Turnul lui Goliat – Muntii Ciucas- două lungimi și o lățime

de ruxache 11 iulie 2011 8 comentarii

18-19 iunie 2011

click pe poze pentru a le vedea mari sub forma de galerie

Am plecat la drum într-o dimineață destul de răcoroasă și foarte devreme, cu tot cu șoul de la ora 5, când somnu-i tot mai dulce și momentul trezirii se transformă din tânguială demnă de milă, în fețe acre numai bune de mâncat cu cartofi prăjiți. Noroc că ne trece repede, căci bucuria de a fi în golul alpin la ora 10 dimineața șterge cu buretele tot vaietul matinal.

Eu, Andrei și Despot, mergem în Ciucaș să încercăm ce nu ne-a ieșit deloc anul trecut, Turnul lui Goliat a.k.a Moșul cu Oile. Traseu cu poveste, unde a fost bătut în anul 1967, primul spit din România. Traseul, deși reamenajat, poate rămâne totuși o lecție de istorie alpină, deoarece vechile asigurări au fost lăsate acolo, tocmai din acest motiv.

Cum sunt destul de proaspăt șofer începător, simt o bucurie uriașă pe serpentinele din Măneciu și mai apoi pe cele de dinainte de pasul Bratocea. Și cum este deja (cred) a 4-a oară când fac drumul ăsta, la volan fiind, reușesc și eu să mă bucur de micul meu raliu curajos.

Urcăm mașina până la stână, punem de-o masă cu dulceață de căpșuni și alte bunătăți aduse în traistă și apoi plecăm la pas spre Goliat.

Este destul de devreme așa că ne lăsăm gândurile și privirea să hoinărească în toate direcțiile, fără să ne certăm picioarele când se opresc din tropăit și se așează la umbră. Creierul prinde cu nesaț imagini și le pune frumos la macerat pentru zile mohorâte, când muntele nu este primitor.

Astăzi însă este o zi superbă, nu întâmplător este plin muntele de turiști care zumzăie pe poteci în șir indian.

Parcurgem culmea Bratocea destul de repede și în aproximativ 1.30 suntem în șaua Țigailor de unde se vede impunător Turnul lui Goliat.

Între timp căldura și-a făcut de cap cu noi și suntem leșinați de sete (pentru că responsabilul cu apa a uitat bidonul la mașină – eu).

Privesc la traseu și mi se pare, din păcate, la fel de neprimitor ca și anul trecut. Peretele este ud pe alocuri și ca abordare mie mi se pare cam greuț. Dar ce știu eu? Merg secund așa că nu am de ce să-mi fac probleme. Totuși, al meu neuron intră pe paranoia-mode și așteaptă cuminte și ”înfrișocat” provocarea.

Provocare care poartă numele de 4b cu 5 lc. Haida!

Andrei pleacă primul și mă uit la el un pic contrariată. Se lăudase că nu-i greu și acum îl văd cam crispat. Și-mi mai spune din când în când și zonele unde  a cazut atunci când a mers secund. Motivant, ce pot să zic laughing abia aștept să cad și eu.

Îmi vine rândul așa că plec la drum strâmbând din nas. Prima lungime este de fapt o fața cam spălată, cu prize mici sub formă de găurele, unde se merge mai mult la echilibru (cel puțin așa mi s-a părut mie). Ajung la super bolovanul care trebuie ocolit prin stânga și pe care eu îl îmbrățișez cu nesaț ca pe-un prieten pe care nu l-am mai văzut de mult timp. Evident, nu este o idee prea bună, poziția în care stau acum îmi oferă maxim 2 posibilități: 1. să cad laughing 2. să fac un flic flac învârtitor și să revin cu glorie în linia traseului. Ceea ce am și făcut bineînțeles hee hee Am intrat apoi într-un mic horn de vreo 2-3 metri și am ieșit la lumină (mult spus de altfel – că era mai degrabă un soi de fisură uriașă fix în mijlocul stăncăriei) unde mă aștepta Andrei.

Și abia acum începe marea aventură. Și anume marele frig în primul rând. Nu mi-aș fi putut imagina nici în cele mai nasoale vise că în toiul verii, la nici 2000 de m altitudine, într-o zi însorită în care am scos limba de-un cot de căldură, îmi poate fi atât de frig.

