Valea Alba Jepii Mici – între iarnă și vară

de ruxache 21 iulie 2011 4 comentarii

3 iulie 2011

Nu aș fi crezut că în luna iulie poate să mă ningă, să mă plouă, să gâfâi de căldură și să mă bată vânt cu grindină, toate în aceeași zi.
Dar nah, omul cât trăiește învață laughing și muntele mi-a demonstrat încă o dată că mai am muuuuulte să-mi arate.

Așa că vineri seara ne facem încălzirea la Prodigy, pentru că sâmbătă am de rezolvat niște treburi și nu pot ieși. Drept urmare îmi iau libertatea de a dormi până la ora 10. Diviiiiin big grin

Sâmbătă, printre stropi de ploaie și un moțăit de toată frumusețea, ajungem înclusiv la Călugăreni pe dealuri, pentru un scurt dar la obiect alergat și-un apus de toată frumusețea.

Duminică de dimineaţă, în ciuda prognozei capricioase şi a somnului care nu voia să se lase dus nici colo, plecăm la drum spre Buşteni. Avem în plan Valea Bucşoiului cu coborâre pe creasta Balaurului.

Ajunşi în Buşteni constatăm cu stupoare că ne-am întors în timp cu vreo jumătate de an aşa. Super tare, poate mergem şi la ski!!! Vântul şuieră, cerul picură şi îngheţăm instantaneu când ieşim 2 minute din maşină până la magazin. Hmmmm. Asta nu e a bună… deloc.

Ne îndreptăm un pic demoralizaţi spre Gura Diham. Vremea nu dă deloc semne de îmbunătăţire, ba din contră, zona asta e parcă mai învăluită în ceaţă, mai dominată de frig şi ger, mai neprietenoasă. Ne uităm în sus cu chef de urcat dar realitatea ne loveşte peste ceafă. E chiaaaaaar friiiig!!! Frig rău. Şi vântul ăsta turbat nu creşte deloc temperatura.

Stăm, ne codim, ne gândim până ni se încing un pic creierii şi decidem să urcăm pe Valea Albă (măcar pe partea aia a muntelui pare un climat mai acceptabil), să dăm o tură până la Cruce (unde eu nu am mai fost de vreo 15 ani), să ne plimbăm un pic pe Brâna Caraimanului şi apoi jos, pe Jepii Mici.

Zis şi făcut.

Lăsăm maşina la Căminul Alpin şi în sfârşit pot să fac şi eu pe ghidul cu Andrei big grin Mai fusese o singura dată pe Valea Albă, la coborâre şi noaptea. Eheheeei. De nimerit poteca nu e mare filosofie, dar m-am simţit şi eu aşa un pic deschizător de drumuri.

Pădurea îmi pare un pic sinistră azi. Poate şi din cauza faptului că şuieratul vântului îi dă un aer de poveşti de speriat copiii şi nu numai, dar cu siguranţă şi pentru că era plină de copaci doborâţi de furtună. Nici ţipenie de om. Nici ţipenie de animal. Asta şi pentru că am mai câte o tras câte o strigătură sănătoasă la fiecare foşnet dubios de printre crengi.

Surprinzător de repede ajungem la izvor, unde ne umplem sticlele cu apă (sticla de fapt, pe care eu, ca un adevărat soldat, o car pe toată) şi luăm pieptiş panta ceea de-ţi taie tot cheful de urcat şi admirat şi respirat.

Bun. Aşa că la fel de suprinzător de repede hmmmm… suntem la verdeaţă unde ne întindem la o masă aşa de prins puteri. Şi-anume pâine cu ciocolată. Delicios!!!

Admirăm peretele Văii Albe cu a lui Fisură Albastră (singurul traseu pe care reuşesc să-l identific, tocmai pentru că este banal de identificat laughing), brâne, brâniţe şi evident a noastră (astăzi) Valea Albă. Care daaaaaaaa, este încă albă. Mă rog, mai mult ceuşie, dar tot albă big grin

Aşa că pornim la drum. Este soare, nu prea cald şi foarte linişte. Combinaţia asta de alb al zăpezii şi verdele puternic de primăvară (dap, pe munte abia ce-a venit şi ea) mă ameţeşte de bucurie.

În prima parte a văii nu ne punem colţarii pentru că zăpada putea fi ocolită ala că ţopăim cu graţie din sâncă în stâncă, pozăm floricele şi ne bucurăm de Bucegii la care nu mai ajunsesem de ceva timp.

Vine în sfârşit, spre marea noastră bucurie, şi zona de zăpadă care nu se poate ocoli. Aşa că scoatem colţari, scoatem piolet şi pornim la drum de iarnă în zi de vară. După vreo 20 de paşi încep însă să realizez că nu este totul aşa de roz bonbon în picăţele verzi, cum îmi imaginasem eu. Pe alocuri, din marea de zăpadă iese câte o stâncă. Şi realizez că sunt foarte multe zone în care mergem la limita fragilului, pe podeţe nu tocmai sigure, care ar putea ceda oricând sub greutatea noastră. Dacă păşeşti mai apăsat uneori sună a gol. Brrrrrrr, păstrăm distanţa, să nu cădem amandoi ca proştii şi merg cu inima cât un purice.

Aşa că în prima zonă unde se putea înainta pe margine, întrăm frumos în culoarul creat de zăpadă şi ne chinuim să urcăm 2-3 bolovani cu colţarii din dotare.

