Vâlcelul Morarului – Valea Cerbului și prima zăpadă

“Mi-e gândul iar hoinar prin munţi
Prin văi şi chei, Bucegii mei”

Vreme de toamnă, de iarnă, de stat la gura sobei, de stat şi ascultat poveşti cu urşi şi lupi şi troiene mari cât o zi de Crăciun. Clar, orașul va fi mohorât și închis, străzile pustii și oamenii înghesuiți prin case.

Noi nu prea putem să stăm, aşa că fugim iarăşi în Bucegi. Fugit e mult spus, mai ales pentru că trenul rapid de 5.30 a fost scos din circulaţie şi singurul tren care te mai poate duce la o oră relativ decentă este personalul de 5.45, care culmea, a avut o întârziere de numai vreo 20 de minute. Târzior totuşi. La ora la care am ajuns în Buşteni trebuia deja să urcăm de ceva timp potecile împreună cu toamna.

Şi iată-ne agale pe poteca vânătorilor, către refugiul Colţii Morarului, către un munte care astăzi pare extreeeeem de neprimitor, posomorât şi obosit. După o vară lungă în care atâția călători l-au străbătut, acum are nevoie de liniște și puțină singurătate. Așa că își ia haine groase din covor de frunze și moțăie în așteptarea zăpezilor.

Pășim ușor, eu, Simona şi Andrei.

La ore de-astea matinale (oarecum) pădurea pare că încă nu s-a trezit după o noapte friguroasă, aşa că mergem cuminți, să nu cumva s-o deranjăm. E ca în poveştile din bunici. O atmosferă calmă și cumva gravă de loc de când lumea. Copaci bătrâni cu trunchiurile îngreunate de povești, înalţi şi cocoşaţi de vreme, răzbat printre crengi şi străpung ceaţa spre creste. Ciuperci mici şi colorate răsar după fiecare frunză ruginită de octombrie, muşchiul verde crud încă mai rezistă la fel ca-n primăvară. E aşa, cum ar spune poetul, o feerie, e o explozie de culoare și parcă de căldură, deși pădurea se pregătește de somn. Da, e ciudat, dar parcă uneori e mai vie toamna decât primăvara. Şi încă nu s-au îmbrăcat în portocaliu zadele.

Discutăm despre traseu. Un ochi de lumină ne arată crestele. E alb cernit. Acolo sus a trecut un pic iarna, să lase o idee și un strop din ce va urma.

Renunţăm la Valea Adâncă (singura care mai rămăsese în picioare din planul iniţial) şi ne oprim asupra Vâlcelului Morarului.

La baza lui ajungem trecând prin Poiana Morarului, urmând poteca prin pădure care ocoleşte partea inferioară a Văii Morarului (vai şi ce potecă, de luat în braţe şi urcat de-a buşilea, abruptă şi printre tufe de zmeură unde se pot piti toţi urşii din lume).

Vâlcelul Morarului cică e mai sălbatic şi o leacă mai puţin umblat, e un pic ţâfnos (aşa îmi pare mie, uitându-mă în sus la micul canion ce se deschide în faţa ochilor) şi pare relativ uşor. Aş zice ca e un 1A, pe vreme bună, fără mâzgă şi fără apă care să se scurgă uşor pe el.

Deci, copii, la drum!

Mie mi se pare interesant, deşi ud, aderenţa bocancului este maximă (evident acolo unde nu e muşhi). Aşa că mă joc pe stâncile astea ţop ţop de pe una pe alta. Săritorile nu ridică probleme, dar dacă ai bagaj greuţ eu aş recomanda o cordelină ca să fie tras. Stânca a devenit mai neprimitoare și mai rece, deși încă nu lasă să se așeze pe ea fulgii de zăpadă. Păstrează puțin din soarele de peste vară.

Cu mine în faţă intrată pe viteza a 5-a, cu Simona la mijloc mai uşurel şi cu Andrei în spatele ei mai cu o încurajare, mai cu un împins de rucsac, mai cu ocolit pe ici colo câte o săritoare, câştigăm altitudine. Ne mişcăm destul de greoi şi pur şi simplu mi se învineţesc buzele de frig când trebuie să îmi aştept coechipierii. Dârdâi de frig și în toată bucuria de a cățăra și de a fi pe munte, nu pot să nu mă gândesc pe ascuns la un ceai fierbinte și un loc cald și uscat.

Din când în când se mai dă şi ceaţa la o parte. Iată că firul văii se desparte în trei. Alegem varianta cea mai uşoară, cea din stânga, pentru a mai economisi nişte timp şi destul de repede, cocoţând feţe înclinate şi acum, pline de zăpadă, reintrăm în firul principal. Ne dăm seama că nu avem nicio şansă să terminăm traseul pe lumină în ritmul ăsta, aşa că golim rucsacul Simonei de toate cele şi reuşim să impunem un ritm oarecum mai alert.

Întrăm acum într-un canion destul de îngust. Formula e aceeaşi. Eu în faţă, mai dau la o parte din zăpadă şi fac trepte acolo unde se impune, mai sparg din gheaţa care pe ici colo s-a lipit de stâncă, Simona după mine şi Andrei scapă turma.

