Valea galbinele secundar si principal

de ruxache 10 august 2011 7 comentarii

7 august 2011

(click pe poze pentru a le vedea mari, sub formă de galerie)

Eh, a trecut ceva timp. Cu plimbări, doruri, zile de naștere și cadouri frumoase și un concediu în care ideea de ordine a fost: ”ei bine și acum încotro? că la munte tot furtună se anunță”. Dar despre astea toate într-un alt jurnal.

În cel de față o să povestesc de o ieșire în care am simțit pe ici colo că Bucegii mei dragi sunt cam supărați pe mine. Ei bine și eu aș fi în locul lor, că timpul trece, vara de asemenea și nu prea apuc să îi vizitez atât de des precum și-ar dori și mi-aș dori.

Plecăm sâmbătă seara spre Diham. Cu cățel și cu purcel, adică fără cort și făr de chef în cazul nostru, după o zi în care deși am încercat să ne odihnim, nimic nu a părut să se lege cum trebuie. Singura realizare ar fi cei câțiva pești frumos colorați pe care i-am cumpărat pentru acvariul lui Andrei.

Ora 21 ne prinde în drum spre Gura Diham în căutarea unui loc de … hm … mașinat, pentru că nu se poate numi campat, dormitul semichircit în mașină. Căci avem 2 corturi, doi Husky frumoși și pufoși, ambii defecți la ora actuală. Și anume două picioare, pardon.. bețe, rupte.

Sincer habar nu am ce-a fost în ale noastre tărtăcuțe netede de am decis să întindem mașina prin zona Gura Diham și să dormim în ea. Cel mai probabil gândul ne-a fost la ultima noastră aventură de acest fel, din iarna asta, când nu era pe-acolo nici țipenie de om, nici urmă de urs. Bun. Numai că acum e luna august, vremea se anunță dogoritoare și week-end-ul este în toi. De cum am intrat pe drumul cu pricina, am avut brusc impresia că am intrat într-o tabără de refugiați, care au intins focuri să se încălzească în inima muntelui cel fioros și au primit ceva mâncare dintr-un elicopter care survolează zona, căutând soluții de salvare a oropsiților.

Am revenit repede la realitate când am auzit veșnica, sfânta și preacurata manea, în fața căreia ne închinăm pios, plus micul vesel și agitat, sfârâind pe grătarele de ultimă generație. Mii, milioane, miliarde de corturi și rulote împânzesc zona, garduri din pungi și crengi cresc la fiecare pas, puse acolo pentru a mai diminua pericolul iminent al ursului, pe principiul: ce căcat caută și ăsta pe-aici? să se ducă în munți!!!  Iar fumul… of, fumul… mirosul acesta amețitor ne inundă nările avide și fericite și ne duce în extaz, având pentru o clipă impresia că a luat naibii foc pădurea. Bun.

Căutarea unui loc de ”mașinat” este sortită în primă fază eșecului. Soluția ar fi să căutăm cazare, să ne întoarcem acasă sau să dormim undeva prin vreo parcare. Noroc că ăstora le place să socializeze și să fie în mijlocul petrecerii, așa că la întrare la barieră nu e nimeni.

Tragem mașina într-un loc mai ferit, aranjăm rucsacii, admirăm Bucegii și apoi somn. Dormim bine. M-am trezit o singură dată, abia ce ațipisem. Venise un urs la niște tomberoane și niște unii făceau gălăgie și implicit poze.

Ceasul sună o dată cu găinile, adică o dată cu răsăritul soarelui. Numai că somnul dulce nu ne dă repede plecați. Moțăim până pe la 6.30, când mă trezesc panicată că de lene suntem pe cale să mai pierdem o zi. Rapid dezmeticirea, fuga în Bușteni după cafea, dus mașina la Căminul Alpin și pornit pe traseu.

La ore de-astea matinale întotdeauna mă cam sperie pădurea. E liniște și fiecare zgomot din sălbăticie se amplifică de 1000 de ori. Mergem tăcuți și ascultăm muntele. Noroc cu o găinușă de munte, care în marșul ei printre frunze, căutând una alta de mâncare, mi-a dat fiori reci pe șira spinării. Ar fi fost ca o fază din desene animate, când lătratul câinelui de pe partea cealaltă a gardului anunță un monstru și când deschizi ușa dai peste un chiuaua. Numai că întâmplarea l-a pornit pe Andrei la povești cu urși și mistreți: acolo am văzut ursu, aici m-au alergat mistreții, acolo cobora ursu pe potecă, de-astea așa… de relaxare. Și așa a ținut-o până la Coștila.

