În Ciucaş cu Anotimpul 5

De vreo 3 săptămâni tot plănuiesc să merg în Ciucaş. Vorbesc ba cu unu ba cu altu, ba mergem cu cortul, ba mergem la cabană, cer informaţii de la lume, caut trasee, ba e viscol, ba aflăm că nu e zăpadă. Până la urmă aflu că nu mai merge nimeni. Situaţie dezamăgitoare şi chiar frustrantă. Şi totuşi mai există o variantă.

Îmi spusese Dorian că el merge tot în Ciucaş cu un grup mai mare. La început sunt cam sceptică, îi pun săracului baiat 137 de întrebări despre oamenii respectivi, îl terorizez aproape. Într-un final zic: ok, hai că merg, dar dacă nu ma simt bine ţi-o iei. Şi uite că vineri la ora 19.30, după o noapte fulger în care am încercat să îmi termin proiectele pentru facultate pentru săptămâna viitoare (şi nu am prea reuşit), m-am întâlnit cu Dorian la metrou la Dristor şi de-acolo am plecat către autogara Basarab, de unde trebuia să luăm un autocar. Lume multă, io mică.. dacă mă mănâncă?? Dar nu, cu toţii sunt voioşi, binedispuşi, puşi pe glume şi foarte sociabili.

Drumul până la Cheia nici nu stiu cum a trecut, s-a râs, s-a jucat Mafia (am observat că oamenii aştia au un fix pentru acest joc ) şi plus de asta eu NU auzisem de “mutilatori”.. hmmm), s-a cântat.

E deja noapte, mai avem de mers până la cabană aproximativ o oră, constat cu dezamăgire că frontala mea peticită nu mai funcţionează, noroc că nu am avut nevoie, era destul de multă lumină datorită zăpezii.

Nu ratez ocazia de a lua şi prima căzătură, cam gheaţă pe-acolo…La cabană ajungem relativ târziu, ne înghesium prin camere, unii dorm pe jos, alţii ca sardelele în paturi, unii se plâng de prea multă căldură, alţii de frig. Majoritatea suntem obişnuiţi cu priciuri, caldură de la sobe care te asfixiază, frigider pe principiul “mâncarea stă atârnată la geam în frig sau în copac să nu atenteze ursu”, budă la 20 de metri de cabană, televizor: doar dacă vrei să urmăreşti filme de groază şi te duci în pădure fără frontală noaptea.

Eh, la cabana Muntele Roşu, sau poate mai bine spus: hotel, pensiune etc, există următoarele: apă caldă, duşuri, televizoare în camere, paturi chiar confortabile, căldură de la calorifer, 82 de feluri de mâncare în meniul de la restaurant, covor pe jos, ospătari.. Adică lux nu alta )).

Aşadar, trezirea a doua zi la ora 6.45. Plecăm în tură evident. Eu nu prea am reuţit să dorm, mi-a fost exagerat de cald, aşa că la ora când s-a dat trezirea abia reuşeam şi eu să am parte de somnul binemeritat.Dar nu-i bai, abia aştept plecarea. Evident nu la ora 7.30 cum era stabilit ci pe la ora 8 şi ceva, ca deh, suntem mulţi şi durează.Se vor face două trasee, deci două grupuri. Vom merge cu toţii până la fosta cabană Ciucaş, traseu pe banda roşie: Cabana Muntele Roşu – Muntele Roşu – Culmea Gropşoarele – Şaua Chiruşca – Cabana Ciucaş. Traseu lejer pe care am lălăit-o destul de mult, poze, admirarea peisajului care nu era ( pentru că era ceaţă ), curăţarea stâlpilor de marcaj de gheaţă şi zăpadă, ca să îi vadă şi alţii, am văzut urme de urs dar nu-i bai.

Intrăm în cabana Ciucaş, unde mâncăm puţin şi îngheţăm mai mult. De acolo, o parte coboară înapoi la Muntele Roşu, o parte mergem mai departe, cu gândul de a face un traseu mai lung.

Însă habar nu aveam ce ne aştepta mai sus. Zăpada este mai mare, marcajul mai greu de găsit, iar pe vârful Ciucaş suntem întâmpinaţi de un maaaaaaaaare vânt care ne cam ia pe sus (la propriu). Stăm cam mult acolo, facem poze şi hotărâm să ne întoarcem.

La vale lucrurile merg mult mai bine, cu mici excepţii. Pe micul horn ne ducem cam mult în entuziasmul nostru de a ne da pe zapadă aşa că suntem nevoiţi la un moment dat să mai şi urcăm un pic, ajungem destul de repede la Cabana Ciucaş cu un vânt care acum ne batea din faţă. De acolo coborâm pe un alt traseu la Muntele Roşu la cabană, o combinaţie de cruce albastră şi bandă galbenă, lejer şi numai bun de dat cu “făraşul”.

La cabană găsim aproape toată lumea dormind, mâncăm şi în scurt timp, motivaţi de ninsoare şi de zăpada care se depunea cu spor, am ieşit la un fotbal. Multă lume, aglomeraţie, cine e cu cine? cine dă gol unde? Pe “teren” suntem cu toţii un fel de “hopa Mitică, cade-n cur şi se ridică”, geamurile nu sunt nici ele cruţate şi nici maşina “lu’ şefu” (preşedintele de la Pathos, cred..) care nu conteneşte să facă “ca toate alea” când e atinsă “cu blândeţe” de mingie. Câştigă echipa noastră. Care e aceea nu se ştie.

Urmează cântarea, un fel de “concurs” între Pathos şi Anotimpul 5. Câştigători? Evident Anotimpul 5, care au avut şi gălăgie şi sentiment şi muuuulte voci care se întreceau în volum şi nebunie.

Noaptea ce a urmat a fost chiar mai călduroasă decât cea precedentă. Şi pe alocuri agitată. La ora 3 dimineaţa nişte domnişoare din clubul mai sus menţionat, băteau din uşă în uşă în căutarea unui anumit “domn”. Nu se ştie ce domn, nu se ştie dacă l-au găsit, ce-i sigur e că au fost un pic “alintate cu vorbe dulci” şi nu în ultimul rând au primit şi câteva uşi fix în năsucul lor graţios.

Ziua de duminică ne-a întâmpinat cu muuuuuultă zapadă (a nins fără încetare de sâmbătă după-amiază) spre fericirea celor care s-au cărat cu placile de snowboard din Bucureşti şi nu numai a lor. Ne-am dat cu sania, cu făraşul, cu punga, cu noi (a se întelege aproximativ 15 oameni care s-au rostogolit în sincron pe o pantă înzăpezită – cu rezultate remarcabile: niciun cap spart, doar căteva cucuie şi vânătăi), am mai jucat un mic fotbal..

Apoi am mers la masă, cu nervii de rigoare pentru că: a picat curentul, nu gătim aia aia aia aia aia… Până la urmă au facut şi toată lumea a fost mulţumită.Startul la plecare s-a dat în jur de ora 4 jumate. Drumul până la autocar care la dus a fost mai mult decât plictisitor, la întoarcere a fost presărat de bulgări, dat cu făraşul şi alte nebunii din categoria “sporturilor de iarnă”.Pe autocar eu din păcate am dormit deoarece mă aştepta încă o seară de făcut proiecte pentru facultate, însă ceilalţi sunt convinsă că s-au distrat iarăşi jucând Mafia …

Concluzii? Bine că m-am lăsat convinsă de Dorian să merg cu ei în Ciucaş. Asta spune tot.