Am ajuns la confluenţa cu Valea Adâncă. Ceaţa se risipeşte, frigul parcă dispare, creasta Morarului ne face cu ochiul semeaţă şi noi trebuie să urcăm pe un vâlcel cu grohotiş, o faţa super înclinată cu iarbă şi petice de zăpadă gata îngheţată.

Dar ce s-a auzit? Un “haaaaaaaaaaauuuuuuuuuuu” lung şi ascuţit. Aş putea spune chiar.. lucios. Câini? Hmmm. Nu au unde şi de ce să caute aici. Lupi? Şi iată iarăşi acelaşi urlet care ne convinge că prezenţa animalului sălbatic este la fel de reală precum e frigul pe care îl simţim în buricele degetelor şi în obraji.

De unde vine sunetul? De unde vine urletul ăsta pe cât de ameninţător, pe atât de minunat? Din peretele Acului de Sus (ultimul din Acele Morarului). Da. Un perete care pare aproape vertical, în inima muntelui, la 2000 de metri, la gura unei grote. Sunt complet încremenită. Doi lupi roşcaţi, mari, stau pe un colţ de stâncă în perete şi urlă la noi. Nici nu ştiu dacă să îmi fie frică sau să mă bucur. Din când în când se mai aud şi schelălăituri. Cel mai probabil sunt pui. Un moment absolut fantastic. În inima muntelui, într-o sălbăticie a Bucegilor pe care rar o poți simți la un asemnea nivel, pe un perete cu brâne şi grote, cel puţin doi lupi care avertizează şi-şi anunţă prezenţa. Pe o faţă laterală, 3 oameni urcă cu greu o pantă înclinată cu zăpadă şi încearcă să nu privească sutele de metri ce se cască ameninţătoare sub ei.

Ajung acum şi eu la baza unei stânci şi îi aştept pe Andrei şi Simona să vină. Stăm şi ne odihnim în împărăţia Morarului. Hăuri interminabile parcă, pereți de stâncă uriași și veșnici, fericire și teamă în același timp. Pleci capul. Iarăși spun.. sunt prea mică, .. mică mică mică.

Se apropie noaptea aşa că trebuie să continuăm dacă vrem să ieşim în creastă înainte de lăsarea întunericului. Aşa că ne băgăm iarăşi pe feţe înclinate şi ajungem într-o şa fix după Acul de Sus. Aici, dubii, idei, păreri, pe ce parte să abordăm creasta spre Omu. Stânga, dreapta… Decidem să continuăm pe dreapta, deoarece pare mai uşor şi nu avem timp de pierdut, e târziu, suntem destul de obosiţi, ne e cam foame şi deja gradele au coborât sub zero. Brrrr.

Cețurile s-au ridicat și unele dintre ele se agață acum de văile de abrupt, de colțuri de stâncă, de pereți. Releul Coștila se impune în tot acest spectacol. E ceva ce rar am văzut. Un joc de-al luminii și de-al întunericului, prin impunătorul Bucegi. Câștigă întunericul de data asta.

Creasta Morarului ne primeşte odată cu ultimele frânturi de lumină. Mergem fără frontale şi admirăm luminiţele de jos.

La Omu e beznă şi noi vrem vin fieeeeeeeert. Dar iată că se aprinde lumina atunci când ajungem în faţa cabanei. Aflăm că suntem singurii turişti şi că azi noapte a venit şi nenea ursu şi a dat câteva ture de cabană.

Mai bine nu ştiam. Pentru că evident, în scurt timp punem cortul (fix în faţa cabanei ), ne băgăm în sacii de dormit şi exact înainte să adormim, se aud afară zgomote de paşi în zăpada îngheţată şi … un fel de respiraţie grea Da, habar nu am cum să pun asta în cuvinte, un puf, un grof mof fof grr mâf. Ceva de genu. Ăla era ursu. Şi dă-i şi ţipă şi strigă şi ieşi cu frontala să-l ocheşti. Numa că nu se vede la mai mult de 3 m, e ceaţă şi viscoleşte.

Toată noaptea s-a petrecut iepureşte. Cu un ochi în sacul de dormit şi cu urechea ciulită afară. Normal, s-au auzit paşi aproape toată noaptea, numai că de dimineaţă nu am mai putut vedea urmele. Pentru că a nins Ca în poveşti. Cum zicea Alecsandri: “Totu-i alb, pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare”
Şi-am avut şi marele noroc să se dea norii ăia pufoşi la o parte. Şi-am avut un fel de mare de nori, cu o oarecare primă zăpadă, cu tot muntele albit pudrat uşor ca o prăjitură cu bezele. Lipseau numai zurgălăii şi bradul împodobit.

Am coborât pe Valea Cerbului, cea lungă cât trei zile de post negru. Dar de data asta a fost mai frumos. Am mers cu ninsoarea şi cu lapoviţa-n cap, am avut ceva ceaţă pe crestele de împrejur şi-am luat masa sub bolovanul din Valea Priponului.

Sus e iarnă, jos, în pădure, încă e mult verde. Trecerile de la un anotimp la altul sunt fantastice.

Pe curand!