Primăvara se numără bobocii? În Bezdead

de ruxache 19 mai 2010 8 comentarii

Cum vineri seara a venit pe neaşteptate, m-am văzut străbătând un Bucureşti plin de praf şi maşini, către gară.

De data asta o am alături de mine (sau sub mine) pe bici. Bici care nu a mai văzut de mult timp munte şi mi-a spus să o duc acolo unde-i place ei cel mai mult, cât de repede pot. Cauciucurile îi ard, buburuza-claxon vrea să-şi întâlnească suratele mai mici, frânele nu mai au răbdare aşa că nu mai vor să oprească roţile.

Ora 20.40 mă găseşte în tren spre Ploieşti (era să scriu Buşteni.. cred că vorbeşte despre mine, nici el nu m-a mai văzut de ceva timp). Am urcat cu greu bicla în tren, am negociat un pic cu naşul care iniţial a strâmbat din nas, dar până la urmă nu a avut încotro. Am fost de neintimidat!!

În Ploieşti sunt luată pe sus (mult spus) de către Andrei, transportată către casă, şi-apoi, cu tot cu Despot, mă duc la vizitat oraşul în ritm cam repede, soldat cu o bere într-un bar ce-mi aduce aminte de Vama Veche şi de Jack, culminat cu bezna din parc şi somnul scurt pe izoprene în cameră la Andrei.

E iarăşi noapte, noi iar plecăm cu faimosul tren cu care din păcate încep să mă obişnuiesc. Numai că mă obişnuiesc într-un sens negativ. Cum că nu prea mai pot dormi cum trebuie înainte, cum că gara îmi pare de data asta mai animată şi căţeii de pe-acolo mult mai puţin fioroşi. De cafea nu mă mai ating, mi-am învăţat lecţia cruntă week-end-ul trecut când am avut din cauza dumneaei o cea mai mare durere de stomac.
Prima destinaţie de astăzi este Breaza.

Cost bilet vreo 4 lei laughing Nu pot s-o spun pe-aia cu scump domne scump că nu se potriveşte. Cred că n-am mai dat aşa puţin pe un bilet de tren de când mergeam în Azuga împreună cu Claudia în plină iarnă. Adică acum ceva destui ani.

Da. Să încerc să aţipesc? Pe geam în depărtare văd o dungă. Se anunţă o dimineaţă care stă să iasă de după dealuri, trezind la viaţă flori şi gâze. Muuuuulte gâze.

Breaza e încă în liniştea nopţii. Aruncăm biciclete din tren în grabă în nişte boscheţi cât mine de mari, dotaţi şi cu gropi şi alte şine de cale ferată şi după ce şarpele ăsta bătrân îşi vede de drum către Braşov ne punem pe umflat roţi, căpătat (eu) una bucată de pantaloni bufanţi (a se citi de portar?) de la Andrei ca să-mi ţină de cald, o luăm la picior, pardon, la pedală, către susul Brezei. Că noi aici suntem jos, într-o văgăună ascunsă cu nume de gară.

Panta de urcat e ascuţită. Stingem frontalele şi ajunşi sus avem curajul să acoatem limbile de-un cot. Lipsa somnului ştie ea ce ştie.

Străbatem oraşul liniştit şi fără viteze supersonice pe piatră cubică, ce ne dă bătăi de cap (a se citi fund). Habar nu am ce o fi fost în capul ăluia care a inventat genul ăsta de asfaltare (!?), sau care şi de ce l-a readus la viaţa din evul mediu şi îl foloseşte în 2010. Că pe bune, nici în maşină nu se simte prea plăcut, că-ţi zbârnâie toate alea dacă nu ai vreun 4×4 şmecher, pe bicicletă e moartea fundului şi bătătoritul palmelor şi amestecarea materiei cenuşii cu ce poate şi ea, pentru mămicile cu copil în căruţ am eu impresia că este o adevărată desfătare să vezi balele pruncului zburând de colo colo în ritm de huţa nesolicitat. E mai ieftin??

Revenind. Eu sunt prima dată pe-aici aşa că scanez cu ochide vultur fiecare căsuţă cu liliac în poartă, fiecare pisică agitată care stă la colţ de drum, fiecare corcoduş înflorit şi fiecare nor care acum, deasupra Brezei, e roz. Pentru că soarele deja a răsărit, şi mai e puţin şi-apare dintre copaci ca să ne încălzească (oare?!!).
Prima coborâre este un succes, iar cel de-al doilea urcuş este egal cu încă trei limbi de-un cot scoase la aerisit.

