Malaiesti – Omu – Valea Cerbului – plimbare in Bucegi

Iar m-a chemat, că nu pot sta locului în faţa calculatorului sau respirând aerul sufocant al Bucureştiului la sfârşitul săptămânii. Am ales Bucegii. Munţi dragi de care mi-e dor mereu şi unde mă simt mai acasă decât oriunde în altă parte.
7 oameni, ne-am întâlnit în Buşteni pentru o nouă mică-mare aventură pe poteci.
Din trenul accelerat, cu vagoane de personal şi miros de vechi şi de oameni, am sărit direct în titicar (eu aşa ştiam că-i spune) care ne poartă prin praf şi .. dezgust până la Gura Diham. Cei 3-4-5 km (niciodată n-am ştiut câţi sunt) mi-au lăsat un gust amar şi o tristeţe de neimaginat. Toată Valea Cerbului este împânzită de maşini, corturi, grătare, muzică dată la maxim, atv-uri.. şi lista poate continua la fel de tragic. Formează un tot mizerabil şi urât mirositor din care vreau să ies cât mai repede cu putinţă.

Aştept cu nerăbdare să pornesc la drum şi să las în spate, cât mai în spate imaginea asta.
Panta prostului (cum i se mai spune până la intersecţia unde se despart traseele de Poiana Izvoarelor şi Diham) cam scoate untul (transpiraţia) din noi, şi cu limbile de-un cot juma dăm de poteca mai lină care ne poarta uşor în sus, spre Mălăieşti.
N-am apă, pentru că ştiam că traseul este împânzit de izvoare, dar prea bine nu am făcut că nu am luat de jos. Nişte oi simpatice şi nu prea, au tulburat fiecare firicel de apă, care acum curge murdară şi plină de impurităţi.
Aşteptam caii de la Poiana Izvoarelor dar de data asta nu erau prin zonă, aşa că m-am mulţumit să zmotocesc nişte ghemuri de căţei de numai o lună. Căţei care nu voiau să stea la poză, se fâţâiau de colo colo şi mâncau teiţei.

Hai uşor către Pichetul Roşu, printre sute de flori de toate culorile. Ştiam că primăvara este explozia dar m-am înşelat. Mergem străjuiţi din toate părţile de culoare şi viaţă, ca printr-o grădină botanică unde se îngrămădesc toate într-un singur loc. Noi suntem în una imensă, fără limite vizibile. Sunt momente în care ameţită de mirosul dulce acrişor al atâtor plante, mă aşez pe un bolovan, închid ochii şi visez.
După încă două pante “nesimţite”, se vede Mălăieştiul printre brazi, aşteptându-ne cu ceai şi băncuţe mici de lemn. Aşa că hai la vale, pe poteca unde urşii sunt la ei acasă (aşa am auzit). Şerpuim voioşi printre alte flori şi tufişuri şi deja ne vedem trântind cât colo rucsacii şi aşezându-ne unii pe iarbă, alţii pe bănci.
Locul unde mie mi se taie răsuflarea, unde uit de mine şi mă las purtată cu privirea de fiecare vârf de creastă care se vede nu departe.
E încă soare.

Dar mai avem mult de parcurs până la omu. Cel puţin 4-5 ore. Cu chiu cu vai lăsăm în urmă locul ăsta drag şi luăm la picior următoarea potecă spre Lacul Ţigăneşti. Prin jnepeni, afine şi alte flori nemaiîntâlnite până azi, ajung prima în şa şi mă întind la soarele care se încăpăţâna să nu ne mai mângâie mult. Am pozat iarăşi fiecare buruiană, nor mai răsărit cu bulbuci albi şi gri, creastă cu afine şi ienupăr şi oiţe care behăie nervos că le coboară ciobanul de pe munte.
Aşadar.. Hm.. Stânga nori, dreapta nori, iar ciobanul îşi duce oiţele către stână. Nu poate însemna decât un singur lucru: o să plouă. Aşa că trebuie să ne grăbim un pic.
Ajungem la lac, care în perioada asta a anului este mai mult o băltoacă care stă cu burta-s sus către soare. Şi hop în sus către muchia Tigăneşti. Unde.. am un şoc. Văd negru în faţa ochilor. Coştila abia dacă mai răzbate printre norii grei de ploaie care încep să coboare rapid către noi, înghiţind crestele. Branul, Moeciu, sunt scăldate într-un soare pe care noi nu îl mai vedem de ceva timp, şi destul de rapid suntem învăluiţi din toate părţile de negură.

