Teatrul.. a fost şi nu a fost. Este.

de ruxache 13 ianuarie 2009 0 comentarii

Începutul
Copil timid, de 16 ani, elev brusc al unuia dintre cele mai bune licee din Bucureşti şi din ţară, Gheorghe Lazăr. Da, eu. Zăpăcită şi dezorientată căutam în fiecare zi ceva cu care să mă identific, scriam rânduri rânduri despre viaţa mea puţină şi parcă neînsemnată şi reuşeam să mă îndrăgostesc în fiecare zi, sperând cu veselia pe care numai o adolescentă o poate avea, că într-o zi va veni un el frumos, înalt, cu ochi albaştrii şi mă va duce departe, departe, în altă lume, mai clară şi mai nebună. Dar asta e altă poveste.
Holurile liceului sunt reci, statuia lui „Gigă” zace semeaţă şi goală de orice, la intrare. De ieri nu mai putem ieşi afară fără bilet de voie, aşadar mergem la fiecare 2 pauze să fumăm în pod. Urcăm speriaţi uneori şi amuzaţi alteori, pe scările alea întortocheate şi mâncate de ani, pe un întuneric sinistru şi uneori suntem urmăriţi de femeile de servici şi profa de chimie, care abia aşteaptă să ne prindă asupra faptului.
Un afiş micuţ îmi atrage atenţia astăzi. „Vrei să joci şi să te joci? Atunci vino într-o duminică, ora 15.00 în sala 18 şi vei reuşi să-ţi îndeplineşti visul. Preselecţie pentru o nouă trupă de teatru.” … Simt un fior care mă pătrunde, mă răscoleşte în cel mai minunat mod, mă ameţeşte. Cum ar fii? Ar fii aşa. Ajunsă acasă încep şi caut frenetic poezii, fabule, monolog, ce să cânt? cu ce să mă îmbrac? Zilele trec, vine şi ziua preselecţiei. Sala de festivităţi a liceului are uşa larg deschisă. Arunc un ochi înăuntru.. e prea mare, sunt prea mică. Suntem mulţi, aproximativ 50 de oameni care aşteaptă cuminţi şi emoţionaţi să intre la „examen”. Doar 15 vor fii acceptaţi. Voi fii şi eu printre ei?
„Următorul concurent este Ruxandra Tănase”. Simt cum mă transform într-o mingie de foc, inima îmi bate atât de tare încât am impresia că o să iasă de la locul ei şi o să fugă în lume departe de toate aceste emoţii. 20 de persoane stau în primele rânduri. Ochii lor mă privesc curioşi, zâmbitori.
„Urcă pe scenă” se aude o voce.
Cineva, nu eu, îmi controlează acum fiecare mişcare, eu sunt însă pierdută total într-o stare pe care nu o pot identifica sau numi într-un anumit fel. Sunt luată brusc la întrebări de tot felul: de ce am venit? de ce vreau să fac teatru, şi tot aşa. Îmi tremură vocea, sigur sigur îmi tremură.. Răspund scurt şi politicos ca la un interviu grav la doamna director. Apoi urmează repertoriul. Nu ştiu când sau cum sunt rugată să poftesc afară şi să aştept rezultatul. Ce s-a întâmplat?!! Am adormit? Am spus poezia? Am cântat? Mintea mea e goală.. Parcă nici nu am fost în acolo.. Ciudată chestie. După aproximativ jumătate de oră iese şi profu’ având în mână Lista. Mă regăsesc pe ea şi deodată totul mi se pare atât de limpede, de frumos, de normal. Respiraţia e caldă şi nedureroasă. Plutesc.
Curând încep şi repetiţiile. Grele, minunate. Ne înţelegem ca fraţii, şi în afară de asta, ne iubim atât de mult încât de multe ori nu reuşim să fim atenţi la profesor şi să îi ascultăm indicaţiile. Avem de pregătit primul nostru spectacol. Primul.. Cât de multe încap în acest cuvânt.
Înainte de ridicarea cortinei, Andi ne-a chemat, ne-a luat de mâini şi ne-a spus: „Să nu vă fie teamă. Sunteţi atât de frumoşi..”
Suntem opt, unul lângă altul, cu ochii închişi. Pe un accent de muzică păşim toţi deodată înainte şi privim. Nu mai pot să respir, nu văd absolut nimic, doar un moş crăciun deghizat în primul rând al sălii imense. În spate se aud râsete înăbuşite, o voce: Haida Ruxi!!
Apoi încep să disting. Oameni mulţi care par că stau unul peste altul, mii de ochii sticloşi care ne cercetează atent. În mijlocul sălii se vede punctul roşu. Mă liniştesc, acolo sunt Vladimir fotograful şi George care filmează. Şi totul a fost incredibil.. Am fost aplaudaţi minute în şir. Nu ştiu dacă poate încăpea mai multă fericire într-un suflet. Cred că de s-ar fii putut, aş fii explodat acolo pe loc şi m-aş fii transformat în altceva.
Anii au trecut, sala de repetiţii ne-a fost luată pe motiv ca noi nu facem teatru ci dans aerobic (spectacolele noastre erau in mare parte pantomimă), am început să ne vedem mai rar, să repetăm mai rar, în săli de clasă de prin şcoli generale sau în foaierul mare din Teatrul Naţional. Draga nostră trupă de teatru deja devenise o amestecătură de oameni ciudaţi, mulţi au plecat, puţini au venit. Zi de zi apăreau alţii noi, nu ştiu nici acum de unde sau cum. Şi micul nostru vis s-a spulberat de parcă nu a fost vreodată.