Aici lume multă. Aflăm că pe creasta Coștila Gălbinele nu sunt nici mai mult nici mai puțin de vreo 5 echipe, plus una de 5 care se pregătește acum să plece. Băh nene da matinali mai sunteți… laughing

Facem plinul și aruncăm un ochi în toate direcțiile. Ziua se anunță perfectă, niciun nor pe cer. Dar asta vom vedea pe parcurs.

Pornim la drum într-o dimineață cam călduroasă, spre Valea Gălbenele. Andrei a mai fost cu ani în urmă, eu niciodată. Așa că intrarea ne pune un pic în postura de aventurieri, cu coborâri prin boscheți cât casa, liane, mușchi alunecos și-un fel de ”la maaaaargineaaa paaaantei abrupteeeee”.

Facem o traversare pe sub un bolovan gigantic și foarte sfărâmicios și curând suntem în firul văii. Abia acum avem și noi ocazia să vedem ravagiile făcute de bolovanul (sau mai bine spus uriașa bucată de stâncă) ce a căzut din traseul Tavanele de Argint în 2008. Șocul a fost imens, deși știam povestea și mai văzusem poze pe la alții. Un întreg versant complet rașchetat, copaci smulși, alți bolovani antrenați la vale, care au spart la rândul lor alți bolovani pe care i-au întâlnit în drum. Devastator și înfricoșător. Noroc că muntele își iubește drumeții și nu a fost nimeni pe traseu în momentul prăbușirii.

Valea ne primește în primă fază cu două săritori frumoase și ușoare apoi cu o mare dezamăgire. Nu mai putem continua pe vale pentru că echipele care sunt la baza crestei Coștila Gălbenele aruncă spre noi o ploaie de pietre și bolovani. Pe moment decidem să așteptăm să între în traseu, dar observăm că se mișcă destul de greu (sunt foarte mulți) și s-ar putea să stăm cam mult.

Așa că mergem în continuare pe vale până în punctul în care urmează să intrăm pe raza de cădere a pietrelor și cotim dreapta, pe ceea ce pare conform cărții, firul secundar (de fapt, hornul dintre fire, m-am documentat mai bine). Urcăm printre multitudinea de flori și imediat ce găsesc o potecă ce pare că duce înapoi în firul principal o urmez fără să stau prea mult pe gânduri.

Aici devine chiar distractiv, suntem într-un horn îngust care iese pe o brâniță îngustă deasupra văii și care ne duce rapid înapoi pe Gălbenele.

Din păcate vremea pare să nu țină cu noi, suntem învăluiți de ceață și destul de repede ne izbește între ochi și frigul. Eh, nu-i bai, decât să urcăm prin soare, mai bine așa. Cățărăm în continuare săritori mai mari sau mai mici, cu mare grijă ca să nu cumva să călcăm pe vreo floare de colț. Am impresia că astăzi și-au găsit toate refugiul aici, de toate culorile, mii și mii, parcă te îmbie la urcat.

În scurt timp ajungem și la Hotel Gălbene, pe care nu îl recunoaștem imediat ci îl confundăm cu o simplă grotă pe care mergem s-o explorăm. Ajunși aici, vedem niște pitoane vechi și ruginite, ne uităm pe hartă și notăm zona.

Valea devine din ce în ce mai abruptă și surprinzător mai ușor de urcat. Interesant că atunci când te uiți în spate, îți pare că vii de nicăieri.

Ieeeeeeei, am ajuns în Strunga Gălbinele și spre surprinderea noastră, singurul loc cu ceață de pe tot muntele, e ăsta pe care am urcat noi. Ce hazliu. Stăm și ne holbăm în toate direcțiile. Mai mâncăm apoi iar ne holbăm și încercăm să ne hotărâm pe unde vom coborî.

