Valea Bucşoiului şi altele de prin Bucegi

de ruxache 30 august 2011 19 comentarii

27-28 august 2011

click pe poze pentru a le vedea mari sub formă de galerie

Un week-end care a început cum nu se putea mai bine. Ajunsă în Ploieşti, vineri seară, primesc un mesaj pe telefon de la mama: „ţi-ai uitat bocancii”. Aaaaaaaaaaaaaaaa!!!!! După ploaia de nervi şi zei invocaţi şi degete-n ochi de supărare şi frământat de mâini şi iarăşi un mănunchi de vorbe dulci aruncate în eterul poluat, am plecat înapoi spre Bucureşti. Ca după ce apuc de şireturi bocancii buclucaşi, să ne întoarcem în Ploieşti, undeva pe la 10 seara. Sublim nu alta.

M-am obosit aşadar absolut inutil. Sau util, dacă stau să mă găndesc mai bine, noroc că nu am realizat în Buşteni că n-am la îndemână decât nişte teneşi pentru urcat munţii.

Trezitul la ora 3 iese complet din discuţie, când constatăm cu uimire şi ameţeală chiar, că „ora unu a venit, omu negru n-a sosit” şi nu putem sub nicio formă să punem geană pe geană din cauza căldurii.

Aşa că ne trezim pe la 7 jumate şi ieşim pe uşă semi adormiţi şi cu ochii umflaţi de atâta odihnă, abia pe la ora 8 şi ceva. Mă gândeam cu groază că vom prinde marele ambuteiaj de sâmbătă, dar se pare că astrele s-au aliniat favorabil nouă, şi-am stat doar vreo jumătate de oră pe la semafoarele de la intrarea din Sinaia. Touche!

Sau nu prea. Andrei are o mare durere de spate şi văd aşa la orizont cum planurile pentru aceste două zile se duc uşor uşor la vale cu zgomot cel puţin strident. Uff.

La Gura Diham ne purtăm paşii parcă inconştient spre Poiana Izvoarelor şi într-o oră şi un pic suntem în Poiana Bucşoiului. Spidi gonzales ăsta cu durerea lui de spate zici că şi-a înfipt în dos nişte baterii. Aşa că aţipind din când în când, mă ţin după el voiniceşte, transpirând şi bodogonindu-l silenţios.

Mai stau la o poză două în timp ce Andrei ambalează motoarele şi pleacă la deal aproape alergând. Hm…

La marginea pantei abrupte, de data asta de jos în sus, facem un mic popas de revigorare şi tras suflul care a luat-o deja la fugă înaintea nostră. Hai, hai înapoi şi lasă-mi şi mie plămânii să respire nişte aer curat, fără gâfâiala asta enervantă. Şi mă lasă.

Am impresia că sunt vreo 100 de grade afară, dar este o căldură răcoroasă, nici nu ştiu cum să s-o explic de fapt. Pielea se face de găină în timp ce pieptul pompează aburi de foc. Broboanele de sudoare adunate se transformă acum în picuri săraţi care pişcă la contactul cu buzele.

 

Pornim la drum, căci puţin a fost şi mult a rămas.

Valea Bucşoiului – 1B. Am avut la noi cască (ce s-a dovedit extreeem de utilă de data asta), ham, reverso şi coardă. Pe astea nu le-am folosit, dar nu se ştie niciodată când trebuie să te dai jos de unde te-ai cocoţat şi constaţi că la coborâre săritorile se transformă în dinozauri care abia aşteaptă să te muşte de fund.

Pornim. De cum începem urcuşul, observăm cu bucurie că întreaga vale este de fapt o continuă săritoare. Nu grea, dar cât să te solicite constant. Iar săritorile mari nu contenesc să apară în cale. Frumoooos tare.

