Valea Mălinului către Creasta Mălinului

de ruxache 5 octombrie 2011 9 comentarii

2 octombrie 2011 cu la mulți ani

Şi ne-am pornit la drum într-o foarte dimineaţă răcoroasă. Na că m-am apucat şi de rime. Atât de dimineaţă era, încât numai bezna domina şi domnea şi prin oraş şi pe coclauri şi la noi în cameră. Aşa un întuneric de numai de pornit la drum nu-ţi vine. Uff. A cam venit toamna. Şi deşi căldura nu pare să se lase dusă cu una cu două, uşor uşor începe să miroasă a fulgi de nea. De acum înainte vom pleca spre munte noaptea, vom parcurge traseele cu gândul că ne prinde noaptea şi ne vom întoarce acasă tot noaptea.

Niciodată nu mi-au ajuns orele de lumină din timpul iernii. De cele mai multe ori şi alea mohorâte. Păi cum să funcţionezi cu doar 8 ore în care nu ai nevoie de bec? Mi-e somn.

Mă uit la ceas, mă uit pe geam şi simt nevoia să fiu împinsă de la spate: haaaai Ruxi, haaaai să mergem, haaaai că avem mult de mers azi, haaaai că-i târziu şi ne aşteaptă şi-o capră neagră şi ursul matinal şi câteva poteci de umblat pe ele, haaaai că răsare soarele. Păi să răsară, ce? nu-l las eu? Eu aş mai dormiii, măcar un pic. Plecăm.

E 5 şi ceva şi totul e încremenit. Cumva, ca şi pe munte, e încremenirea aia de dimineaţă, când totul e tăcut şi aşteaptă soarele ca să revină la viaţă. Unii nu sunt aşa de norocoşi. În Comarnic evit în ultimul moment un animal maaare făcut plăcintă pe mijlocul drumului şi 5 minute tremur cu volanul în braţe şi 30km/h. Bleaaaaah. Oribil.

Ajungem în Buşteni odată cu lumina. O sun pe Maria pentru întregirea grupului.

Matinali. Şi ea şi Mark. Având în vedere că aseară după ce au pus corturile, au avut parte de un super concert cu manele la 30 de centimetri de cort, de-au trebuit să mute în noapte tot carabalâcul ceva kilometri mai departe, arată chiar bine.  Bună alegere am făcut că am rămas acasă. La cât de sensibilă mă ştiu vizavi de astfel de „bucurii” neaşteptate, cred că mă transformam în jack spintecatorul de casetofoane.

Plecăm cam târziu. Către Creasta Mălinului. Şi cam asta va fi toata tura, o tentativă de a ajunge pe aeriana, slab asigurata şi mult dorita creastă a Mălinului. Care a rămas tot dorită, neparcursă şi învăluită-n nori de ciudă şi de ploaie. Fix cât să ne dea câte-un bobârnac în nasurile noastre cele mândre.

Dar hai să şi povestim.

Pornim agale pe Valea Cerbului şi-avem ocazia să vedem în liniştea dimineţii un pui de căprioară deloc fricos. A stat şi-a păscut fără să ne bage în seamă.

La izvor facem primul popas. Popas de dat jos din textile și de a le da coechipierilor mei ocazia să-și exercite talentele în a face mișto de mine. Și pe bună dreptate. Arăt ca o varză. Sau ca o sorcovă. Sau ca o sperietoare de ciori, sau de urși sau de te miri ce ale lighioane posibile și imposibile. Sau ca un papagal. Totuși aleg sorcova. Că-i taaare ca piaaatra iute ca săgeaaata, taaare ca fieeerul, iute ca oțeeeul. La anul și la mulți ani. Am pantaloni vernil strident cu roz, polar bleu, rucsac roșu, iar piesa de rezistență este tricoul în culorile curcubeului. Pam pam.

– Facem 2 ore până în Poiana Coştilei (zice Andrei)

– Nu facem mă atâââta (zic eu, dând ochii peste cap, cu siguranţa aia pe care o întâlneşti câteodată la unii „oameni de munte”, pe care atunci când îi întrebi una alta, îţi zic răspicat şi ochios: care băăăă, stai frate meleu să-ţi zic eu cum stă treaba şi cât faci, că tu eşti mic şi neştiutor băăăă laughing)

Bineînţeles că am avut dreptate. Am făcut foarte puţin până în Poiană, de unde am intrat în necunoscut şi-n pădure şi-n desiş către vâlcelele şi potecile ce duc direct în Valea Mălinului.

