Creasta Generalului şi Muchia Căprioarei – alte două vise

Week-end-ul ăsta am zis că dacă tot am început frumos cu Acele Morarului şi avem nişte restanţe prin Cheile Râşnoavei, cel mai bine ar fi să mergem să ne mai cocoţăm un pic. Aşa că nu a fost nevoie de prea multă tocmeală, sau mai degrabă spre deloc şi planul a fost făcut cât se poate de rapid.

Mergem să putem capăt Muchiei Căprioarei şi să-mi mai bifez şi eu un vis, Creasta Generalului.

Zis şi făcut, ajung ca de obicei vineri seara în Ploieşti ca să putem pleca sâmbătă dimineaţa devreme, după un drum cum nu se poate mai .. fascinant şi mai colorat. Asta pentru că am ales să iau acceleratul de 21.02 de Ploieşti Sud care duce hăt tocmai în Moldova, undeva prin Vatra Dornei, la veveriţele Mariana.

Iar acest tren, arhi mega extra plin, era populat de-o diversitate culturală şi vestimentară (mai ales) cum rar mi-a fost dat să văd. O ţigănie (pardon) de nedescris. Paporniţele se plimbau pe deasupra capului meu cu viteza unui intercity, şi deşi aveam bilet cu loc am preferat să călătoresc pe culoar. În compartimentul meu domnea un nene burtos şi foarte transpirat, alături de burtoasa lui, vreo 2 puradei şi evident un miros sofisticat ce nu poate fi descris în cuvinte.

La fiecare 2 minute ori trecea unu cu: telefoane telefoane hai la telefoane, ori altul cu: bere sucuri şi seminte băăăăieţi, ori altul cu: serveţele parfumate şi leucoplast aveeeeeem, ori altul cu vreun puradel în braţe, ori altul/alta târându-se, chipurile cu picioarele paralizate or something, care cerea bani. Să nu mai spun că toată lumea fuma, în compartiment, afară din compartiment, pe langă, pe sub, pe peste tot, de-aveai impresia că eşti în vreun birt şi nu în tren. Şi bineînţeles, veşnica manea.
De vis
În sfârşit cobor din tren. Aflu că mergem cu Dragoş cu maşina aşa că nu ne mai trezim cu noaptea-n cap la ora 3 ci pe la 7. Eu cu piesa asta la maxim. Aaaaaaaaaaaaaaaaa. Mulţumesc Andrei..

Cu greu de urnim, cu greu plecăm undeva pe la ora 9.30.
Şi să te ţii acum. Aglomeraţie de nedescris. Uitasem ce distractiv e cu maşina pe Valea Prahovei, mai tare decât cu trenul (da da, am şi plecat târziu). Înainte de Comarnic, cu vreo 3 kilometri, în faţa noastră se desfăşoară maiestuos o mare coadă. De maşini…

Ajungem destul de târziu în Poiana Inului şi pe la ora 13.00 – 13.30 (sau poate chiar mai târziu) reuşim să plecăm spre Peretele Animalelor. Noroc că răţâfoielile de nori de la ora 15.00 s-au potolit iar vremea bună de sfârşit de august se arată în toată splendoarea ei.

De data asta nu mai ratăm poteca şi ajungem la baza peretelui destul de rapid, după o porţie sănătoasă de urcat pieptiş pe grohotiş (fac şi rime ).

Iată, e prima dată când urc la două semicorzi şi sunt un pic dezorientată, dar mă orientez repede, ne echipăm şi mai repede (acum glumesc.. deloc repede, lenea e mare şi căldura la fel) şi Dragoş pleacă primul, cap. E prima dată când nu rămân singură cuc să mă plictisesc. Şi e fun, îmi place.

Muchia Căprioarei este un traseu de alpinism, gradul de dificultate fiind 4B (unii ar spune că e mai uşor); 5 A0 (6+), şi are 6 lungimi de coardă.

Primim semnalul şi plecăm şi noi. Inutil să spun că Dragoş a cam ratat prima regrupare (şi nu ultima) şi s-a dus mai sus încă vreo 4-5 m. Aşa că de fapt am mers concomitent o bucăţică, am ajuns cu Andrei în regrupare şi totul a mers şnur până mai departe. Eheheeeeei, ce emoţii aveam pe-aici data trecută. Acum sunt ceva mai calmă (dap, chiar mult mai calmă), chiar mă uit cu nesaţ în toate direcţiile fără să mă mai sperie înălţimea.

Experienţa cu Acele Morarului îşi spune cuvântul. Dragoş deja a ajuns (trecut de fapt) de a doua regrupare şi ne cheamă şi pe noi. Ajungem şi într-o poziţie mai mult decât foarte incomodă, primim de puţin mai sus toaaaaaată cordelina (care trece printre degetele mele rare şi o văd cum se încolăceşte dubios) şi trecem iarăşi la filat.