Ajungem rapid la intersecţia cu Vâlcelul Portiţelor şi Vâlcelul Grohotişului unde facem un nou popas, de data asta pentru a mânca ceva şi pentru o joacă împreună cu un fluturaş care a făcut o pasiune pentru mine. Am observat că în oraş niciodată nu am reuşit să ating un fluture, poate doar atunci când eram mică şi alergam după ei să-i prind şi să-i bag la insectar, înfipţi barbar cu ace pe polistiren a.k.a scârtâietoare.  Şi nu-i prindeam pentru că voiau ei, ci pentru că alergam eu mai repede laughing

La munte chestia asta mi se pare fascinantă. Ştiu că este posibil să fie din cauza lipicelii pe care o are pielea după ceva efort fizic, dar motivul mă interesează prea puţin, spre deloc. Întâmplarea în sine, fluturaşul care nu se dă deloc plecat, te poate lăsa (evident, dacă ai ceva neuroni zdruncinaţi, ameţiţi şi „loviţi” – aşa ca mine) cu un zâmbet cât toată Valea Bucşoiului pe moacă.  L-am plimbat de pe un deget pe altul, a zburat, apoi s-a întors şi s-a aşezat pe mână, apoi pe picior, apoi pe mână iar.

Gata, după ce fotografiez toţi clopoţeii posibili din toate unghiurile posibile, plecăm mai departe pe vale, care de-abia de-aici începe cu adevărat şi care pe parcurs se va transforma într-un adevărat canion. Un canion care îţi dă impresia că eşti în inima muntelui, aşa cum spune Andrei.  Te afunzi în ea, şi-anume în inimă, tot mai mult. Păşeşti cu grijă, delicat şi încerci să nu laşi nicio urmă a trecerii tale pe-acolo. Ghiceşti parcă la fiecare pas câte o temere, câte o bucurie sau o tristeţe. Unde priveşti e numai stâncă şi oricât de greu ar fi de crezut, chiar şi stânca are viaţă.

Întâlnim poate ultimele rămăşiţe ale zăpezii de anul trecut. Nu cred însă că va rezista vreuna primei ninsori de iarna ce urmează. Mâinile ne îngheţă instantaneu, dar tentaţia unei bătăi cu bulgări este prea mare, aşa că nici nu ne dezmeticim bine că rafale de zăpadă zboară de colo colo.

Una dintre cele mai interesante experienţe de pe vale este cea numită sugestiv „limba de zăpadă şi bolovanii aferenţi”. Adică ne găsim în faţa unei bucăţi de zăpadă care poate fi trecută prin 2 moduri: prin stânga, strecurându-te pe sub ea în diferite locuri, sau pe dreapta, pe o panta cu grohotiş, încercând să nu cazi totuşi „în gaura aia”.

Andrei alege partea cu târâşul pe dedesubt, iar eu, cum nu mi-au plăcut niciodată chestiile care se apropie măcar cu 1% de definiţia unei peşteri, am preferat partea cu grohotiş. Şi-acum, fiecare cu povestea lui. Andrei înaintează prin nămol şi blocuri de gheaţă din care picură apă, târându-se voios din ochi de lumină în ochi de lumină. Ajunge la finish înaintea mea.

Eu încă mă chinui cu bolovănişul alunecos şi fărâmicios, totul culminând cu o traversare în care 3 sferturi din bolovanii de care aş fi avut nevoie ca susţinere „ca să nu pic în gaura aia”, pică în gaura aia exact în momentul în care mă sprijin de ei laughing Noroc că fără mine. Eu am rămas mută. Numai respiraţia accelerată este dovada faptului că n-am muţit de tot. Trec cu morcovii alergând după mine, dar trec. Slavă văii şi zeului zăpezii.

Şi ţop ţop pe vale şi mai nou printr-un canion, care se îngustează vizibil dupa fiecare săritoare. Iar săritorile astea ale naibii, la prima vedere par flori de câmp prin păr, dar la o privire mai atentă se transformă în mici plante carnivore, gata gata să te-nghită. Cea mai cea săritoare a fost una cu vegetaţie, care în momentul în care am privit-o, nici nu mi s-a părut că ar fi săritoare. Doar după ce am urcat vreo 3 m şi am rămas fără prize mi-am dat seama că a făcut mişto de mine.