Şi să te ţii acum. Ce bine e când nu-ţi aminteşti (deşi ai mai fost prin zonă) cât e de urcat şi cum. Şi dă-i şi urcă panta pantelor vieţii muntelui  zeiţei mumei pădurii şi-a stâncilor şi-a  însăşi zânei Văii Cerbului. Aş! C-am gâfâit ca un porc de Ignat nu alta. Parcă ne alerga vreunu cu năframa înfiptă-n vârf de bâţ. Şi pe năframă scria: lasă-te de fumaaaaat! Bun.

După ce ajungem în mica şa, alegem poteca cea mai accesibilă de coborâre în Mălin şi anume nu cea fix din faţa noastră (care e de fapt un horn), ci cea de undeva din stânga, mult mai uşoară şi mai potrivită pentru orele astea matinale, în care numai chef de cocoţat şi gândit n-ai.

Dar…

Cum ajung pe vale îmi trece și somn și lene și tot. Scoatem ceva echipament și mai agățăm de noi. Zdrăngănim ca o turmă de vaci, da-i bine, măcar nu mai cărăm fiarele toate-n spate.

Prima săritoare își face apariția zâmbitoare (parcă) și mă bucur că avem și ceva de cățărat. O abordăm pe partea dreaptă. Mai întâi Mark, apoi Maria și urmez și eu. Urc un pic, mai urc un pic și mă trezesc înfiptă într-o fisură, blocată din cauza rucsacului și fără posibilitatea de a ieși în afară. Ce miștooooo laughing

Stau și mă holbez și caut ceva priză de picior dar nu văd nimic, vorba aia, de burtă. Ce-i bun pentru mână e prea sus așa că pun neuronii în funcționare. Fac și-o cheie de coapsă ca o adevărată alpinistă ce sunt laughing și după ce mâțâi că sunt în continuare blocată și nush ce naiba să fac, îmi indică Andrei ceva pentru piciorul drept și pac pac ies la lumină. Foaaaaaarte drăguță săritoarea. Mai ales dacă ești și atent și nu intri în ea ca berbecul. Sau ca berbeaca.

Ușor ușor luăm altitudine și suntem din ce în ce mai îngrijorați de vreme. E nor și frig și bate vântul.

Săritoare cu săritoare (toate ușoare), țopăim veseli încercând să dibuim zona unde începe canionul și trebuie să urcăm hornul ce ne va duce în Brâul cu Jnepeni.

Prima dată nu îl dibuim.

Întrăm pe hornul cu pricina și urcăm ținându-ne de jnepeni și smocuri de iarbă. Sunt prima că deh, a fost ideea mea s-o luăm pe acolo. Așa că merg ca pe ouă și sunt cu ochii ca pe butelie după brâul cel căutat. Facem stânga printr-un alt horn și ieșim pe-un soi de platformă deasupra văii Mălinului, iar cât  vedem cu ochii sunt numai jnepeni. Eh… se pare că nu doar atât. Și ăsta este momentul în care confortul meu începe să se topească exact ca o înghețată lăsată la soare.

Observ îngrozită bolovani  fisurați și loviți parcă – pentru că sunt rupți (de alții de mai sus) care stau fix în buza văii, gata gata să cadă. Așa ceva nu am mai văzut până acum, deși toate văile sunt friabile și neșansa să-ți iei vreo piatră în cap este mare. Dar în halul ăsta nu. Ne dăm seama că nu e bine pe aici și hotărâm să ne dăm jos și să încercăm pe un alt horn, undeva mai sus.

Ce??? Să am bolovanii ăia fix deasupra capului? worried

Dar nu avem încotro. Coborâm (eu, Maria și Andrei – Mark pleacă prin jnepeni să exploreze) și continuăm urcușul pe vale. Nu am mai mers mult, poate vreo 100 de metri.

Cu fiecare pas pe care îl facem apar tot mai mulți bolovani de genul celor de mai devreme. Numai că ăștia sunt picați deja. Sunt mari, uriași și se vede clar că ce s-a întâmplat aici, s-a întâmplat de curând. Blocurile astea de piatră sunt nisipoase și fărâmicoase, așa mari cum sunt ele. Pereții laterali ai canionului sunt fisurați și stau și mă întreb când și ce naiba s-a întâmplat aici și ce se va mai întâmpla, având în vedere felul în care arată zona.