Bine aţi venit în Adunaţi! Bine v-am găsit. Stăm la marginea drumului şi încercăm să mâncăm ceva. Eu cel puţin, dacă nu mănânc acum ajung poimâine la destinaţie.
Dealurile nu sunt verzi. Sunt portocalii de soare. În liniştea dimineaţii, pe-o pantă cu pădure apare o mică şi gingaşă căprioară. Ciuleşte urechile şi apoi stă neclintită. Natura, aici, chiar atât de aproape de civilizaţie, îşi lasă în voie copiii pe imaş. E atât de devreme încât nici cocoşii nu se aud. E nemişcarea aia specifică dimineţilor, când totul e pe jumătate sau mai mult adormit, şi-aşteaptă ceva raze ca să se poată dezmorţi. Şi soarele creşte şi se înalţă ca în fiecare zi.

Noi plecăm la vale pe serpentine înguste, cu unghiuri tare buclucaşe, numa bune de prins viteză şi adrenalină. Străbatem satul spre Bezdead într-o uluire totală. Adică eu sunt uluită. E atâta viaţă şi-atâta primăvară aici încât nu pot decât să stau cu gura căscată către copacii plini de flori, băbuţele de la porţi, răspund teleghidată şi fascinată la fiecare „bună dimineaţa” (pentru că aici toată lumea te salută), urmăresc atentă fiecare prichindel de căţel (c-aşa-i la munte, toţii căţeii sunt mici şi arţăgoşi şi agili şi cu voci piţigăiate) şi apoi reiau ciclul ăsta minunat.

Dar iaca iarăşi trebuie să urcăm. Noroc că e devreme şi putem să lenevim cât avem noi chef. Aşa că opriţi la marginea drumului, lăngă un pârâiaş, ascultăm iarăşi cucu-cucu şi ne pozăm artistic.

Cum călătorului îi stă bine cu drumul, am plecat mai departe prin pădurea de .. ce era ăla mă? stejar??? şi ne-am oprit la o super fântână înconjurată de vaci. Care fântână avea în ea broscuţe. Oricum, la ce sete aveam, putea să aibe în ea şi hipopotami mov. Şi din câte am înţeles faptul că avea broscuţe înseamnă că apa este potabilă. Ce-i drept, era perfect limpede şi-avea evident un gust de cea mai apă.

Întrarea în Bezdead e grandioasă. Bucăţile de asfalt se termină şi intrăm pe un teritoriu minat, plin de pietre şi hopuri, printre case joase cu poteci înguste între ele. Exact ce voiam noi.
Andrei fixează bine camera de filmat pe cască și cu curaj la vale printre case de poveste, cu tot verdele primăverii în jurul nostru.

Până când.. îl văd pe Despot oprit mai în față care-mi spune ceva de genul: dă-i ușor. În fix secunda următoare, după o dubă (sau ce era aia) apare o cățea isterică, lătrând, mai mai să se înfigă în roțile mele. În panica creată pun frână, derapez, aproape că mă opresc și în încercarea de a pune bicicleta între mine și câinele ucigaș cad cu tot cu ea peste mine, exact ca în desene animate. Stau bine acum. Animalul se mai potolește, mă ridic și plec cu băieții mai departe, eu trec înainte, ei rămân să se asigure că nu ne mai atacă.

Și merg eu ce merg, cobor o serpentină și mă uit în spate. Ia-i pe ăștia de unde nu-s… Nu îi văd dar îi aud. Și pe ei, și pe cățeaua nebună (care se pare că avea pui) și pe o tanti care strigă și ea. Din câte am înțeles s-a dus o luptă crâncenă pentru supraviețuire acolo. Dar atât Andrei și Despot, cât și cățeaua și gospodina nu s-au ales cu nicio zgârietură.

Curând, după alte hopuri cu viteză suntem în fața primăriei (?) unde ne oprim la un magazin pentru dulciuri și-o bere Ciucaș. Periplul nostru pe biciclete pe ziua de astăzi este aproape gata.

