă inima să dea atââââția și atâția bani.

Și iată-ne deodată la locul panoramei către Bucegi, pe-un vânt și-un vâj de nu-ți vine să scoți nici nasul pe geam, d-apoi picioarele la plimbare. Însă cum n-am venit să stăm și nici să ne plângem (prea rău) pornim în relativ lungul nostru traseu: către culmea Petru Orjogoaia, vârful Rusu și apoi la vale prin păduri. A, da, era să uit, pe skiuri de tură. Sau cum s-or mai putea numi minunățiile astea ale noasrte, antice și vechi de pe vremea dinozaurilor, de vreo 10 kile bucata. Of, dar parcă ziceam că nu ne plângem. Tot înainte acum, cu curaj și fără atâtea mofturi.

Imediat după ce am trecut de stație a început și adevăratul vânt. Și ceața cea de toate zilele supranumită whiteout. Și crustele de gheață care fac aproape ”perfectă” înaintarea pe foci. Și zonele cu pietre. Și zonele cu iarbă. Și zonele cu zăpadă multă și atât de comprimată încât odată ce-ți înfigi vârful skiului acolo rămâi. Sau dai înapoi, după caz, încercând din răsputeri să te eliberezi din strânsoarea caracatiței. Chiar nu credeam că voi compara vreodată zăpada cu o caracatiță. Ai crede că n-au nici în clin nici în mânecă vreo legătura una cu ala. Ei bine au!

Și-am mers așa preț de vreo oră, încercând să ne orientăm prin albul nesfârșit, sperând că nu ne-am dus de-aiurea spre Băiuțul, că n-am ratat traseul și-am intrat pe cine știe ce muchie, că nu ne trezim nici prin Valea Doftanei și nici după vreo 3 zile de mers, prin Grohotiș.

Și printr-o minune, după ce-am certat vântul care ne pocnea gecile peste fețe și ne chinuia fiecare pas avântat la deal și după ce-am certat și pâcla deasă prin care nu mai distingeai nici unde-i sus, nici unde-i jos, nici dacă cobori, nici dacă urci, am ajuns ce fericire! pe vârful Cazacu. Și dacă am făcut atâta până aici, de-acum încolo când de fapt abia începe traseul, oare cât om mai face?

Am căutat (în zadar) un loc fără vâj unde să stăm la un ceai și o ședință tehnică și după ce am ajuns la concluzia că nu-i chip să-l găsim ne-am așezat fix acolo, în vântul cel mai mare. Verifică harta, bea ceva fierbinte, dă-ți una peste degetele deja amorțite și concluzia e finală: DACĂ găsim muchia Ceaușoaia îi dăm la vale spre pădure, că nu-i vreme de petrecut pe creste în Baiului. Și sperăm să o găsim cu tot whiteout-ul ăsta buclucaș. Căci undeva acolo jos apare pe-a noastră hartă și-un drum maaare, un forestier, care ne va scoate lin și ușor și frumos înapoi la pârtie în Azuga. Dar de-am fi știut ce ne-aștepta…

Începem ușor ușor coborârea de pe Cazacu, care-i lungă și care nu are cum să fie altceva decât o bucurie pe skiuri. Dar bucuria e cam scurtă. Valuri valuri de gheață ondulată apar în fața noastră după ce coborâm sub plafonul de nori. N-am scos focile, nici nu știu dacă am făcut bine sau nu.

Despot prinde curaj și pornește cu viteză. După vreo 50 de m pică în nas. Râd eu râd dar nu e râsul meu. Andrei trece încordat pe lângă noi și ceva mai jos aproape că se înfige de tot într-un mal de zăpadă. Hmm. Poate ar trebui să fiu un pic mai precaută. Chiar nu am chef să mă rașchetez pe valurile astea complet înghețate. Așa că iau cât se poate de serios poziția plug și cobor ca melcul, într-un efort uriaș pentru mușchii care încercau, aproape fără rezultat, să păstreze poziția și direcția. Băieții sunt deja jos în șa. Priveliștea e superbă, deși skiatul pe-aici nu e tocmai ce ne doream. O stână apare undeva în dreapta – probabil cea de sub Ceaușoaia. Altă stână apare în stânga, la limita pădurii, probabil de pe muchia Cazacu. Muchie pe care atunci când eram sus nu aveam nicio șansă să o nimerim. Imaginea e minunată, o pustietate de poveste și probabil plină de tâlc pentru cei mai visători.

Dar nu e timp de pierdut, ajung numaidecât lângă băieți și observ că deja au stabilit pe unde vom coborî. Exact de-aici din șa, la vale către pădure. Mie nu îmi surâde deloc ideea. Pantele sunt încărcate de zăpadă, distanța e considerabilă și brusc îmi vin în minte toate poveștile și istorisirile din nopți cu lună plină, despre avalanșe mai mici și mai mari, despre cum naiba ies din zăpadă în caz de ceva, despre cât de îngrozitor trebuie să fie dacă cumva pleacă tot muntele ăsta la vale cu noi. Si propun să mergem către stână și să coborâm pe-acolo.

Niciun răspuns, decizia e luată, zăpada cică ar fi bună și mai ales stabilă. Păi și-atunci de ce ați decis să coborâm pe rând, huh??? Ah, păi pentru orice eventualitate. Deci există, să-nțeleg, eventualitatea???? Eventualitatea există întotdeauna!