Înainte de Săritoare cu Fereastră avem parte de un adevărat spectacol cu capre negre, aşa ca în filmele documentare. Într-o linişte deplină, observăm două capre care pasc pe un vâlcel secundar. Una dintre ele nu prea ne dă atenţie, cealaltă în schimb face ture, urcă în lateral câţiva metri, apoi se întoarce şi tot aşa de câteva ori.

Noi ne uităm la ele: „Uite capre negre!”

Ele se uită la noi: „Uite oameni!”

Stăm aşa preţ de câteva minute apoi ne continuăm drumul. Nici nu intrăm bine în canion că ne trezim desupra capului, la vreo 2 metri distanţă, cu una dintre capre, care apăruse în viteză să traverseze vâlcelul. Se sperie de noi, se întoarce rapid, prăvăleşte câţiva bolovani, urcă un pic mai sus şi trece pe partea cealaltă într-o viteză de neimaginat. Dispare după stânci. În urma ei, la aceeaşi distanţă, cu un ropot de pietriş dat la vale în capetele noastre, mai apar două capre care traversează vâlcelul în aceeaşi frenezie. Urcă stâncile cu agilitate şi ne lasă efectiv muţi de uimire.

 

Ultima parte a văii mi s-a părut de departe cea mai interesantă. Canionul se îngustează atât de mult încât aproape că aduce cu un horn. Iar ultima săritoare, deşi nu cea mai grea, îmi dă ceva emoţii din cauza zonei extrem de friabile şi a hăului ce se adânceşte parcă tot mai mult la picioarele noastre. Aşa că am trecut-o prin stânga, pe un perete destul de înalt dar cu praguri suficient de late, cît să nu te ia prea tare cu friguri.

Gata, am ieşit la lumină şi la soare, după ce am dârdâit un pic pe o vale, care mi se pare de departe una dintre cele mai frumoase din Bucegi, plină de surprize la fiecare pas.

Pentru că este încă foarte devreme, profităm de căldură şi lenevim la soare o bucată de timp, până când ni se face dor de priveliştea de pe partea cealaltă a Bucegilor, aşa că plecăm spre Vârful Bucşoiu – apoi Brâna Caprelor cu destinaţie Mălăieşti, unde îl vom sărbători pe Sebiiiii, la mulţi aaaaani!!!

Coborâm tot agale, pe unul dintre cele mai frumoase trasee marcate din Bucegi, Brâna Caprelor. Ne oprim destul de des la poze şi moţăială.

Seara la Mălăieşti decurge ca orice seară la cabană. Iar când locul ţi-e drag şi pe deasupra mai sunt şi oameni dragi acolo, totul este perfect. Aşa că mai bem o bere, mai mâncăm o ciorbă, mai o mămăliguţă, apare şi gaşca de pe Valea Morarului, cu voie bună, vin şi tarte sub formă de tort şi la mulţi ani.

Dimineaţa habar nu am când a venit, pentru că a venit cam repede. Am dormit atât de bine, încât nici măcar nu am realizat când am închis ochii şi când a răsărit soarele cu cucurigu.

Vorbisem de cu seară cu 2 băieţi pe care i-am cunoscut acolo, că vom coborî împreună cu ei pe Creasta Balaurului. Noi aveam în plan să urcăm pe Valea Caprelor pe Bucşoiu. Dar trezirea s-a dat iarăşi cam târzior şi ni s-a făcut dor de Hornul Mare.

Aşa că le-am dat băieţilor avans de vreo 40 de minute cu promisiunea că ne întâlnim probabil la Omu.

Am plecat cu nu prea mult spor. Eu cel puţin resimţeam o uşoară febră musculară la mâini şi picioare plus o foame pe care nu am reuşit să o potolesc la trezire. Dar i-a venit sporul lui Andrei pe parcurs, după vreo 15 minute de mers, aşa că iar şi-a înfipt bateriile ştim noi unde şi numaidecât, într-o oră deja ieşeam din Horn, ajungându-i în felul ăsta şi pe Mihai şi Cristi.