Caţăr apoi iarăşi cu din ce în ce mai puţine emoţii, totul parcă se leagă altfel acum, mă simt bine şi iată că încep uşor uşor să am încredere în echipament. Nu-mi mai e frică să stau în zelb, filatul deja mi-a intrat în mână şi mă simt fantastic de bine.

A treia regrupare îmi place tare mult, stăm cocoţaţi pe-un moţ de stâncă, cu picioarele în gol şi cu tare puţine pietricele de-alea mici şi enervante care să-ţi ciuruiască fundul. Hehe

Ştiu că în lungimea care vine o să fie pasul cel greu. Sau în următoarea. Cert e că şi de data asta Dragos a ratat regruparea care era fix înainte. Stau de-aici şi mă uit la el cum caţără un perete cam vertical. Până acum a fost o muchie căzută care nu mi-a pus dificultăţi. Să vedem ce-o fi.

Ne cheamă. Ajungem la bază şi mă uit în sus. Hmmm. Avem şi scăriţă, avem şi-o fisură pe partea dreaptă. Extrem de dificil nu pare, mai ales secund, însă acum ai sub tine tot hăul. Cică ăsta e pasaj de artificial. Aşa că am voie (şi chiar e recomandat – mai ales că sunt începătoare) să mă trag de bucle. Nu am chef să fac pe viteaza acum.

Şi iată că plec. După numai câţiva paşi trebuie să mă opresc să scot prima buclă. Cad de comun acord cu Andrei să le las acolo că poate se ajută şi el de ele. Mai ales că are în spate un rucsac foarte incomod pe care îl înjură la fiecare zonă unde trebuie să fie mai flexibil.
Eh şi scot bucla şi iată că trebuie să mă caţăr pentru prima dată pe o scăriţă. Habar nu am cum se face, dar scări am mai urcat, aşa că pun piciorul hotărât şi simt cum zbor spre stânga. Care stânga nu era bine, ca nu erau deloc prize (nu pentru nivelul meu). Aşa că mă balansez dubios şi bag mâna în fisura din dreapta. I-auzi, cheie de mână cică. Urc celelate trepte ale scăriţei, mă chinui să scot din bucle  şi hopa, sunt prea mică de înălţime.

Văd aşa undeva mai sus, la vreo 20 de cm de maximul la care puteam eu să ajung, o priză bună de mănă. Caut ceva şi pentru picioare, ca să mă duc mai sus şi simt că mă dezechilibrez şi cum îmi alunecă un picior. Panică. Habar nu am de ce, că de căzut nu aveam unde să cad, decât în coardă. Dar psihologic ştiam că urma prima mea căzătură într-un traseu. Aaaaaa, nu vreaaaau.

Dar cu o mişcare pe care habar nu aveam că o pot face, mă salt cumva şi pind priza de mănă şi evident perspectiva se schimbă total, ajung cu picioarele pe loc sigur şi de-acolo… bucată de tort

Mai merg un pic, mă opresc pe loc confortabil şi devin sol (de pace ) între Andrei şi Dragoş (care nu se puteau auzi, dar eu îi auzeam pe amandoi). Partea nasoală e cu rucsacul lui Andrei, se mişcă cu mare greutate, îl incomodează ca naiba, nu poate să ridice cum trebuie capul şi nu reuşeşte deloc să fie flexibil din cauza lui. Mai ales că trebuie să mai şi recupereze toate buclele, înclusiv scăriţa. Aşa că devin punte de comunicare şi după 238 de înjurături ajunge şi Andrei lângă mine şi plecăm împreună spre Dragoş.

Credeam că gata, au trecut emoţiile şi totul o să fie uşor de acum. Aşa că stau confortabil şi privesc Bucegii. Uiteeee… uite… acolo am fost eu. Acum e umbră şi mi se face din ce în ce mai frig. Poate şi din cauza adrenalinei tremur. A fost genial până acum.

Lungimea care urmează (şi ultima) mi-a plăcut cel mai mult. Expunerea este mult mai evidentă, ai şi o traversare frumoasă şi apoi o urcare pe un fel de horn până la nişte bălării şi evident.. urzici Toate în ritm de lambadaaaaaa, asta se auzea de jos din poiană

Gata, am terminat şi Muchia Căprioarei. La vale prin pădure iau vreo 10 trânte cu super sandalele mele, iar jos ne aşteaptă slană cu ceapă, pepene, bere (a fost ok stomacul nostru), cartofi copţi la foc, vin şi leneveală. Am adormit la foc şi m-am trezit dârdâind de frig. Gata, se duse vara şi asta se simte. Ploile au încetat, ziua s-a scurtat iar seara este cam frig.