Rămân impresionată când văd care este grosimea stratului de zăpadă, mai ales că aici suntem pe margine, deci implicit stratul este cel mai mic. Ne-am jucat puţin, încercând să căţărăm vertical blocul de zăpadă. Nu prea ne-a ieşit. Este atât de tare şi de compactată încât probabil ai avea nevoie de colţari şi piolet pentru gheaţă.

Din păcate vremea nu pare să mai ţină cu noi. Ne simţeam nişte norocoşi, gândindu-ne la vâjul care domneade partea cealaltă a muntelui şi uitându-ne apoi în jurul nostru.

Numai că nu asta e problema noastă acum, că imediat îl aud pe Andrei spunând: ursu!!! Până să mă dezmeticesc şi să arunc o privire în sus animalul dispare după nişte stânci şi apoi traversează valea fără să apuc să îl zăresc. Ne cocoţăm pe-un brâu lateral şi aşteptăm. Andrei e încă nedumerit, nu ştie totuşi dacă era totuşi urs. Poate era lup, poate era râs (deşi n-am auzit de râşi prin Bucegi), ce-i drept e că era un animal destul de mare şi capră nu era sigur. Stăm şi ne uităm în zare după animalul neidentificat şi ne continuăm drumul, pentru că nu se mai observă nicio mişcare.

Nori ameninţători se plimbă cu o viteză incredibilă deasupra capetelor noastre şi deodată simt picături pe faţă.

– Băh, a început ploaia!!

Numai că stupoare, de plouat nici vorbă. Poate ninsoare viscolită. Vântul bate cu aşa o putere de sus încât feţele ne sunt biciuite de granulele mici de zăpadă care pică din cer. Punem repede cagulele.

Ce frumooooos. 3 anotimpuri la un loc: jos e vară, în pădure primăvară şi sus e iarnă. Însă noi ne simţim ca într-o adevărată zi de iarnă, doar zăpada multă lipseşte, că în rest avem de toate. Nasul e îngheţat, mâinile la fel, ninge şi e foarte frig. Cică zero grade, dar cu vântul ăsta se simt mult mai puţine.

Destul de repede ieşim în platou, nu înainte de a ne echipa cu tot ce avem la îndemână

Norii iar se joacă. Ba e soare, ba e umbră şi repeziciunea cu care se schimbă peisajul, în funcţie de lumină, ne zăpăceşte creierii de bucurie.

Ajungem şi la Cruce unde suntem iarăşi întâmpinaţi de un peisaj de poveste. Off, dacă nu ar bate vântul ăsta atât de tare ce bine ar fi. Rafalele sunt atât de puternice că mai mai te pun jos. Totul este îngheţat, iarba, floricelele şi chiar şi noi. Aşa că nu zăbovim prea mult aici şi pornim pe Brâna Caraimanului.

Pe moment nu sunt foarte încântată. Mă gândesc aşa la hăul pe care îl vom avea sub noi, la vântul care bate în disperare şi combinaţia nu pare una prea reuşită. Însă, din fericire, locul pare să fie ferit.

Aşa că ne putem bucura în voie de privelişte şi de norii tot mai negri care se adună peste tot, având siguranţa că dacă se dezlănţuie urgia, suntem la mai puţin de jumătate de oră de cabana Caraiman.

Aşa că ne răsfăţăm acolo cu un ceai cald, cu singurii bani pe care îi avem la noi (pentru că portofelele au rămas în maşină, că doar urcăm pe munte, ce să facem cu banii? laughing) şi la vale acum pe Jepii Mici.

Cum spuneam, odată cu scăderea în altitudine, se schimbă şi anotimpul, drept urmare, strat după strat, dăm jos de pe noi hainele până ajungem la tricou laughing

Ajungem jos destul de repede şi urmează un drum lung până la Căminul Alpin. Offf, şi mie mi se părea lung drumul până la gară laughing

Bucegii dragi mi-au demonstrat încă o dată că frumuseţea lor este de neegalat. Au contribuit şi norii, a contribuit şi vântul, din cauza căruia nu a mers telecabina tongue, au contribuit şi floricelele şi mai ales au contrinbuit toate anotimpurile întâlnite-n drum.

Pe curând!

Recomandari

4 comentarii

MeetTheSun 21 iulie 2011 at 5:32 pm

Din cate bag seama, la doua saptamani dupa ce experimentasem vajgalau pe Bucsoiu
(si Radu „supravietuire” spre Omu) vremea a continuat sa se joace de-a trei-sezoane, ca sa nu zic… all-inclusive.
Cu toate astea, daca ai la tine niste manusi si o caciula te poti bucura in voie de surprinzatoarea trecere de la florile vii si colorate la cele de gheata.
Si da, muntele va continua sa ne surprinda mult si bine, iar Bucegiul cu atat mai mult. Are multe zone prea-umblate, dar si cotloane si minuni pe care nu multi dintre noi avem prilejul de-a le calca pragul.

Reply
ruxache 21 iulie 2011 at 7:55 pm

Pai cred ca am fost in acelasi week-end in Bucegi. V-a vazut Andrei la Gura Diham (eu cam dormeam pe mine laughing) si cu Radu ne-am intalnit la coborarea pe Jepii Mici.
A fost o experienta memorabila, noroc ca eram pregatiti cu echipament de iarna hee hee

Reply
Dan Chitila 25 iulie 2011 at 9:06 am

Zapada si frig pe valea Alba in luna iulie..hmmm, cum le nimeresti? Ai vreo reteta speciala? laughing

Reply
Marius Stracna 22 august 2011 at 10:32 am

Sperb traseu, sper sa ajung si eu anul asta happy

Reply

Lasa un comentariu