Mark ne face semn și ne cheamă pe un alt vâlcel (de data asta cel corect) și imediat observăm ce s-a întâmplat de fapt pe Valea Mălinului.  Un întreg perete din canion s-a desprins ca o felie de tort și s-a scurs la vale cu un zgomot, probabil infernal, căutând o farfurie în care să se așeze. Un bolovan mare și rotund stă și se holbează la noi într-un echilibru precar. Apreciem că în scurt timp aici va apărea o nouă, mare săritoare. Ufff, urât urât.

Avem de urcat acum un vâlcel care nu-mi inspiră deloc florile mărului. Câteva praguri de iarbă se rup cu Mark și nici nu vreau să îmi imaginez ce-ar însemna aici un pas greșit, având sub noi vreo 50 de m până în canion.

Un piolet înseamnă confort și ușurință în abordare pe aici. Toate bune, doar că ale noastre dorm cuminți prin debarale și așteaptă iarna care va să vină. Așa că ne asigurăm și urcăm hornulețul în siguranță, până la baza jnepenilor.

Și aici începe o nouă luptă. Runda no1. Tot în sus așadar! Printre jnepenii noștri adorați și de care ne era un dor aproape bolnav. Mi-nu-nat! Ne-au intrat, vorba aia, și-n cur. O creangă-n ochi, alta-n nas, una își caută drum pe sub coaste, alta ne gâdilă la subraț și celelalte ne fac freza. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

Sfârșitul primei runde. Iaca am intrat pe brâu. Dar care Brâu CU Jnepeni domne? Ăsta-i Brâu DE Jnepeni. Facem mici traversări cu tot hăul Văii Mălinului la picioare și ne observăm într-o mare ceață și-un mare frig și ceva vânt. Nu se mai vede nimic. Din când în când doar, observăm și plafonul de nori gata gata să ne fericească rapid cu niște ploaie.  Andrei deja e sictirit. E târziu, poate ora 14.00 și vremea nu pare deloc să țină cu noi.

Mai facem o rundă cu jnepenii, deja ducem o luptă pe viață și pe moarte cu ei, mai intrăm în niște traversări și deja mă sictiresc și eu. Mi-e și ceva frică de ce văd (prin ceață) înainte. Brâul tot mai îngust, hăul într-o mare lăptoasă, totul firabil și nesigur, vălătucii de ceață înghit crestele și văile și pe noi odată cu ele.

Aaaahh. Nu mai am niciun chef. Îi spun asta lui Andrei, sperând cumva, undeva, că va vrea să continuăm, confirmându-mi astfel că situația e gri doar în capul meu. Dar nu. Andrei decide să ne întoarcem, ceea ce și facem.

Maria și Mark încearcă să ne convingă dar suntem hotărâți. Nu vrem sub nicio formă să ne prindă ploaia undeva de unde ne va fi greu mai să ne întoarcem, iar ceața pe un traseu alpin pe care nu l-am mai făcut nu ne dă niciun impuls. Ei continuă.

Dacă era soare… Soarele îmi transmite încredere și bucurie, îmi dă spor și liniște. Soarele e viață și face lucrurile să pară mai puțin grele, mai puțin fioroase, mai puțin întortocheate și găunoase. Ceața… îmi pocnește-n suflet ceva angoasă și disconfort. Asta e, sunt influențată de vreme. Uneori îmi place și vremea aia apăsătoare de film de groază prin păduri cu zombi și lilieci, dar nu acum.

Nici coborârea nu îmi vine prea lin la inimă, dar e de preferat. Ne mai luptăm o dată cu jnepenii și mergem din ce în ce mai atenți, să nu cumva să dăm vreo piatră la vale, sunt oameni jos.

Ajungem și la horn. Nu descațăr nebunia asta nici să mă baaaați. Andrei nu mă refuză.  Bag rapid două bucle printre crengi și mă asigur. E atât de friabil totul că nu am chef să plec la vale dacă amorțesc. Băi da-i frig.

Ne gândim, ne consultăm, ne scărpinăm în barbă și încercăm să găsim o soluție. Rapel în jnepenii ăștia nu aș face pentru că mulți sunt uscați și parcă-i văd cum o iau la vale așa îmbârligați, cu toții deodată. Observăm 3 zade amărâte de care stă agățată o șufă. Deci s-au mai dat jos și alții pe-aici.

