Vâlcelul cu Fereastră – un pic prin creierii Pietrei Craiului

de ruxache 14 septembrie 2011 14 comentarii

11 septembrie 2011 – Piatra Craiului

(click pe poze pentru a le vedea mari, sub formă de galerie)

motto1: În Piatra Craiului plecat-am iară
Pe-un cal frumos, la spate c-o chitară
Şi hoinăream hai-hui prin Piatra Craiului
Să o-ntâlnesc pe fata munţilor

motto2: Melc, melc, codobelc,
Scoate coarne bourești
Și te du la Dunăre,
Și bea apă tulbure;
Și te du la baltă,
Și bea apa caldă;

Nu-s nicidecum romntică, citând motto 1. Doar că într-un mod inexplicabil ne-au poposit în minte versurile și n-au mai vrut să plece până la finalul turei. Singurul inconvenient a fost faptul că doar pe astea le știam și cu tot avântul nostru muzical, n-am putut nici să cântăm și nici să încântăm muntele. Am behăit numai. Și asta doar în lipsă de adevărate behăitoare și-anume capre. Că n-am văzut nici măcar una. Despre motto nr 2 mai târziu.

Am ajuns pe seară la Plaiul Foii, întâmpinați fiind de un adevărat și inconfundabil tril aducător de fericire. Manele.

O gașcă de simpatici, în jurul unui foc, pe care habar nu am cum au reușit să îl întrețină, ne-au încântat auzul cu hituri de mult uitate și blocate undeva în subconștient. Deh, poate ne era dor de oooooof viața meaaaaaa, de tipul fără nume căruia i se cântă languros sexyyyy sexyyyy știu că mă vreeeeei, toată noaptea te gândești la femei și de Suzana care i-a furat banana lui Treistariu. Oh well… Am adormit ascultând Europa Fm la stația lipită de urechi.

Bună dimineața așadar! Bună pentru alții poate, că Andrei săracu s-a ales încă o dată cu: lasa-mă băăăă să dorm. Asta la crepuscul. Păi ce n-ai înțeles? Eu pun ceasul la 6… prima dată!!! Îl pun devreme ca să mă pot trezi mai târziu. Cine înțelege logica mea are un 10.

Așa că împreună cu buimăceala de rigoare finalizăm dimineața cu o plecare foaaaaaaaarte agale. Andrei m-a avertizat de câteva zile că dacă tura de pe Valea Bucșoiului a fost spidi gonzales, asta se va fi melc melc codobelc (asta apropo de motto nr 2)

Cu puțină dezorientare și ceva ajutor de la niște băieți care probabil se duceau la concursul organizat de FDC, găsim intrarea printre case către Refugiul Ciorânga Mare.

Trecem poiana la pas de găinuși de munte și intrăm în pădure. Ei da. Ce dor mi-era de Crai și-ale lui povești. Mereu au ceva special. Mereu pădurea asta pare mică și ai crede că numaidecât ajungi la stâncile alea semețe. Și când colo te afunzi în ea surprinzător de repede și te trezești deodată printre aluni și brazi, încercând fără rezultat să ghicești când se termină.

E atât de liniște și de departe totul, încât tresărim destul de violent la auzul unor crengi trosnind undeva pe un versant. Iar pădurea e neplăcut de rară aici și deși n-ar trebui, asta îmi creează un sentiment de disconfort. Prefer să mă vadă doar el, ursul laughing nu să-l zăresc și eu. Noroc că nu e cazul.

Ajugem la panta cea mai pantă de urcat pe grohotiș, care se termină cu o încântătoare și uriașă săritoare. Bine că nu e pe acolo traseul. Facem un mic popas și punem de-o parte crenguțele folosite pe post de baston. Bătrânețile astea… Ne amuzăm copios când observăm că ai putea să faci un foc de tabără cu toate crengile aduse și abandoate aici de alți drumeți laughing

 

Cum spuneam, mă bucur că nu trebuie să cațăr săritoarea cea fioroasă și traseul urmează o cățărare foarte ușoară pe versantul din dreapta, un pic expusă dar ok. Mai sus dăm de un cablu și mai apoi de-o brână. Și ce brână. Brâna supremă aș zice eu. Brâna unde am avut cel mai acut sentiment de rău de înălțime trăit vreodată.