Mi s-a părut o veșnicie până a ajuns Despot în regrupare. Deja o dădusem într-o bâțâială frate de cruce cu hipotermia, deși aveam pe mine o vestă de polar și geacă de ploaie. Pe nări scoteam aburi ca niște locomotive, diferența ar fi că locomitiva o face din cauza căldurii, noi o făceam din cauza celor maxim 4 grade + vântul care șuiera îngâmfat prin toate fisurile. Paradoxal, la 10 m de noi, din când în când iese și soarele. Frustrant? Hehe, puțin spus laughing zici că a uitat unu ușa deschisă la frigider și face mișto de noi.

După alt timp nedefinit, timp ocupat cu încălzirea prin tremurat necontrolat de până și varga ar fi invidioasă pe noi, pleacă și Andrei în a doua lungime. Mă uit în sus și nu pot să spun că priveliștea îmi trezește fluturașii din stomac. Pe timp de secetă probabil că ar fi o cățărare foarte frumoasă. Acum însă totul este ud, friabil și neprimitor. Iar Andrei, cu tot avântul lui și espadrilele bune de aruncat la gunoi (noroc că gataaaa și-a luat altele acum!!!) renunță undeva pe la jumătate și îi dă lui Despot capul de coardă.

Care Despot nu are încotro, preia frâiele și într-un anume nu-știu-cât timp ajunge în regrupare.

E rândul meu să plec.

Sunt în asemenea hal de înghețată încât nu numai că nu îmi mai simt degetele, dar am amorțit cu totul, de la glezne la vârful firului de păr și simt cum se răzbună coana iarnă pe mine pentru serile petrecute la căldură în jurul focului. Offf.

Noroc cu adrenalina, mă încălzesc destul de repede în încercarea de a urca cât mai ”elegant” fisura asta uriașă. Fac ramonaj, mă târăsc ca păianjenul, apoi ca molusca,  intru cu totul într-o fisură care teoretic trebuia ocolită prin dreapta, folosesc la maxim toate capacitățile alpinistice care zac în mine și ajung în sfârșit la Despot, bucuroasă de o cățărare care pe alocuri mi s-a părut bună de dat cu tnt în ea și pe alocuri mi-a trimis pe moaca tremurândă zâmbet după zâmbet.

Ajung în regrupare lângă Despot și trecem înapoi la tremurat în așteptarea lui Andrei. Deși secund, tot cu cântec s-a lăsat pentru el lungimea asta. Din cauza faptului că avea rucsacul în spate s-a chinuit de i-a ieșit pe ochi să ajungă la noi.

Nu fără să ne dea niște emoții de nedescris în momentul în care a dat la vale vreo 3 bolovani mari din linia traseului. Am rămas pur și simplu înmărmurită de frică așteptând să spună odată ceva, pentru că de unde eram noi, nu îl puteam vedea. Am auzit o înjurătură printre dinți și am răsuflat ușurați. Ce se întamplase? Ei bine, era să zboare de pe stâncă cu tot cu ditamai pietroiul luat pe post de priză (deși încercat și analizat), care pietroi a mai dislocat în saltul lui vânjos către libertate, alți doi bolovani. Eh.

Ajuns în regrupare, hotărâm că e cazul să strigăm retragerea. Stânca tot udă e, frigul nu pare să ne părăsească deloc și deja peste munți se adună niște nori frumoși de ploaie.

Așa că renunțăm la lungimea a 3-a (cea mai grea) și alegem lungimea de ocolire al acesteia. Numai că și asta a fost o adevărată aventură, un traseu în sine, cu de toate, târâș pe coate și chiar un pic de speo.

Așadar, în loc să continuăm în stânga, intrăm în inima lui Goliat (de fapt pe la plămâni probabil – cam bolnavi, la ce vânt bătea pe-acolo). Andrei pleacă primul cu coarda și începe distracția. Se aude pietriș dat la vale și apoi un Andrei care spune că s-a cam blocat. La propriu. Ieșirea este atââââât de îngustă încât nu poate trece cu rucsac. Până la urmă face el ce face și spune că ajuns în canion la spitul de rapel (mda, aici sus, chiar este un canion, pe care din păcate nu l-am mai pozat, din motive de tunete amenințătoare).