La Omu am mâncat de prânz, ciorbă şi apoi un ceai delicios în veşnicile căni cu buline roşii big grin Şi pentru că era încă devreme, am stat şi am admirat Coştilaaa ascunsă sub un noooooor, care de data asta nu avea niciun nor prin preajmă, am memorat toate curbele şi toate contururile minţilor din jur, am fotografiat şi răsfotografiat cabana Omu şi floricelele de prin jur. Şi-am mai lenevit puţin, înainte să pornim pe Valea Morarului. Da, am renuntat la Creasta Balaurului, pe Morar nu mai fusesem de mult.

Coborârea a fost distractivă, mai ales pentru genunchi. Dar a fost şi o adevărată încântare când ne-am întâlnit cu o familie de capre negre, care aveau 3 ieduţi. Mici, negri şi foarte activi, ţopăiau fără nicio teamă pe stânci, în căutare de apă probabil. Un adevărat sepctacol. Am stat şi ne-am holbat minute în şir la aceste mici minunăţii.

În Poiana cu Urzici am intrat ca buldozerele în tufele de zmeură. Am ignorat şi mărăcinii şi păienjenii şi urzicile şi ursul care putea să apară oricând să ne spună după modelul auzit la noi: „moama, zmeura asta este uriaşăăăă, uitaţi-vă un pic!!” Am mâncat de ne-am umflat, s-a dus şi foamea, s-au dus şi graţia şi bunul simt, am înfulecat pur şi simplu de parcă venea sfârşitul lumii. Apoi am trecut la fragi, culminând tot cu nişte tufe uriaşe de zmeură, de unde am plecat pur şi simplu burduşiţi şi rotunjiţi ca nişte butoaie.

Final de zi. Obosiţi, urzicaţi dar fericiţi. Am făcut o veşnicie până în Bucureşti, dar am avut parte de un week-end cu vreme excelentă, oameni frumoşi şi traseu de nota 10.

Pe curând!

Recomandari

19 comentarii

MeetTheSun 30 august 2011 at 4:31 pm

Un alt jurnal marca Ruxache: amuzant, poze faine, scriitura absorbanta si mult, dar mult drag de munte!

Nu stiu de ce caldura te plangi tu pe acolo, dar eu am citit pe nerasflate simtind valurile de racoare si de relaxare cum se ridica dinspre saritorile umbroase.

Multe caprite ati mai vazut, se pare ca le merge bine si asta nu poate decat sa ne bucure.

Reply
ruxache 30 august 2011 at 6:51 pm

Mersiiii.
Dap, se pare ca sunt tot mai multe caprite. Ne povesteau cei care au urcat pe Valea Morarului in prima zi, cum ca au vazut un grup de vreo 30.

Reply
Dinu 31 august 2011 at 12:33 am

Faina tura, nu credeam ca e asa sportiva valea Bucsoiu. Sa incercati si Grohotisul, mie mi-a placut mult si a avut grija sa-mi pastreze adrenalina la max

http://mariuscorbos.blogspot.com/2009/11/valcelul-grohotisului.html

Reply
ruxache 31 august 2011 at 9:16 am

Dap, vrem sa incercam si Grohotisului, dar cel mai probabil la iarna happy Cred ca jurnalul cu pricina ti l-am citit mai demult big grin

Reply
Dinu 31 august 2011 at 10:51 am

Jurnalul este al lui Marius, care a dus si greul atunci. Pe unde a avut el crux eu am reusit sa trec la ramonaj pe sub o stanca care bloca valcelul. Interesant si ud, o sa-i placa lui Andrei tongue
Iarna nu cred ca e la fel de interesanta happy

Reply
ruxache 31 august 2011 at 10:58 am

Andrei nu e asa de masochist, dar totusi s-ar putea sa ii placa laughing ps: acum am observat ca era vorba de alt blog, nu ma uitasem la link big grin cert e ca citisem jurnalul happy

Reply
Dan Chitila 31 august 2011 at 6:22 am

Bravos! Frumoasa valea asta a Bucsoiului. Nu ati mai facut acele pana la urma?