Am mai pățit-o o singură dată, pe Creasta Văii Albe, dar atunci cred că a fost mai degrabă panică prostească, nicidecum rău fiziologic.

Bun. Am făcut doi pași, am mai făcut 3 și-am simțit un val de căldură cum urcă din tălpi, trece prin stomac și se oprește în tâmple. Nici măcar nu mă uitasem în jos să îmi imaginez unde ajung dacă doamne ferește calc aiurea. Iar brâna… hmmm… nici măcar nu era îngustă și nici lungă și nici nimic. E doar o brână, ca multe altele pe care am pășit. Dar când te apucă te apucă. N-ai ce-i face.

Am primit valul de căldură cu dispreț. Că și-așa mi-era cald. Apoi a venit și m-a lovit în moalele capului amețeala. Nici de asta nu prea aveam nevoie, dacă luam în considerare poziția strategică în care mă aflam. Și ca să fie și cu moț, m-a luat și-o stare de vomă. Îi zic lui Andrei că mi-e rău și mă chircesc cumva în fund. Andrei crede că m-am panicat aiurea. Nu băăăăi. Chiar mi-e rău. De înălțime. Ce prostie! Una peste alta încep să mormăi niște fraze complet neinteligibile. Asta-i culmea. Nici coerentă nu mai sunt. Atunci se prinde și Andrei că nu mă alint și cu vorbă caldă și mult calm, reușesc să parcurg cei câțiva metri și să cațăr mai apoi alți 3-4.

Trecem de momentul cel interesant și un pic mai sus ne întâlnim cu Bogdan – un băiat cu care ne-am mai intersectat din când în când prin munți, care e însoțiti de Ana. Și cum planurile noastre coincid, plecăm mai departe împreună.

Colindăm prin pădure, prin locuri nemaivăzute de mine, așa că mă bucur de fiecare nou peisaj care apare la orice cotitură de potecă. Brazi, stânci care apar impunătoare de te miri unde și o sălbăticie rară. Atât de rară prin munții ăștia ai nostri tot mai umblați, că-mi vine s-o iau cu totul acasă, îmi vine s-o închid într-un loc invizibil. Eh, greu de explicat.

Ajungem și la Refugiul Ciorânga Mare, unde facem un popas de masă și de respiro. E caaaaaaaaald. Puțin cam cald pentru luna septembrie. Dar mă bucur nespus de zilele astea senine, deși un pic de dor de viscol îmi cam e.

Și cum n-am venit să stăm, pornim mai departe, prin tufe de zmeură în care eu și Ana ne oprim cam mișelește. Destul de rapid ajungem la intrarea pe Vâlcelul cu Fereastră. Care vâlcel ne așteaptă cam vesel, direct cu o săritoare. Vesel el, noi mai puțin. Că stânca e tocită, udă pe alocuri și bocancii noștri sunt plini de noroi negru. O nimica toată. Pentru un patinator laughing Dar am trecut cu bine, convinși fiind deja că avem șanse la campionatul mondial de patinaj artistic.

Frumos vâlcelul. Complet diferit de ce înseamnă o vale alpină în Bucegi. Însă îmi place. E altceva, alt mod de abordare, alt peisaj, altă lume. O lume care ne-a primit cu un mare zâmbet și cu brațele deschise.

Păcat că s-a terminat cam repede laughing Obișnuită fiind cu imensitatea Bucegiului, când am văzut fereastra mi-am spus aproape convinsă că nu are cum să fie acea fereastră. Fereastra din Vâlcelul cu Fereastră. Numai că era chiar Fereastra. Și nu e doar o fereastră ci o poartă către altă lume.

Piesajul se schimbă complet. În primul rând pentru că ieșim în soarele de septembrie. În al doilea rând pentru că întrăm într-un palat de piatră incomparabil cu orice altceva. O panoramă de stânci și turnulețe, puse unele peste altele, pereți și pante îmbrăcate în jnepeni. Totul într-o liniște aproape ireală. Solemnă. În fața căreia te transformi într-o furnicuță cu rucsac în spate.