Ne îndreptăm acum către casa bunicilor lui Andrei, care este cocoțată pitoresc sus pe un deal. Dar pentru asta trebuie să trecem printre niște case, cu urzici cât mine de mari, să sărim un gard cu tot cu biciclete (chestie pe care mă încăpățânez să o fac singură, însă exact înainte de încheierea misiunii cu succes mă las păgubașă și-mi trântesc bicla cu grație în iarbă și păpădii), și-apoi să trecem desculți un râu, culminând cu noroi până la glezne și căratul mijloacelor de transport în spate.

Ah, dar ce bine a fost. Nămolul mângâie piciorul, ochii se uită după mărăcinii cu țepi, greutatea bicicletei parcă nici nu o simt acum iar tolănitul de apoi în iarbă merită tot efortul.

Casa către care ne îndreptăm (și unde vom fi primiți cum nu se poate mai bine) arată fantastic între copaci bătrâni și sălcii, cai și vaci pasc oriunde îți întorci privirea. Este pur și simplu de vis.

Este exact ceea ce îmi doresc să am când o să fiu mare, este locul perfect pentru a-ți petrece copilăria, locul ideal pentru a îmbătrâni frumos. Andrei e norocos, eu nu am avut bunici la țară, și poate din caza asta sunt și așa nebună și disperată să petrec cât mai mult timp în natură.

Și intrăm în curte. Ne spălăm pe picioare de noroi, în lighean. Chestie pe care nu îmi amintesc să o mai fi făcut vreodată și care mă amuză la culme.

Apoi, evident, prezentarea gospodăriei. Simt cum tot ce e asfalt și blocuri și șosele și aglomerație și stres și oameni și îmbrânceli și indiferență și rece.. se rispipește.

Păi cum ar putea să se întâmple altfel, când văd puii de curcă din șură, miiiiici și pufoși ca niște ghemotoace de păpădie, apoi puii de găină, pestriți și agitați, plimbăndu-se după mama cloșcă, apoi vițelușul cu ochii mari și nas umed, apoi căprița cu coarne, albă ca un fulg de nea, apoi bobocii de gâscă, înghesuiți sub aripa protectoare a mămicii lor, apoi liliacul înflorit cu miros de viață și verde și primăvară, apoi livada de meri unde vom pune cortul, apoi cățeii și bineînțeles motanii lingușitori care umblă după ”fuste” prin vecini.

Bunica lui Andrei ne pune masa și mai apoi plecăm în recunoaștere pe dealuri, către ”sare”. Băieții se echipează în ciobani, stârnind râsul meu dar și pe cel al vacilor. Înarmați cu 2 bâte (pentru că cică sus pe deal s-au aciudat niște câini cam agresivi) pornim la drum către locul de unde izvorăște un izvor care aduce la suprafață sare.

Mergem printre flori de toate culorile, oițele sunt la locul lor, caii și vacile sunt peste tot. Aș dormi aici în iarbă dar ne pândește o ploaie dintre norii negri care s-au adunat și sunetul avioanelor pe post de tunet.

Seara se lasă repede, cu povești pe verandă, moțăieli prin cort, un ceai fierbinte și-un vin excelent.
Vine noaptea și odată cu ea și ploaia torențială care bate cu putere în cort. Și ce bine am mai dormit în zgomotul ăsta infernal.. de frumos.

Dimineața e cu soare cald, așa că zăbovim mult la ușa cortului, mirosind merii care încă nu au fruct, dar lasă o umbră crudă peste noi.

Ne desprindem cu greu de locul ăsta de poveste și plecăm către casă.
Și cum ieșirea trebuia să fie completă, uscușul printre case se desfășoară printr-o ploaie torențială, cu stropi mari și grei, cum numai vara întâlnești. Ploaie scurtă, dar suficientă laughing

Coborârea la vale ar trebui să fie mai prudentă, mai ales în zona asfaltată și cu curbe strânse. Din păcate, Andrei derapează, și cu toate încercările lui de a redresa situația, în câteva secunde pe jos. Fugim repede înapoi la el. Îl văd că se ridică singur dar că ține o mână cam.. câș.

E julit pe picior și are niște bube cam urâte în cot și palmă. Cică ar fi încercat să se rostogolească dar s-a blocat în rucsac și s-a dus târâș vreo 2-3 metri. E bine însă că poate să miște toate cele.