Varianta1: valea Scorușilor – valea Mălinului. Problema ar fi că data trecută Andrei nu a nimerit intrarea pe Hornul Pământos și s-a dus la vale mai departe, unde a dat de niște săritori de mamă-mamă. Soluția aș fi eu, care am urcat acu vreo 5 ani pe-acolo și aș putea recunoaște zona. Numai că… hmm… nu sunt prea convinsă că nimeresc.

varianta2: urcare în platou. Dar pe unde? Ceața coboară așa că pică și asta.

varianta3: sună un prieten, pe Cristi via Mihai. Dă-ne și nouă o idee! Și ideile curg, ceața persistă și alegerea cea mai inspirată (fiind și ora 14 aproape, plus ceață care ba vine ba pleacă) este să coborâm pe unde am urcat. Și ce dacă? Perspectiva la coborâre se schimbă oricum și draga de ea, ceața, binevoiește să fugă prin alte zone și să mă lase și pe mine să mă bucur de vale.

Și cu adevărat perspectiva se schimbă, micile săritori par un pic mai fioroase și avem în sfârșit parte și de un rapel de toată frumusețea big grin

Surpriza turei am avut-o exact la ultima săritoare, după ce Andrei terminase de descățărat iar eu, după modelul pe care l-am urmat pe toată valea, la săritorile mai mari, am scos cordelina ca să-mi cobor în siguranță rucsacul cel incomod laughing

Cu câteva minute înainte explorasem un pic zona de ravagii naturale și observasem la aproximativ 30 de m de noi, o frumoasă capră neagră (între noi fie vorba, maro) care țopăia liniștită pe la marginea pădurii, exact prin locul pe unde trebuia noi să ajungem. Noi ne-am reluat coborârea pe partea cealaltă a stâncăriei și exact în momentul în care urma să mă descațăr și pe mine aud un zgomot în spatele meu.

Mă întorc și rămân mută de uimire. Într-o liniște totală (dat fiind faptul că toată zona este grohotiș, e extrem de greu să te deplasezi fără să faci gălăgie), domnișoara capră neagră se strecurase printre bolovani, pășind parcă pe perne moi și apăruse la nici 3 metri lângă mine, urmând să treacă neobservată dacă nu avea ghinionul să dea niște pietriș la vale. Eu mă uitam la ea și ea nemișcată, cu ochii cât cepele, la mine. Andrei nu pricepe de ce nu cobor. Mă uit la el, la rândul meu cu ochii cât cepele și îi explic mai mult din priviri că lângă mine e o capră. Evident, urcă rapid săritoarea și stăm preț de vreo 5 minute să ne uităm la ea, cum pleacă gingaș mai departe și ne dă lecții de aplinism.

La 16.30, după bălăureala de rigoare, ajungem la refugiu. Unde momentan nu e nimeni, așa că ne întindem toate cele pe masă, mâncăm niște ciocolată și apoi plecăm cu cântec la vale. Veselia și oboseala, cumulate și amestecate sunt neutralizate cu niște cartofi prăjiți și-un șnițel delicios la Casa Magic. Și-apoi acasă.

Și a fost Valea Gălbinele. Ce urmează vom vedea!

Pe curând!

Recomandari

7 comentarii

Dan Chitila 11 august 2011 at 6:50 am

frumoasa valea asta happy. ati prins vreme bunicica, din ce vad. intrebare: cand ati facut rapel ati gasit pitoane acolo sau ati pus coarda dupa un colt de stanca?

Reply
ruxache 11 august 2011 at 9:17 am

Era chiar un spit.

Reply
roze 11 august 2011 at 3:07 pm

foarte frumos scris happy

Reply
ruxache 11 august 2011 at 3:08 pm

Multumesc happy

Reply
Dan Chitila 18 august 2011 at 12:12 pm

o intrebare: poti sa imi spui si mie cum se ajunge in valea Galbinele, pornind de la refugiu? cam cat timp iti ia sa ajungi pana sus si cum e retragerea? merci

Reply
Dinu 22 august 2011 at 4:05 pm

Daca ati fi plecat mai tarziu de la refugiu ati fi avut probabil sa dati de echipele care au fost pe cresta la coborare. Pe hornul pe care ati urcat voi se coboara de cele mai multe ori tongue

Reply
ruxache 22 august 2011 at 4:15 pm

Da, am auzit ca pe acolo se coboara. Din pacate nu am avut incotro din cauza pietrelor care veneau de sus fix in firul vaii. Insa a fost frumos si pe-acolo happy

Reply

Lasa un comentariu