Pornim la deal pe grohotiș și parcurgem acum Vâlcelul cu Smârdar. Din când în când câte-o momâie. Mi-era dor muții ăștia care îți zâmbesc parcă ocrotitor din când în când, asigurându-te că ești pe drumul cel bun.

Ajungem la Acul de la Amvon, acul cel confundat până aici cu alte ace și turnulețe întâlnite mai jos. Deh, nu știm zona, explorăm și ne dăm cu părerea. Pare cam mic. Mă așteptam să fie ceva mai impozant.

Facem un nou mic popas și traversăm Poartița de la Amvon unde are loc un incident cam neplăcut.  Și-anume  desprinderea unui bolovan uriaș care a pornit la vale cu zgomot asurzitor fix în canionul Ciorânga. Pur și simplu am încremenit la auzul pietrelor prăvălindu-se ca un torent. Am rămas fără aer la cuvintele lui Bogdan ”miroase a ars” și am înghețat pur și simplu aflând motivul desprinderii. Cuvintele spuse ca un țipăt: ”piatră!” nu știu cât ar fi putut salva un alpinist aflat la finalul  traseului.  Am sperat că nu era nimeni. Dar am aflat ulterior că era. Și numai o minune face că nu s-a întâmplat nimic.

Așa că fac un apel pentru toată lumea.

În orice munte te-ai afla, pe orice vale, brană, sau traseu, încearcă fiecare piatră pe care te sprijini, mai ales când te cațeri!!! Dacă se mișcă, nu o desprinde decât dacă ești sigur că nu pică în capul nimănui. Dacă rămâi cu ea în mână și există posibilitatea să nu o dai la vale, chiar și cu riscul de a te juli, zgâria, învineți un pic, fă-o! Dacă poți evita să calci sau să pui mâna pe un bolovan instabil, fă-o!!! Dacă ți-e teamă că poate îți pică ție în cap un bolovan care se mișcă și vrei să minimizezi riscul ăsta și poți chema un coechiper să te ajute în stabilizarea pietrei buclucașe, fă-o!!! Că-l omori pe altul fără să vrei și data viitoare poți fi chiar tu în locul lui.

Eh, ar fi multe de spus la capitoul ăsta, variante sunt multe, motive să dai un bolovan la vale la fel, pot exista, imprevizibilul este omniprezent iar situațiile se pot schimba și depind de extrem de mulți factori. Importat e să învățăm că singurătatea pe munte e aparentă, că la 20 de metri mai jos poate fi un nefericit căruia îi vine între ochi ce-ți scapă ție de mai sus.

Intrăm pare-se pe Brâul de Sus. Pe care nu continuăm prea mult pentru că ne face cu ochiul o vale frumoasă care pare a urca lin către creastă. Mi-am dat seama ulterior că era de fapt finalul Canionului Ciorânga. Noi am botezat-o pe moment ”pandișpan” – un cuvânt cu care s-a trezit Andrei lipit de neuroni. Așa… deodată laughing

Aici parcă suntem cu adevărat în creierii munților. Vorba aia din bătrâni. Ne mișcăm printre circumvoluțiuni ca niște celule grase și frumoase. Turnuri și ace cât vezi cu ochii, peisajul este copleșitor și fiecare pas înseamnă o nouă legătură creată între tine și munte, un alt loc de pus între amintiri, un alt peisaj de fotografiat cu ochii minții.

Și gata, iată Ascuțitul cu a lui mingie de fotbal răsturnată. Căldură mare mon cher și jnepeni dornici să păstreze la ei bucăți din mâinile și picioarele noastre. Ne zgârâieeeee.

Popas la Ascuțit, cu o lingură de Finetti care după calculele noastre se poate întinde lejer pe patru felii de pâine. Dar nu încercăm. Păstrăm experimentele de genul ăsta pentru a le savura în momentele cu adevărat importante. Adică alea în care ți-e așa de foame încât sorbi și firimiturile de pâine de pe fundul rucsacului laughing

De la Ascuțit, ne despărțim de Bogdan și Ana care vor coborî pe Padina Șindrileriei. Noi trebuie să ajungem la Plaiul Foii, așa că ne-am programat o rundă de tasat genunchi pe Padina Popii.