Nu îmi prea convine. Să merg 3 ore minim pe creastă pe ploaie torenţială, apoi să ajung udă fleaşcă la Omu unde va trebui să ma bag în cort nu îmi sună deloc plăcut. Ştiu că este refugiul Scara în drumul nostru, dar nu pe potecă (din câte am auzit) aşa că există posibilitatea să şi trecem pe lângă el (la ceaţa urâtă care devenea tot mai densă).
Aleg o variantă care pe mine mă face să mă simt cel mai confortabil. Cobor la Mălăieşti. Teoretic 2 ore şi ceva, practic, 25 de minute maaaaaaxim am făcut. Las cortul, trag pe mine pantalnii de ploaie (mare greşeală că nu am scos colanţii), pun geaca şi la valeeeeeeeeeee cu viteza .. fricii probabil. Că a început o ditamai ploaia cu grindină de nu mai vedeam la 50 de m. Şi apoi au apărut câinii de la stână. Nişte dulăi de trei ori cât mine, care m-au ochit rapid şi au luat-o la fugă după mine lătrând fioros. Am zis că gata. Până aici mi-a fost. Am luat un bolovan, am aruncat după ei, încă un bolovan, am strigat, am urlat, şi într-un final i-am rugat frumos să mă lase în pace. Şi m-au lăsat. Oile behăiau venind din vale.
Am răsuflat uşurată şi mi-am continuat drumul pe curba de nivel. Nu mai dă cu grindină dar muntele .. pentru că m-a văzut singură, a zis să-mi dea o mică lecţie ca să mă lecuiască o dată pentru totdeauna de frici. Aşa că bagă tunete de-mi ţiuiau urechile, fulgere .. Tot tacâmul. Văd crucea. Mai e puţin şi încep scurta coborâre care dă fix în cabană. Uitasem deja de bubuială şi începusem să mă gândesc la poteca aia plină de afine unde şi-ar putea face veacul vreun urs. Dar nici despre urs n-am meditat prea mult, pentru că m-am udat fleaşcă prin boscheţii aia mai mari decât mine şi nu mai visam decât să scot hainele ude de pe mine şi să beau ceaiul ăla fierbinte. Şi cântam: Mi-am pierdut o batistuţă, mă bate mămica, cine’o află să mi-o deie şi-i sărut guriţa! Habar nu am de unde mi-a venit în minte
Mda.

Când am intrat în cabană ieşeau aburi de mine şi afară era perdea de ploaie. M-am schimbat în hol, şi am băut ceaiul fierbinte.
Am avut o seară frumoasă. Momente de : aaaaaaaaa, e senin afară, gata, plec la omu.
Mda, s-a făcut senin la un moment dat dar era exagerat de frig pentru luna august. Am vrut să plec la Omu pe la ora 20.00. Dar o fată care cobora pe Hornuri s-a cam întâlnit cu ursu.

Nu prea aveam chef să îl salut.. prea frig afară, prea cald şi plăcut în cabană. Aşa că m-am înghesuit printre nişte prieteni mai vechi, alţii mai noi, şi am stat la cântece până pe la ora 1 noaptea cand am observat ca am un ochi în gură. Îmi picase acolo de somn. Am dormit mai lemn decât e lemnul.
Duminică e zi voioasă cu mult soare. Aşa că pe la ora 11.30 plec către Omu şi aleg un traseu absolut spectaculos care oferă o altă perspectivă acelei zone. Brâna Caprelor (pe care nu am văzut nici măcar o capră). Pe traseu m-am întâlnit cu nişte domni din.. Râşnov, Braşov.. N-am reţinut exact. Oricum. Foarte simpatici şi cu multă voie bună. Am admirat de aici Braşovul, Piatra Craiului, muchia Ţigăneşti aşa ondulată cum e ea.. Am făcut poze şi mi-am jurat că nu o să urc niciodată iarna pe aici. Hăul avut mereu în stânga mă ameţeşte şi încerc să merg cât mai graţios pe poteca îngustă plină de flori.

Am ieşit în creasta Bucşoiului printr-o mică fereastră de unde se vedea Predealul. Am lăsat colegii de drum în urmă şi am grăbit pasul către vf Omu. E prima dată când fac acest traseu fără ceaţă aşa că am rămas un pic şocată de frumuseţea peisajului şi gradului de periculozitate care eu aveam impresia că bate undeva către zero.. ceea ce era total greşit.

Ajung la omu cam ruptă de foame, aşa că imi cumpăr biscuiţi şi eugenii, un ceai fierbinte şi stau la soare pe băncuţa din faţa cabanei într-o stare de euforie.. cu picioarele pulsând de febră musculară şi ochii umflaţi pare-se de la deshidratare (deşi am băut până acum 2 litri de apă), muşcând din eugenii ca dintr-o halcă de carne. E minunat.

Am reuşit să merg şi singură, să iau decizii numai pentru mine, să privesc muntele numai prin ochii mei. Şi totuşi e mai frumos în grup. Fericirea .. e reala numai atunci cand e împărtăşită (din into the wild). Şi totuşi.. bah nene nu coboară nimeni pe Valea Cerbului? Nu prea aş vrea să fiu total singură pe traseul ăsta.. Că ştiu că umblă ursu. Hmm.. Arunc un ochi până în vale şi ochiul ăsta vede nişte mogâldeţe mici mici mici care coborau lin.

Aşa că bag viteză supersonică şi în 15 minute de tăiat serpentine sunt la ei. Culmea că îi şi cunoşteam pe unii dintre ei. Aşa că urmează o coborâre lină pe o vale pe care refuzam să o fac pe motiv că pe aici urcă şi coboară prea multă lume şi pentru că este foarte lungă. Şi cam este.. că nu se mai termina odată.
Am aflat că cei pe care i-am lăsat în creastă sâmbîtă nu au avut o vreme foarte plăcută .. I-a plouat, cam rău, i-a bătut şi vântul..
Ajunsă în Buşteni, las alţi colegi de drum în urmă şi fug la trenul de ora 18.20. Care are întârziere o oră şi îmi oferă ocazia de a mai cunoaşte încă două fete foarte simpatice. Iar naşul nostru de data asta e bun cu noi şi ne duce ieftin şi repede până acasă.