Un strop de Muchia Caprioarei

de ruxache 12 noiembrie 2012 0 comentarii

Of of of și-un cartof. Dar totu-i bine când se termină cu bine. Și deși pare că am început cu sfârșitul, nu este deloc așa. Și nici lucruri nasoale nu s-au întâmplat, doar că nu întotdeauna poți duce la bun sfârșit planurile și bucuriile pe care ți le propui.

Am plecat târziu în noapte, sâmbătă, culeși de pe drum de Cristi și Angi, cu destinația Poiana Inului și vis de muchii și mici pereți de cocoțat. După o noapte în care m-a zăpăcit Andrei cu radio muzical ce mi-a bâzâit în creieri câteva ore bune, timp în care am tot sperat să nu ne viziteze niciun moș martin și să nu ne fure nicio vulpe bocancii sau vreun rucsac, ne-am trezit mai amețiți de somn decât ne-am culcat.

Eh.

Am luat micul dejun la umbra unui copac ce cu vreo 2 ani în urmă adăpostea niște păsări neidentificate și extrem de dubioase și apoi am plect să admirăm pereții. Cristi, Angi, Mihai și Dana într-un traseu, noi în altul. Și anume o muchie a unei căprioare.  Cum Andrei este de ceva timp chinuit ba de gastrite, ba de ulcere, ba de muncă, decidem că eu sunt mai odihnită și voi pleca prima.  Și plec, agale și cu multă încredere, ignorând aproape sufocată, durerea de gleznă și degete, urcând fără să stau prea mult pe gânduri, vreo 2 lungimi. Vine și Andrei în urma mea și-mi propune să merg tot eu și mai departe.

Trag aer în piept și plec ușurel, numai că durerea dar și altele ce țin ce psihic mă întorc rapid din drum, după doar 2 asigurări puse. Mă dau jos, scot papuceii și-mi las piciorul să respire. Glezna este umflată ca un gogoșar și mă doare îngrozitor, nervii sunt la pământ și ei. Nu ne ia mult până să decidem că ne dăm jos. Din perete, ceilalți ne fac cum mâna happy

Andrei urcă cei câțiva metri ca să dea jos asigurările puse de mine, descațără cu multă atenție și urmează să ne pregătim de rapel. Însă nu mai suntem singuri în regrupare, căci în urma noastră mai apare o echipă. Ne încurcăm unii pe alții destul de serios, corzile sunt un fel de mațele încurcate. Decidem să-i lăsăm pe cei doi să plece ca abia apoi să ne vedem de treburile noastre, primim sfaturi pe care nu le cerem, dar și eronate despre cum ar trebui să facem un rapel și suntem iarăși jos.

 

Pentru că ziua este deja pierdută și mai avem ceva timp de aburit, mergem prin Cangur. Aici ne jucăm o leacă în prima lungime, fără să fim stresați de durerile care nu m-ar lăsa să continui traseul, dacă aș fi undeva prea sus pentru a putea da rapel și a mă întoarce în siguranță cu picioarele pe pământ.

La final de zi îi așteptăm pe cei patru temerari să se întoarcă din aventura lor frumoasă și ațipim în timpul ăsta pe iarba din Poiana Inului

N-a fost o ieșire tocmai reușită, dar am învățat că întotdeauna e loc de întors la timp, dacă durerile (de orice fel) sunt prea mari și dacă mintea îți spune că cel mai înțelept lucru pe care poți să îl faci e să zâmbești și să lași lucrurile să se întâmple atunci când doresc ele.

Pe curând!

Recomandari

Lasa un comentariu