Urmez eu cu Despot. Intrăm frumos în întuneric și ghidați de coardă începem o strecurare. Lipsa luminii este supărătoare. Am frontală la mine dar cu siguranță nu m-ar ajuta, pentru că de undeva din față vine un spot de lumină deranjant. Așadar, daca te uiți în jos unde trebuie să pui picioarele e beznă, dacă te uiți înainte ești chior laughing

M-am simțit efectiv ca o râmă captivă și neputincioasă. La ieșirea din fisură urma un târâș grăpiș care mi-a confirmat faptul că bine mai e să fii mic și slab. Și-așa și tot m-am blocat ca un dop la un momen dat din cauza nodului cu care eram legată de ham. M-am scremut, am dat din coate (n-a fost o idee bună, pentru că m-am zgâriat laughing), am înotat ca peștele pe uscat și am ieșit la lumină.

În urma mea vine și Despot, care posedă un fund mai mare și din păcate pantaloni de polar care se agață ca un scaiete de tot pietrișul, iar înaintarea lui devine un fel de: scoate un cub cât pumnul prin gura unei sticle de bere. Sublimlaughing

Ar mai fi o lungime, poate două, dacă vrem să mergem până sus, însă tunetele și norul negru ne trimit la rapel. Un rapel foaaaaaarte frumos, de vreo 40 de m.  În scurt timp suntem toți 3 la baza lui Goliat, care nici de data asta nu s-a lăsat doborât de noi ăștia mici. Poate data viitoare.

Plecăm spre mașină pe același traseu, amenințați îndeaproape de o ploaie care s-a lăsat așteptată și nu ne-a atins cu niciun strop.

La ora 7 suntem la Căsuță și ne desfătăm cu o friptură delicioasă la foc și apoi somn. Foarte rar de altfel să dormim la ora 10 seara, dar ziua a fost lungă și amintirile de sortat sunt și ele destule, așa că avem nevoie de nani.

Dimineața vine extrem de brusc, ca și cum doar aș fi clipit. Dar și astăzi avem treabă. Trebuie să mergem cu un grup de copii să-i plimbăm un pic prin Ciucaș.

Așa că pornim spre Muntele Roșu și de-acolo prin pădure pe un traseu foarte frumos, către intrarea în Valea Berii. Ajungem înainte de sosirea autocarului, așa că punem de-un mic dejun. Planul este să urcăm pâna la Cabana Ciucaș și apoi să ajungem la Muntele Roșu. Însă socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg, așa că, din motive de mers preaaaaa agale, la izvor cotim dreapta pe bandă galbenă către Muntele Roșu. Deși traseu a fost destul de scurt, lumea s-a simțit foarte bine, am făcut poze și ne-am făcut plimbărica scurtă de dumincă.

Pe curând!

Recomandari

8 comentarii

MeetTheSun 12 iulie 2011 at 3:45 pm

Mamaa, dar la voi aventurile se tin lant! O fi fost greu si stramt prin maruntaiele lui Goliat, dar din scaun e mai mult amuzant big grin
Data viitoare ii dati de cap si-l trageti de urechi!

Reply
ruxache 12 iulie 2011 at 6:09 pm

Am privit si eu partea amuzanta abia dupa ce am iesit din”latime”. Primele 2 lungimi mi-au placut, partea a treia a traseului insa n-o am la inima nici acum, plus sa nu uitam de frig laughing

Reply
Dan Chitila 13 iulie 2011 at 7:40 am

Inca nu imi vine sa cred ai tremurat de frig, in conditiile in care temperatura in ziua aia a fost in jur de 30 grade..
Si doi la mana…acum ca am citit peripetiile voastre din traseul asta, nu stiu daca mai vreau sa-l fac laughing)

Reply
ruxache 13 iulie 2011 at 9:23 am

Este un traseu foarte frumos, numa sa te duci 1. imbracat 2. dupa o perioada in care nu a plouat deloc – ca sa nu fie ud

Reply
Cristian Popescu 15 iulie 2011 at 11:37 am

ce de tîrîtoare în Ciucaş. Pe lîngă şarpele de mai jos se mai remarcă una in poza 21.
Interesant Turnul…

Reply
ruxache 15 iulie 2011 at 1:21 pm

tongue ma tu sa nu te duci pe-acolo ca nu-ti incape fundu laughing

Reply
Cristian Popescu 15 iulie 2011 at 2:03 pm

Ce ştii tu!!? Mie-mi foloseşte la pasaje cu chei de fund. Dacă am cu ce….

Reply
ruxache 17 iulie 2011 at 8:43 pm

chiar am vorbit serios, nu-ti incape laughing

Reply

Lasa un comentariu