In Bucegi – la Mălăiești pentru prima dată

17-18 martie 2007

Asta este o tură din care nu îmi aduc aminte foarte multe. Ştiu că am urcat pe la Diham, via Glăjărie, până la Mălăieşti.

Am avut un şoc când am văzut Bucşoiul înzăpezit. Mi se părea atât de mare şi de impunător încât pasul meu pe-acolo părea imposibil. Am stat şi m-am holbat minute în şir la acel uriaş, gândindu-mă câţi ani vor trebui să treacă până să pot ajunge şi eu pe-acolo.

La Mălăieşti am ajuns odată cu apusul şi am crezut că-mi ies ochii ca la melc pe ultima pantă înainte de cabană. Ne-am cazat la refugiu (în anexă) şi am avut o seară plină de voie bună şi zbenguială. Am jucat mimă şi alte nebunii şi era chiar să murim sufocaţi Soba din camera de jos (unde am stat eu) nu funcţiona prea bine, prin umare făcea mai mult fum decât căldură. A trebuit să urlu/urlăm la un grup de puşti teribilişti, beţi şi foarte gălăgioşi, să nu mai bage lemne că murim asfixiaţi.

Dimineaţa a venit cu un frig teribil şi cu o privelişte care o să-mi rămână întipărită pe retină pentru totdeauna. Căldarile de la Mălăieşti, cu hornurile pline de zăpadă, cu razele de soare care loveau pereţii uriaşi de stâncă. Absolut superb. Cred că e imposibil să nu rămâi mut de uimire când ajungi peima dată la Mălăieşti, cu atât mai mult, dacă ajungi iarna.

Am coboât pe udne am urcat, de data asta pe-un culoar de gheaţă care ne-a pus mici probleme şi ne-a dat pe rând cu roţile în sus.

Oricum, a fost prima mea ieşire în inima Bucegilor, cum mi-a plăcut mie atunci să îi spun. Şi am rămas cu un sentiment extrem de plăcut pentru acest loc, unde mă întorc întotdeauna cu mare drag.