Reply
ruxache 31 august 2011 at 9:17 am

Nop, ne-am trezit prea tarziu caci pe la ora unu nu dormeam din cauza caldurii laughing Asa ca invitatia de a merge impreuna ramane in picioare big grin

Reply
Roze 31 august 2011 at 8:47 am

Foarte simpatic jurnalul! happyhappyhappy Bravo, sa va fie de bine!

Reply
ruxache 31 august 2011 at 9:17 am

Sar’na!

Reply
Lia 3 septembrie 2011 at 6:11 am

Ruxi, iti dau cuvantul meu ca ma inspiri si imi dai pofta de viata! Citind jurnalul tau mi s-au umezit palmele de dorinta si de emotie (la propriu). Nu tin minte sa fi facut o tura in Romania atat de palpitanta si cu siguranta nu am scris nimic asemanator jurnalului tau, e de-a dreptul incredibil! Ai un talent fantastic de a povesti cu umor fiecare intamplare! Din fiecare paragraf simt cum emana o dorinta de viata si o energie care m-a facut sa imi reconsider planurile pt urmatoarea vacanta. Iti multumesc ca investesti timp si efort in blogul tau; am sentimentul ca sunt multi oameni inspirati de povestile tale si asta e un mic pas in a transforma lumea in ceva mai bun! Iti multumesc din tot sufletul pt asta!

Reply
ruxache 5 septembrie 2011 at 9:29 am

Si eu iti multumesc muuuuult mult de tot pentru cuvintele astea atat de frumoase big hug

Reply
Vâlcelul cu Fereastră - un pic prin creierii Craiului 14 septembrie 2011 at 10:47 pm

[…] dimineața cu o plecare foaaaaaaaarte agale. Andrei m-a avertizat de câteva zile că dacă tura de pe Valea Bucșoiului a fost spidi gonzales, asta se va fi melc melc codobelc […]

Reply
dragastan 26 septembrie 2011 at 2:19 am

nu stiu altii cum sunt, dar la mine urmeaza valea bucsoiului. curand happy
felicitari. la mai mare

Reply
ruxache 26 septembrie 2011 at 8:58 am

E foarte frumoasa valea Bucsoiului happy Una dintre cele mai frumoase din Bucegi

Reply
Vera 23 iunie 2012 at 7:47 pm

Am descoperit fara sa vreau relatarile tale . M-ai uimit,scrii frumos,traiesti la fel de frumos.Ai talent de scriitor, fotograf,alpinist,nu le mai insir ca nu are rost.

Reply
ruxache 24 iunie 2012 at 5:45 pm

Iti multumesc, dar este un pic cam mult ce-mi spui happy

Reply
Mihai 22 septembrie 2012 at 6:16 am

Salut!
Am vazut ca ai mentionat mai sus ceva de V. Caprelor despre care nu prea gasesc multe informatii nici in Kargel nici in Cristea.

Mi-am aruncat o privire pe harta si pare a fi una din astea 2:

http://i.imgur.com/0P6zb.png

Ai fost pe V. Caprelor pana acum? Daca da, imi poti spune cum e? Saritori, etc.

Reply
ruxache 23 septembrie 2012 at 6:21 pm

Salut, as vrea sa iti pot da mai multe informatii dar din pacate nu am si nici nu am parcurs aceasta vale pana acum. Stiu doar ca partea de inceput se ocoleste pe un brau din V. Priponului, pentru ca are o saritoare foarte mare care nu este abrodabila (asta daca te referi la V. Caprelor din Valea Cerbului)

Daca te referi la cea de la Malaiesti, iti pot spune ca este usoara (un fel de Valea Alba), frumoasa si saritori mari nu are (poate doar una dar care se poate ocoli).

Reply

Lasa un comentariu