Despre Frică și sora ei mai mare, Panica

de ruxache 11 august 2011 11 comentarii

„Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Și, dupa ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior și voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu.” (litanie pentru alungarea fricii – Frank Herbert – Dune)

Ușor de spus, greu de făcut happy Am fost de multă ori lovită în moalele capului de cucoana Frică. Și nu am simțit doar că îmi ucide mintea, am simțit pur și simplu că îmi reduce întreaga ființă la un grăunte de nisip, fără creier, fără scop, fără liber arbitru, fără discernământ și fără viață.

De fapt, nu știu sigur dacă vorbesc de Frică. Mai degrabă vorbesc de o altă etapă a ei, cea în care începe și crește cu viteze supersonice, ca o molimă hidoasă, transformându-se destul de rapid în surata ei cea diabolică, numită Panică. Știu sigur acum că de la una la alta e un singur pas, un pas de pitic, pe care dacă îl faci, ești pierdut.

Cred că cele mai mari spaime, frici și panici le-am trăit pe munte. Nu pot spune cu certitudine că în viața de zi cu zi n-am avut vreuna semnificativă, dar prea puține care să mă paralizeze total și să o iau razna.

Mi-aduc aminte de una de la mare, de acum vreo 7 ani, când ne-am hotărât să ne dăm cu prostia aia numită ”banană”. Ne-am suit vreo 8 inși pe ea și evident, la prima curbă mai serioasă, am zburat cu toții ca niște pui de găină în apă. Impactul a fost violent. Parcă m-am izbit de ciment de la câțiva metri înalțime. Am simțit o durere ascuțită în tâmplă, alta în stomac și încă una pe toată suprafața stângă a corpului. Nu-mi aduc aminte momentul petrecut în aer. Știu doar că m-am dezmeticit când eram deja sub apă și vreo 2 persoane încercau să se ridice la suprafață, cocoțându-se pe mine. Eu care orice aș fi făcut, din cauza lor, rămâneam sub apă. Nu știu cât timp a durat toată tărășenia, începusem să înghit apă, când m-am trezit luată de o aripă și aruncată în barcă. Tremuram ca o apucată și nu de frig. Cu ochii bulbucați și îngrozită de ceea ce tocmai mi se întâmplase am urlat imperativ să fiu dusă cât mai urgent la mal. Unde am constatat că eram toată o vânătaie.

Alta, tot în oraș, când a dat vecinu de la 4 foc la apartament și a închis ușa cu cheia. Pompieri, salvare, poliție. Nu m-a mai interesat nici de haine, nici de calculator, nici de prețioasele mele agende cu povești și poezii, nici măcar de pisică. Voiam afară și voiam să mă aflu în siguranță.

Așadar, Frica te dezbracă de tot ce-i material. Ducă-se toate la naiba! Mi-ajung eu în stare de funcționare, nu-mi trebuie bunuri.

Ei și-acu e-acu. Frica trăită la munte. Cred că am experimentat toate formele ei, de la spaimă cu iz de amuzament, haz de necaz, teamă nejustificată, frică, panică și oroare. Dacă stau să mă gândesc mai bine, tot ce urmează după frică în enumerarea precedentă nu aduce nimic bun. Ba din contră. Am trăit frici și panici atât de puternice încât am crezut că-mi stă inima în loc și mă transform acolo în stană de piatră, mi-am simțit fiecare celulă din corp cum vibrează și cum urlă la mine că nu se simte deloc confortabil, am văzut timpul oprindu-se în loc și totul din jurul meu privindu-mă, de la firul de iarbă, la fluturașul care zboară stingher pe deasupra mea. M-am simțit ca într-un film mut (și prost) în care personajul principal sunt eu și toată lumea așteaptă deznodământul prostesc. Un fel de Truman Show.

Exemple am zeci. Pe munte, cele mai puternice spaime le trag atunci când: trăsnește, e pericol de avalanșă sau sunt într-un loc expus, unde o cădere poate să fie fatală. Interesant e că cele mai puternice sunt de cele mai multe ori nejustificate, sau, sunt rămășițele unor trăiri mai vechi, pe care le transpun în prezent și care evident, se amplifică.

Cum a fost de fapt cu prima oară când m-a prins furtuna pe munte, în Făgăraș, și-am stat ca niște curci plouate în jnepeniș, să treacă odată urgia. Stat cu mâinile în cap, capul între genunchi, regulamentar și ”Doamne ajută” în creier. Fiecare trăsnet însemna un sunet asurzitor, fiecare clipă care trecea însemna că încă trăiesc și respir și poate voi vedea o nouă zi. A fost terifiant. Motiv pentru care am stocat frumos într-un setăraș întâmplarea și-am ajuns să mă comport apoape isteric de cele mai multe ori când începe vreo furtună pe munte. Adică solicit fără drept de apel retragerea ACUM!! în clipa asta și niciun moment mai târziu (chiar dacă nu este posibil).