Bun. Degeaba îmi trag mental două palme peste ochi și-mi spun că-n Baiului mai rar asta cu avalanșele, rotițele din cămăruța de panică se învârt frenetic. Dacă dacă dacă. Dacă și cu parcă se plimbau în barcă. Și dacă Dacă nu era, parcă Parcă se-neca. Hmm, ce naiba o fi vrut și proverbul ăsta să zică? Pleacă nu pleacă pleacă nu pleacă pleacă hai că nu pleacă. Tac. Că degeaba îmi exprim panicile cu voce tare. Bate în așa hal vântul aici, încât orice aș spune se întoarce la mine sub formă de șuierat.

Pornește Despot, îl urmăresc cu privirea, dârdâind. Nu știu dacă de frică sau de frig. Probabil amandouă. Dar cred că mai mult de frig. Ajunge undeva pe la mijlocul pantei, undeva diagonal spre stâna din Cazacu și se oprește. Ce face domne ăsta? Ah, scoate focile. Andrei se pune și el pe scos în ditamai uraganul care părea că trece peste noi. Eu nu mai scot nimic. Mi-aș băga piciorul într-o sobă, așa frig îmi e. Dar de scos, nțț.

Sunt invitată s-o pornesc la vale. Dar cum sar domne peste malul ăsta de zăpadă de aproape un metru? Hai că te descurci. Și mă descurc. Și deodată ies din vântul ăla tăios, asta după ce vreo 20 de m abia am înaintat deoarece-mi bătea fix între ochi și plutesc lin la vale către pădure. La propriu plutesc. Zăpada este excelentă și deși am focile încă  pe skiuri zbor ușor prin zăpada asta minunată. Andrei trece razant pe lângă mine și se dă de-a rostogolul. Chiuie. De bucurie zic eu, că doar nu o fi nebun să chiuie din alte motive.

Și abia ce-am clipit de două ori că am ajuns deja în pădure, la adăpost și având în față un drum lung și frumos printre copaci. Așa am crezut.

Mic popas, consultăm harta, verificăm direcția și pornim cu veselie printre brazi. Dar pentru foarte puțin timp. Realizăm brusc că suntem pe-o muchie care tocmai s-a terminat, între două vâlcele pline de doborâturi, apă și bolovani acoperiți de zăpadă. Și de-aici încotro? Ne uităm stânga dreapta și alegem să traversăm spre dreapta, deoarece pădurea pe partea aia era ceva mai rară și ne-ar fi permis să skiem în voie. Habar nu aveam că de aici începe lungul drum de pune skiul, scoate skiul, urcă vâlcelul, coboară vâlcelul și asta preț de vreo 3 ore.

Așadar, coborâm ușurel în vâlcel, cât să nu ne dezechilibrăm complet unul pe celălalt, traversăm pe un pod de zăpadă și urcăm pantea cealaltă bombănind, cu skiurile încă în picioare (fără foci, așadar stilul smuls pe lateral, șontâc șontâc). Gata! Din nou pădure. Și hârș hârș la vale preț de câteva minute bune de data asta. Numai că și muchia asta se termină, de data asta mult mai abrupt și mai anevoios, încât suntem nevoiți să scoatem skiurile și să facem și-un soi de climbing, vreo 20 de metri la vale și apoi vreo 20 de metri la deal. O adevărată fericire, îngrozitor de obositoare și epuizantă. Măi nene, dar ăsta nu ar fi trebuit să fie un drum?? Cred că drumul era de fapt mult mai la stanga, spre Cazacu. Eh.

Și tot așa, printre vâlcele, printre brazi și zone de pădure atât de deasă pe unde de-abia încap veverițe, d-apoi noi cu tot cu echipament. Urcăm, coborâm, traversăm, înjurăm cu zâmbetul pe buze (zic acum ), mai un popas și-o glumă cum că poate facem bivuac pe-aici într-un brad, mai și-o glumă că să sunăm la salvamont că ne-am ”rătăcit” și să ni-l trimită tocmai pe Despot Care Despot evident, e aici cu noi. Și totuși, unde-i drumul?

Valea se deschide și undeva pe dreapta observăm o urmă vagă ce pare a fi un drum. Marcaj forestier avem de sus, dar abia acum ochim și drumul, printre atâtea mormane de zăpadă. Numai că nu prea este practicabil, fiind cam îngust și întrând adeseori prin râu. Așa că cea mai bună soluție este acum să mergem oarecum pe apă, traversând ici colo podețe de gheață. Mai de-a bușilea, mai pe skiuri, mai cu ”mama lor de skiuri zdraaang!!!” cu ele pe partea cealaltă, mai înțepeniți în vreun mal de zăpadă când mai reușim (extrem de rar) să prindem viteză pe vreo distanță de maxim 15 m. Distracție nu glumă.

Și uite așa, după o veșnicie, ajungem la o apă, maaaare. Și la intersecția cu celălalt drum, așa cum ne apărea și nouă pe hartă. Care de data asta chiar este drum și nu mai trebuie nici să facem bivuac și nici să dăm cu skiurile de pământ. Trebuie doar să pedalăm serios. Pentru că deși ne gândeam c-o să coborâm alene fără niciun efort, traseul tot în ciudă parcă ne face. Merge drept!!!! Dar drept domne. Atât de drept încât am făcut febră musculară de cât am dat la bețele alea.

Pe la 6 fără ceva suntem la telegondolă în Azuga. Stăm de-un ceai și pornim și spre casă. Și îmi mai funcționează și țumburușul pentru zoaiele de pe parbriz. Așa că nu e totul pierdut. De fapt, nu e nimic pierdut. Au meritat atâtea ore de tras la jug pentru acele câteva minute de fericire pe zăpada neatinsă? Cu siguranță. Aș repeta experiența oricând