Pentru că avem spor și suntem odihniți ajungem destul de repede în Breaza unde bem o bere în cinstea noastră, a ploii și-a căzăturii lui Andrei.

Acum ce facem? Câmpina sau Ploiești?
Păi om vedea, momentan hai la vale spre Câmpina. Așa că o iau înainte cu Andrei și îl lăsăm pe domnul moșmondeala-în-persoană un pic în urmă.
Ajungem la pod (vreo 7-10 poate mai mult, km mai jos) și pune-te pe așteptat. Despot nimic. Măh ce-o fi făcut ăsta? S-o fi oprit la o faramacie că îl dureau tare genunchii, o fi greșit drumul.. Hmm. După vreo 15 minute îl sun.
– Unde ești mă?
– Cobor la gară în Breaza
– De ce? Ce dracu cauți la gară?
– Păi am făcut pană. Veniți după mine ca să-mi schimb camera
((poing… oale crătiți trompete geamuri sparte.. în mintea mea))
– Păi ești la mama dracu și e de urcat, vino tu ușor ușor
Evident, după 5 minute de dezbateri realizăm că i-ar lua mai mult de o oră să ajungă unde eram noi, așa că nah.. hai după el, la deal, tot ce coborâsem până acum.

Și iupiiii, iar la vale. Hai că a meritat big grin
După ce trecem de Câmpina situația devine deranjantă total. Despot nu mai poate să dea la pedale din cauza genunchilor, Andrei se dă viteaz cu mâna lui bușită că poate să meargă, eu mă isterizez de tot din cauza tirurilor și mașinilor care treceau cu o așa viteză pe lângă noi încât aveam impresia de fiecare dată că o să-mi iau zborul, într-un sens cam neplăcut. Așa că după oareșce dezbateri aprinse, în care Andrei a rămas atât de zen încât pe mine mă scotea și mai tare din sărite, suntem săltați de tatăl lui Despot spre Ploiești.
Trenul meu e cu tot cu o întârziere de 45 de minute, așa că stăm într-un pierde trenul în gară, și numaidecât sunt înapoi în București, un București gol, îngrămădit cu totul la concertul AC/DC.
Înapoi acasă. De data asta am luat cu mine toată primăvara. Și nu dau nimănui. Sâc!!

Recomandari

8 comentarii

no name 20 mai 2010 at 3:11 pm

ce pot sa zic…o frumoasa descriere a naturii si a unui traseu de biciclete
in breaza, desi nu am reusit sa admir toata zona, a locuit bunica mea care din motive diverse total nepotrivite s-a mutat in campulung muscel

Reply
Andrei 20 mai 2010 at 5:54 pm

Foarte faina plimbarea! Bine, mai putin faza cu cazatura happy

Reply
alex 14 august 2011 at 2:16 pm

frumos , foarte frumos…

Reply
alexandraM 2 ianuarie 2012 at 8:57 pm

pentru mine…bezdead e …acasa…locul copilariei mele…cu miros de pamant proaspat primavara si liliac inflorit si iarba verde cum nu am gasit in nici o alta parte…cu parfum de fan uscat vara (si cu bataturi in plame big grin de la furca )…cu miros de prune duci si mure si mere si peisaje multicolore toamna…cu trosnet de lemn ars in soba de teracota iarna, si ceaiul cu covrigi la gura sobei dupa ce veneam de la colindat…cu pisicul cel cu blana rece care abia astepta sa intre in casa si sa toarca langa soba…ACASA…

Reply
ruxache 3 ianuarie 2012 at 12:52 pm

Multumesc pentru comentariu happy

Reply
relu 5 aprilie 2012 at 7:19 pm

e superba povestirea voastra! apropo, fantana din care ai baut, este fantana poetului Vasile Voiculescu! va astept la bezdead sa ne cunoastem!

Reply
ruxache 5 aprilie 2012 at 8:18 pm

Multumesc, habar nu aveam cum se numeste fantana respectiva happy Abia astept sa ajung din nou prin locurile alea

Reply
Alin 27 decembrie 2014 at 9:43 pm

Eu inBezdead locuiesc si e o comuna superba.Si acea fantana,acum,a fost reconditionata si nu mai arata asa

Reply

Lasa un comentariu