Problema cu avalanșele e mai nouă. Și-am realizat că deși e bine să te informezi, poți ajunge la un moment dat în așa hal de informat, că pierzi esențialul și rămâi blocat într-o lume fantezistă, în care orice limbă de zăpadă e un balaur cu șapte capete care abia așteaptă să își ia masa de prânz. Cum văd o pantă cu zăpadă care trebuie traversată, pun instantaneu rotițele la muncă și arunc în eter toate bazaconiile care-mi trec prin cap. Și am imaginație bogată, nu glumă. Așa că nu vreau și pace să trec. Rugămințile și argumentele raționale zboară pe lângă mine ca fulgii de zăpadă. Și deși e numai alb, eu văd negru în fața ochilor. Până la urmă merg mai departe și realizez ulterior că m-am purtat copilărește.

Ar mai fi acum problema legată de alpinism. Deși am mers pe câteva trasee, deși am fost în zone expuse, deși am învățat cât am putut de bine manevrele de asigurare și nu numai, sunt clipe în care, vorba aia, îmi stă mintea în loc. La propriu. Și pentru asta am o întâmplare proaspătă, de vreo 2 săptămâni. Când am fost la carieră în Poiana Țapului și am urcat să dau topul jos. Evident, trebuia să dau rapel de acolo. Evident, știam absolut toate manevrele care trebuie făcute și, evident, le mai făcusem de aproximativ ”n” ori.  În ecuația de față, ”n” se poate considera un număr alcătuit din două cifre. Și ajung sus. Mă uit la regrupare și, cum spuneam, mi se oprește mintea. De frică. Și vreau jos.

– Dă-mă jos că mi-e frică!

– Nu te dau. Scoate topul și coboară singură.

– Hai mă, dă-mă jos, nu vreau!

– Nu te dau mă jos, fă acolo ce trebuie să faci!

– Nuuuuu!!!! Vreau jooooos!!!!

-NU!

Ei bine ăsta a fost momentul în care circumvoluțiunile mele au devenit netede ca-n palmă, neuronii au plecat pe câmpii după maci și albinuțe și au făcut loc Fricii, care s-a transformat în Panică și ulterior în Teroare. Ajunsesem să stau ca o moluscă lipită de stâncă, asigurată în 3 puncte, în manșă, având în sânge o frică de dimensiunea Gropii Marianelor, în care simțeam că mă scufund fără scăpare.

Încercam să gândesc pașii care trebuie făcuți, îi știam ca pe tabla înmulțirii, numai că Panica îmi răsuna obsesiv în mintea goală de mult: o să faci ceva greșit! o să faci ceva greșit! o să faci ceva greșit! Și dă-i și plângi și urlă: dă-mă joooooooos!!!! iar răspunsul venea prompt: Calmează-te! Am stat atârnată vreo 20 de minute cred, poate mai mult, timp în care m-am chinuit să-mi limpezesc mintea de singurele gânduri pe care le aveam și care erau induse de frică. Apoi încercam să-mi chem înapoi dragii neuroni de care aveam atât de multă nevoie. Din când în când auzeam un gând, singurul probabil rămas, care îmi spunea calm: te comporți prostește, n-are de ce să îți fie frică, ai mai făcut asta de atâtea ori, ce naiba te-a apucat acum? revino-ți în fire odată! Și evident, Panica se reinstala și îi dădea una în gură rațiunii. Și mă simțeam al naibii de singură. Păi cum să te simți altfel când nu mai ai creier?

Spre bucuria mea și a celorlalți de jos, am primit în dar de la o șopârlă care se plimba pe perete, un moment de detașare. Și-apoi de luciditate. Și-apoi valuri valuri, au început să mă invadeze neuronii. În maxim 5 minute am fost jos.

Frica e bună, dar să fie în cantități moderate, să lase insinctul de conservare să-și facă treaba în normele acceptate de mama natură, să te ajute să nu bravezi când nu e cazul, să te facă să îți cunoști, înțelegi și accepți limitele și apoi să îți dea imboldul necesar pentru a le depăși. Frica te ține în viață și îți pune sângele în mișcare, creierul depășindu-și uneori propriile capacități în încercarea de a găsi soluții corecte. Frica îți spune că ceva nu este în regulă și ești amenințat și te ghidează printr-un labirint de căi de ieșire, alegând-o aproape de fiecare dată pe cea care trebuie.