Şi ce soooomn.. Cu vise în care cocoţam la liber pasul greu din Căprioară. Hihi.
Duminică ne trezim (ma trezesc) cu greu. Soarele bate în cort de ceva timp şi e o căldură infernală, însă eu stau înfofolită în sac cu toate hainele pe mine şi mi-e bine.

După o masă copioasă, iarăşi cam târziu, plecăm spre chei. Aici e destul de răcoare însă ne cam lipseşte sporul pe ziua de azi. Totuşi ne împărţim în două echipe, Alina cu Dragoş şi eu cu Andrei şi mergem la intrarea în Creasta Generalului. Ei pleacă primii aşa că avem ceva de aşteptat.

Creasta Generalului este un traseu de alpinism cu grad de dificultate 3B; 4 A0, are opt lc din care noi le+am făcut pe primele 3, deoarece la ora 15.00 cel târziu trebuia să plecăm şi am ajuns târziiiiiiiiu pe-aici, deh am dormit

Aici lumea se strânge ca la urs să facă poze şi să comenteze şi nu îmi place deloc chestia asta.. Pleacă şi Andrei şi rămân singură. În spatele meu la balustradă două tanti îmi comentează echipamentul. Eu stau cu urechile ciulite la Andrei dar nu aud nimic din cauza apei care curge. Semnalul mi-l dă trăgând de coardă. Mi-a luat ceva timp până m-am prins

Şi vine şi rândul meu să plec. Tocmai acum a apărut un grup de vreo 10 biciclişti franţuzi care îmi strigă: alles alles!!!! Oooo da, şi iată cât de tare alunecă stânca aici. Ce aiurea ar fi să cad..  cu atâţia spectatori. Traseul este foarte uşor, pentru începători, însă cel puţin prima lungime mie nu mi-a plăcut absolut deloc. Espadrilele nu au deloc aderenţă, zici că urci pe gheţuş, alunecă în ultimul hal.

Momentele în care mă opresc să scot buclele sunt horror.. În aşa hal m-am tras în mâini până în prima regrupare, că am ajuns leşinată. Aflu şi de ce este aşa stânca aici. Ăsta e un traseu făcut de foarte multă lume, iar din prima lungime se poate coborî pe potecă, aşa că e făcut probabil de mii de oameni, şi stânca s-a tocit foarte rău.

Mai departe e mult mai ok, devine puţin mai expus dar îmi place, mă ţin mult mai bine pe picioare, prizele pentru mâini sunt maaaari iar regruparea a doua chiar îmi dă ceva emoţii. Este un prag destul de îngust şi expunerea e mare. Acum realizez unde sunt. Deşi ieri am urcat mai mult nu aveam cum să îmi dau seama de proporţii. Aici văd drumul şerpuit, maşini ca de jucărie şi oamenii micuţi. Hehe. Simpatic

Mă lipesc de stâncă de parcă dacă aş sta aşa aş fi mai în siguranţă. Oricum sunt şi legată în coardă şi asigurată în zelb, dar nu m-aş lăsa aici acum pe spate nici să mă baţi. Pleacă şi Andrei în ultima lungime şi rămân aici cu gândurile mele.

Şi iar mă apucă:
– Ia uite-l pe ăla care face poze spre noi. Îl doare pe el fix undeva, stă acolo în siguranţă cu picioarele pe pămân şi eu sunt cocoţată aici legată în coardă…
Mă uit la ce urmează şi pare un pic mai dificil.
– Eh şi dacă nu o să pot, Andrei oricum nu mă aude.. Dacă pur şi simplu nu mai vreau şi mă blochez.. Mi-e frică.. nah.
Pe lângă mine, la 3-4 m trec unii în rapel, salută.
– Ha. Ai crede că eşti singur şi totuşi nu eşti. Populată stânca asta. Şi dacă s-ar rupe coarda acum când încep să mă caţăr? Ţăndări mă fac. Dar nu se rupe. Hmm. Sigur? Doamne dar paranoică mai sunt…

Primesc nişte pietricele în cap şi în scurt timp semnalul că pot pleca. Mult mai puţin greu decât mi-aş fi imaginat, chiar cea mai frumoasă lungime de până acum. Din când în când mă mai uit în jos. Trebuie să mă obişnuiesc odată cu asta.
Ajung în regrupare şi mă relaxez. Suntem deasupra instalaţiei de bungee (aia mică), Piatra Craiului stă nemişcată cu un nor pe ea. Vreau şi acoloooooo. E cald, e soare, e bine. Am amândoi genunchii vineţi după cum observ. Habar nu am cum reuşesc să mă lovesc aşa de stâncă. Pesemne că mă caţăr destul de prost

Şi acum acasă… De data asta pe Cheia.

După încă un vis împlinit, după încă un sfârşit de săptămână pe placul meu.