Coborârea pe grohotiș este o adevărată plăcere. Nu. Una dintre marile mele iubiri declarate și răsdeclarate. O iubire pe care aș da-o la schimb oricând pe o brână expusă laughing Noroc cu pietrele pline de apă și pământ de la intrarea în pădure, care ne-au întărit convingerea că putem lua aur la patinaj. Dar nu artistic ci sportiv. Măcar atât.

Ajungem curând și la refugiul Diana, unde bem ultimul strop de limonadă pe ziua de azi și plecăm la vale behăind de sete, visând izvoare cristaline și râuri gigantice în care ne vom desfăta ca peștii în ocean.

Diferența dintre vis și realitate este întotdeauna prăpăstioasă, așa că luăm cu asalt primul firicel de apă. Un firicel leșinat și așa de subțirel, că ar fi putut mai degrabă să adape niște gândăcei. Dar am băut pe săturate, direct de la sursă.

Și pentru că mereu când cobor de pe munte simt nevoia de ceva otravă, la Plaiul Foii ne-am laut doza de Cola și am plecat cofeinizați către casă. Casă al cărei prag l-am trecut pe la 12 noaptea. Dar nu-i bai! Casa o văd de luni până vineri. Muntele doar 2 zile pe săptămână.

Pe curând!

Recomandari

14 comentarii

mariusica 15 septembrie 2011 at 12:20 am

ce vreme buna ati prins

Reply
ruxache 15 septembrie 2011 at 9:09 am

Daaaa, a fost o zi cu vreme excelenta!

Reply
MeetTheSun 15 septembrie 2011 at 8:55 am

Nasol episodul cu piatra, mai ales dupa ce afli ca era cineva mai jos… In Crai parca cu atat mai mult e mai infricosator stiind tot grohotisul ala ce abia asteapta sa o ia la vale, plus peretii abrupti numai buni de „ping-pong”…

Altfel, mi-a placut mult jurnalul si l-am urmarit cu interes caci e un traseu pe care vreau sa merg. Candva big grin

Reply
ruxache 15 septembrie 2011 at 9:09 am

Dap, sa mergi pentru ca e super frumos, merita din plin big grin

Reply
Lulu 15 septembrie 2011 at 9:47 am

subscriu! happy

Reply
Dan Chitila 15 septembrie 2011 at 9:59 am

Foarte frumos. Bravo

Reply
ruxache 15 septembrie 2011 at 10:05 am

Mersiiii, si Acele tale fusera faine laughing

Reply
Ursu' din Bucegi 15 septembrie 2011 at 10:12 am

Mooaaamaaaa, ce dor mi-ai facut de Crai!!! Ma frig talpile! Norocosilor, iat m-ati facut invidios.

Reply
ruxache 15 septembrie 2011 at 10:15 am

Pai fugi in Crai, ca septembrie asta inca tine cu noi big grin

Reply
Dinu 19 septembrie 2011 at 5:40 pm

Bleah, proasta idee sa-ti citeasca cineva blogul luni, cand mai sunt ataaaaatea zile pana la weekend. Sunt la munca si mi s-a facut un dor de duca de numa-numa sad
bdw, faina tura, ca de obicei. de cand n-am mai fost in Crai

Reply
ruxache 19 septembrie 2011 at 11:37 pm

hee hee Multumesc, ce sa zic. Numai maine nu-i poimaine si imediat vine weekend-ul.

Reply
dragastan 26 septembrie 2011 at 2:06 am

Craiul pare atat de mic, insa nu trebuie subestimat deloc. frumos RT. parca deja ma mananca talpile…

Reply
ruxache 26 septembrie 2011 at 8:57 am

Prin Piatra Craiului nu pra am apucat sa fac nemarcate, dar chiar merita, este foarte frumos

Reply
Valea Adâncă şi Brâul Mare al Morarului 5 martie 2012 at 8:03 pm

[…] probleme la ieşire, persoanelor cu rău de înălţime. La noi nu a fost cazul. Eu l-am lăsat în Piatra Craiului, ducă-se în […]

Reply

Lasa un comentariu