Panica însă e altceva… panica nu ucide doar mintea, ucide chiar sufletul, moralul făcând loc imoralului, umanul făcând loc inumanului, rațiunea făcând loc nebuniei. Nimic nu mai contează și aș îndrăzni să spun chiar și că nimeni nu mai contează, doar tu. Ești tu cu Ea, cocoțați pe-un colț de stâncă singuratic, urlând la lume, la omenire, la univers: sunt paralizat! am nevoie de ajutor! ajutooooor! mi-e frică…

Strigăm greșit. Mâna întinsă într-un pas dificil nu elimină Panica și nici nu o anulează, îi pune doar un plasture, care cu prima ocazie va fi smuls fără avertizare. Iar Panica va lovi mai puternic și mai violent. Soluția cred că stă în noi. Și nu este neapărat o litanie pe care trebuie s-o spui atunci când intri în starea aia ce pare fără alinare. Ci mai degrabă ar trebui să fie o rugăciune prin care să-ți chemi mințile înapoi.

Sau, cum ar spune Octavian Paler, că el o spune mai frumos:

”Descopeream prima oară că zeiţa înţelepciunii n-are mâinile goale, că grecii ne-au propus, în realitate o înţelepciune care luptă. Dar armele Atenei sunt de fapt două: lancea şi scutul. Ceea ce înseamnă că înţelepciunea depinde de cumpăna dintre curaj şi prudenţă. Ar fi destul ca unul din braţele zeiţei să şovăie şi echilibrul s-ar strica. Lancea, despărţită de scut, s-ar transforma în aripă. Scutul, nesusţinut de lance, s-ar transforma în rană. În primul caz, zeiţa s-ar dovedi imprudentă. În al doilea, ar rămâne prea singură.”

Recomandari

11 comentarii

Cristian Popescu 17 august 2011 at 10:15 am

Frici de-astea, prin regrupari, am experimentat si eu. Ma trezeam tragand de patru-cinci ori de zelb(la intervale de timp) sa fiu sigur ca l-am prins, sau lasandu-ma usor usor in coarda ca sa verific daca sigur am pus-o bine. Ma vad uneori dandu-mi drumul in rapel si zburand cu tot cu coarda mondata gresit.
Evident, se intampla rar, dar se intampla. Probabil tine mult de starea de moment…
Drumuri fara frici…

Reply
ruxache 17 august 2011 at 12:21 pm

Multumesc si tie happy

Reply
mmordean 17 august 2011 at 10:33 pm

Interesant ce scrii!

Reply
ruxache 18 august 2011 at 1:16 pm

Multumesc.

Reply
Liviu Enache 23 septembrie 2011 at 5:11 pm

Fear is good! Cei carora nu le e frica de nimic sunt inconstienti. Dar frica se poate gestiona prin antrenament si prin impingerea treptata a limitelor cat mai departe. Partea buna a fricii este ca te face sa-ti mobilizezi resursele si cunostiintele pentru a rezolva o situatie dificila / critica.
Panica… asta e alta poveste. Panica te face sa actionezi imprudent, la instinct si nu totdeauna rational. Ea genereaza accidente.
La stanca, problema nu este in pasaje grele si / sau expuse (daca sunt bine asigurate) ci in teren mediocru – pasaje usoare, in special pe retrageri din trasee grele (grad mare) si / sau foarte expuse, atunci cand subconstientul iti da semnalul ca „greul” s-a terminat. In relaitate nu este chiar asa. Pasajele mediocre sunt in general usoare din punct de vedere tehnic dar expuse… ai cazut – ai murit. Atentia scade, tratezi superficial terenul si orice eroare / greseala e sanctionata sever. Situatia mai apare in terenul de aventura – trasee clasice (multi pitch) cu protectii rare si „fragile” sau pe mobile (protectii mobile) atunci cand nu esti „doctor” in plasarea lor. Gandeste-te la o cadere in surplomba – spit la 4 m sub tine, aproape de top, dispozitiv de asigurare modern si filator atent. Aproape nici nu simti caderea – elasticitatea corzii si asigurarea dinamica preiau socul… atarni la capatul sforii si te bucuri de injectia de adrenalina. Nu acelasi lucru se intampla intr-un traseu ca Johny Bravo (fata cazuta, grad IV)- ca de ala pare sa fie vorba in textul de mai sus – chiar daca ai spituri, poti sa dai cu picioarele in praguri. Daca in plus era pe cuie clasice si si alea rare, lucrurile luau o intorsatura si mai aspra. In top / regrupare – consolidezi regruparea (asta daca nu ai spituri cu lant), te bagi in szelbst, iti mai pui o asigurare (daca stai mai slab cu moralul), ancorezi coarda lasnd o bucla suficienta intre nodul de la ham si nodul amararii. te dezlegi din coarda, o bagi cu atentie prin amarajul topului / regruparii (te uiti si verifici de trei ori), te legi din nou in ham – iar verifici – strigi secundului sa stranga, iti scoti szelbst ul si ii strigi sa te dea jos. Daca faci rapel, la fel, introduci cu atentie capatul corzii in amaraj, o tragi la tine pana la jumatate – verifici vizual si daca e posibil si prin confirmarea celui de jos daca ambele capete ating pamantul, fixezi dispozitivul de rapel pe coarda si ham – reverifici, strangi, iesi din autoasigurare si ii dai la vale usor (sau mai rapid, in functie de psihic si soliditatea amarajului). La rape simplu, pasind usor / curgand pe coarda – amarajul se incarca cu de 3 ori greutatea ta. La rapelul in salturi / viteza se incarca cu de 6 ori greutatea ta.
Nu uita sa respiri (vorbesc serios)! Astfel nu acumulezi acid lactic in muschi si eliberezi psihicul de stres. Si apropos de respirat, la fel e si la urcare. Vizeaza priza urmatoare de picior, o aataci (te duci spre ea), o incarci ssi in momentul acela expiri. Astfel priza se va incarca corect si vei sta mai bine pe picior. Inspiri cand te duci spre priza si expiri cand te asezi pe ea. Exerseaza si o sa vezi rezultatul pozitiv. Si totul, totul cu calm. Doar in miscarile dinamice sau de forta te duci, fara ezitare, in sus. Te misti rapid pentru a economisi energie si a evita lacticul… In rest, feel free, free your mind si.. mai ales, fara scuze!