Anii au trecut, oamenii de atunci nu mai sunt decât în amintiri, şi parcă mult prea rar, nici nu îi mai ştiu pe toţi, doar îi mai aud uneori râzând, într-un colţ îndepărtat al gândurilor trecute. M-am făcut mare. Am crescut, am învăţat, am iubit, am uitat, am aflat marea, am găsit muntele. Dar inima mi-a tresărit într-o zi ca oricare alta, brusc şi iremediabil. Vreau să fac teatru, asta vreau, asta ştiu.
Şi-am început iarăşi aventura asta nebunească. Poezii, cântece, clipe în care nu mai voiam nimic, în care renunţam dar mereu o luam de la capăt şi mai convinsă de visul meu real-ireal.
Le-am învăţat, le-am repetat, şi a venit şi ziua aceea, pe care o retrăiesc de ani, de care mă tem şi pe care o iubesc. Ziua examenului.
2 ore. Atât am reuşit să dorm în noaptea de dinainte. Inima bate cum nu a mai făcut-o. Dar e momentul meu. Cel care îmi va schimba viata pentru totdeauna. Holul e lung şi întunecos. Un abur de emoţii pluteşte printre noi. Sunt un pic veselă, un pic speriată. Dar totul o să fie bine. Sunt nr. 23 pe listă. Mă cheamă, intru, la fel ca atunci. Nimic în mine nu s-a schimbat, tremurul, fericirea, nevoia. Dau tot ce pot, sau nu. Ies de acolo dezorientată, cu mintea şi gândurile făcute ţăndări. Nici măcar nu mai ştiu cine sunt sau ce caut acolo. Claudia mă aşteaptă cu mâncare şi îmbrăţişare. Aşteptarea va fii grea, dar frumoasă. Sunt prea sigură de reuşita mea. Din sală ies foşti studenţi care îmi spun că am fost printre cei mai buni, ca m-a plăcut profesorul cutare, că am toate şansele. Sunt fericită, stomacul se face ghem, sunt gâtuită de atătea stări ce ma cuprind din toate parţile, inundându-mă.
Zilele trec. Astăzi aflu rezultatele. John vine cu mine.. nu fac faţă singură. Râde cu mine şi glumeşte: hahaha, o să fii actriţă.. hahaha!!! Parcul este mare, aleile nu se mai termină, parcă nu mai ajung odată la clădirea aceea. Vreau să ajung dar parcă nu vreau. Intrăm, urcăm scările, găsim lista, citesc, respinsă. Simt cum încep să nu mai simt. Pierd controlul trăirilor, încep să plâng aproape instantaneu. Sunt ca şi luată pe sus de bunul meu prieten, dusă afară, aşezată pe o bordură, strânsă în braţe. Nu pot, nu vreau, nu cred. De ce? de ce? de ce? Veşnica întrebare, momentul în care îţi vine să urli, să te tăvăleşti pe jos, să strângi din pumni şi din dinţi parcă în speranţa că totul se va schimba în bine şi că ceea ce simţi acum nu e decât o glumă proastă, un vis urât. Dar nu, asta nu se întâmplă. Realitatea este exact asta. Şi o simţi prea intens, prea în fiecare por. Telefonul începe să sune, prietenii aşteaptă cu nerăbdare să mă felicite. Nu răspund, în clipa asta nu ştiu să vorbesc. Urmează o noapte albă, pe străzile unui Bucureşti pe care în acele momente îl uram cu tot sufletul meu. Nu mai înţeleg nimic. Sunt
mută
.
Dar orele trec, alte clipe vin, plec să revăd muntele drag, încep să uit. Hotărăsc brusc să mai încerc, mai există o sesiune în toamnă. Cele două luni trec ca şi când nu ar fii. Şi mă trezesc iarăşi pe acelaşi hol, cu aceeaşi oamenii, unii atât de stăpâni pe ei, alţii ca nişte şoricei care trebuie să treacă prin faţa pisicii. Intru în sala de examen ca şi când acest lucru deja face parte din mine, ca un automatism. Interpretez cu veselie, cu forţă şi entuziasm, apoi fug la gară şi plec în Braşov. Petrec 3 zile minunate cu prietenii şi mă urc înapoi în trenul care mă va duce acasă. Alex se duce astăzi să vadă rezultatele. De ce nu mă sună? Aştept… Mă sună. „Nu ai intrat, îmi pare atât de rău”. „Da, şi mie…”
Trenul se opreşte la Câmpina. Stă acolo o oră şi jumătate. Sunt atât de singură încât nici să-mi şoptesc în gând supărarea nu pot. Sunt goală de tot ce s-a întâmplat. Încep să simt fără să ştiu de ce un iz de fericire care îmi cuprinde inima.
Teatrul.. a fost şi nu a fost. A durut, a scos la iveală din sufletul meu numai lucruri extraordinare, m-a iubit, l-am urât, l-am sperat ca pe singurul lucru care mă poate împlini, l-am jucat şi m-a jucat, mi-a izbit visele de asfalt dar a ştiut să mă facă să sper în continuare. A fost minunat, este minunat. Iremediabil îndrăgostită de clipa în care mă transform în tot ceea ce mi-am dorit vreodată să fiu, să spun, să iubesc.
Sfărşitul. Nu există, pentru că nu am învăţat să renunţ.

Recomandari

Lasa un comentariu