Bun. Nu dăm rapel acolo, că se cam mișcă. Dar e singurul punct ceva mai solid din zonă. Descățărăm dar asigurați. Pe mine mă coboară Andrei. Descațăr cu grijă pe pragurile nesigure. El coboară cu prusice. În urma noastră apar Maria și Mark. S-au retras și ei din cauza vremii după o jumătate de lungime pe Colțul Mălinului. Asta e, data viitoare poate avem mai mult noroc, acum măcar știm intrarea big grin

Ajunsă din nou în vale caut să cobor cât mai repede ca să ies din terenul ăsta minat. Mă uit la bolovanii agățați, care par că rânjesc malefic la noi. Și-am ieșit, coborând mai mult pe fețele laterale, acolo unde s-a putut.

Undeva mai jos ne oprim la o rundă mică de cățărare pe-un horn (traseu cu top făcut din 2 spituri), unde ne jucăm cu pitoanele și stăm la o relaxare-înfrigurare.

Urmează evident operațiunea cauciucul dat la vale. Unii mai cârcotași au spus că am făcut pană la mașină pe vale. Eu îi asigur că, deși n-am avut cric și scule, am reușit să coborâm mașina bucată cu bucată.

Și tot la vale, tot la vale. Ajungem și la ultima săritoare unde vreau să fac rapel, deși am observat o cordelină cu noduri de care ne putem ajuta (pusă probabil de cei care au urcat în urma noastră). Dar eu vreau rapeeel, mi-e poftăăă. Cei 3 coboară, eu mă pregătesc. Și sunt complet dezamăgită. Avusesem impresia că e mai mult, măcar vreo 10 m ca să mă distrez și eu un pic. Nici gând, în 3 secunde eram jos laughing

Gataaa. De-acum alene prin pădure către Valea Cerbului cu oprire apoi la Casa Magic pentru o ciorba.

Concluzii?

Creasta Mălinului tot acolo cică e, n-a plecat nicăieri pentru că n-am ajuns noi cocoțați pe ea. Și am auzit așa printre frunze cum că ne așteaptă cu multe surprize și mai ales vreme bună.

Pe curând!

Recomandari

9 comentarii

mariusica 5 octombrie 2011 at 11:20 pm

frumos la Casa Magica happy

Reply
ruxache 5 octombrie 2011 at 11:25 pm

Frumos, ieftin si bun smug Asa ca sa facem si putina reclama gratuita hee hee

Reply
Dan Chitila 6 octombrie 2011 at 7:02 am

Plin de peripetii, asa cum deja m-am obisnuit. Lasa ca nu pleaca creasta de acolo. Daca eu am putut sa ma obisnuiesc cu ideea ca INCA nu am reusit sa termin Acele consoleaza-te si tu cu ideea ca o sa fie si o alta data viitoare pe Creasta Malinului happy

Reply
ruxache 6 octombrie 2011 at 9:14 am

Cu siguranta va exista si o data viitoare. Tura a fost foarte frumoasa, chiar daca nu am facut ce ne-am propus.

Reply
Cristian Popescu 6 octombrie 2011 at 11:25 am

Bai, ultima poza m-a pus pe burta.
Mai bine ati fi incercat sambata, vremea fiind mult mai buna, nori fiind doar la Omu.
Pe valea noastra au fost momente cand abia asteptam sa ajung la „o priza solida de jneapan” incomparabil mai trainica decat smocurile de iarba sau bucatile de conglomerat cu care ramaneam intre degete.
Lasa ma, la anu’ pe vreme buna…

Reply
ruxache 6 octombrie 2011 at 11:30 am

Ma, prognozele vietii anuntasera nor sambata si senin bec duminica si a fost fix pe dos. Nu degeaba ii spune timpul probabil dar .. totusi! Crezi ca se mai ia careva dupa ce zic ei? laughing

Reply
MeetTheSun 6 octombrie 2011 at 2:51 pm

Ceata si balaureala au farmecul lor: invaluit de prima te simti mai aproape de munte, a doua e distractiva mai ales cand esti cu prietenii! Ambele sunt memorabile caci mult doritele zile cu soare sunt repede uitate daca merge totul struna tongue

Reply
ruxache 6 octombrie 2011 at 2:58 pm

Asa e, zilele in care merge totul struna nu ne raman la fel de bine intiparite in amintiri happy

Reply
fotograf nunti ioana 26 octombrie 2011 at 12:28 am

Iubesc aceste flori de colt….de munte

Reply

Lasa un comentariu