Reply
ruxache 25 septembrie 2011 at 9:58 pm

Multumesc mult pentru completari si sfaturile de la final, o sa incerc sa pun in aplicare happy

Reply
Liviu Enache 27 septembrie 2011 at 7:40 pm

Buna,

Cu placere. Si, ce am uitat sa-ti spun… antrenati-va la panou (indoor). Asta ajuta la imbunatatirea si rafinarea tehnicii si mentinerea in forma fizica. Frica – cea generatoare de adrenalina – este unul din motivele pentru care revenim pe stanca (Mircea, asta este pentru tine) laughing

Reply
ruxache 27 septembrie 2011 at 11:06 pm

Da, trebuie sa mergem si la sala, nu prea am apucat (si munca si scoala – de unde sa mai fie timp si pentru sala? hee hee )

Reply
Liviu Enache 29 septembrie 2011 at 5:59 pm

Ruxi,

Ia vezi care e ultima fraza din comentariul meu initial…laughing

Fara Scuze! (nu am putut trece pasajul pentru ca latra un caine; nu am putut tine priza aia pentru ca imi intra soarele in ochi; nu sunt antrenata pentru ca nu am timp; etc… deci, fara scuze!
Acum, sa fiu cinstit, este o mica exagerare in cele de mai sus, dar principiul ramane valabil. Incearca sa folosesti putinul timp liber si pentru antrenament. Cat de putin, reprezinta un plus, iar rezultatele se vor vedea la stanca – grade mai mari, trasee mai grele facute cu un efort mai scazut. Am citit intr-un post de-al tau ca ai catarat gradul -VII. Dar am mai vazut ca l-ai facut in mansa. OK. Dar fati-ti o autoevaluare, vezi ce grad faci cap de coarda si propune-ti ca sa faci -VII cap. apoi antreneaza-te pentru VII. Si asa mai departe.
Pe o placheta, la o faleza de catarare din USA, era scis: „Te dai cap de coarda in escalada, te dai trad, te dai ca secund, faci top rope, faci via ferrata, faci treking, te cateri artificial – e OK, totul este bun pentru ca mergi la munte, te misti in natura”.

ruxache 29 septembrie 2011 at 6:38 pm

Foarte frumos textul de pe faleza din sua.

Eu nu imi caut scuze, n-am de ce happy Pentru mine muntele nu inseamna performanta, ma bucur la fel de mult si daca fac un tarseu turistic si daca merg pe o creasta.

Stiu de ce sunt capabila si de ce nu sunt si bineinteles ca imi doresc sa evoluez. Ca evoluez mai lent sau mai repede, asta depinde de multi factori care nu sunt intotdeauna la indemana sa ii schimbam in favoarea noastra. Eu momentan sunt multumita de ceea ce am realizat si de cat pot. Usor usor cu exercitiu sper sa pot ajunge mai departe.

Numai bine!

Mihai Cernat 16 februarie 2012 at 11:43 am

Buna,

Litania impotriva fricii…Foarte Tare !
Mi-a placut mult Dune !

De evidentiat textul de pe placheta din USA (mentionata de Liviu Enache). Ar trebui amplasate astfel de plachete in multe locuri de la noi din Romania…

Numai bine !

Reply

Lasa un comentariu