Piatra Mica – la cabana Curmatura şi multă linişte

de ruxache 10 mai 2010 5 comentarii

Avem un singur Crai, ce-aşteaptă neclintit
Cu ale sale creste ce-s roşii-n asfinţit
Urcăm sâmbătă seara, urcăm toţi împreună
Şi liberi vrem să fim sub cerul clar de lună

Ne aşteaptă Craiul şi-avem planuri mari pentru el. Ne vedem sus pe crestele lui, parcurgând prin soare sclipitor vârfuleţele ascuţite, ne vedem cum punem cortul la refugiul Grind. Dar, iarăşi, socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la poalele muntelui.

Plec de vineri, într-o mare alergătură, cu ditamai rucsacul după mine, prin ploaie şi vânt cu muuuult praf. În Gara de Nord îmi iau bilet până la Ploieşti. Cât măăăăăăăă? 18 lei? Aţi înnebunit fraţilor.
Observ apoi pe peron că mi-a dat restul cu vreo 6 lei mai mult. Eh, your bad, my luck. Sau nu. Vom vedea pe parcurs.

În Ploieşti mă aşteaptă Andrei, alături de care plec pe după blocurile gri, pe străduţe întortocheate şi boscheţi de primăvară, la o bere. Mai târziu vine şi Simona şi mai târziu apare şi Despot.

Seara s-a preconizat cam prea distractivă aşa că observ cu stupoare că se face ceasul mare, adică târziu, adică somn nu prea. Că noi plecăm cu noaptea-n cap (dar mai ales în rucsaci) către Braşov. Şi-anume ne trezim pe la 3, că la 4 avem tren. Deci, am dormit vreo 2 ore. Şi-acum, dacă vă mai aud că ora 3 e dimineaţa, jar mâncaţi. Ora 3 e NOAPTEA. Oamenii dorm, la fel şi pisicile, la fel şi orice ochi normal care stă pleoapă pe pleoapă. Mda, ok, noi nu suntem normali. Adică voi nu sunteţi. Mie mi-e sooooooooooomn.

Dar iată că nu reuşesc să adorm în tren deloc. Am o cea mai mare durere de stomac din lume. Aşa că, în timp ce 2 dorm, 2 cască ochii la Bucegi luminaţi de dimineaţă şi se strâmbă la tot ce se poate. Şi totuşi Despot, pe bune de nu tanti năşica, de fiecare dată când trecea pe lângă noi te lua la mângâiat, iar problema de etică faţă sau spate s-a rezolvat de fiecare dată cu faţa. Am zis!
Şi parcă am reuzit să aţipesc un pic după Predeal.

Trenul nostru minunat, pentru care am ratat eu somnul dulce (aş putea spune) care se efectuează evident noaptea (la ora TREI) a avut o mare întârziere. Aşa că pierdem legătură după legătură şi-ajungem în Zărneşti după ora 11. Mirific. Cu un mare nor agăţat de creste. Eh, noi să fim sănătoşi (c-om vinde şi fabrica de pitici) şi hai la drum (după ce mai pierdem nişte timp preţios cu îngheţată, zacuscă şi-ale cele).

Mergem greu, suntem obosiţi, rucsacii au 5 tone fiecare şi iată cum obiectivele noastre scad şi scad şi scad.
Grind? Ascuţit? Curmătura?

În Poiana Zănoaga am stat la un mic prânz. Nori negri (ameninţători?) se plimbă pe deasupra noastră, creasta e întunecată şi miroase a ploaie. Fiecare avion e un tunet. Două gâze-mi stau pe deget. Una dintre ele parcă încearcă să îmi spună ceva. N-auuuuuuud, zi-mi mai tare!!! Aia bleu mai mică pare indiferentă, însă asta neagră dă din mâini ca o disperată. E plin de păpădii. Ce-as dormi aici. Măcar 5 minute big grin.

Iată-ne acum cum îi dăm pieptiş pe Piatra Mică (ştim, ştim, traseul se face invers … ) de ne ies ochii şi-o iau săracii la fugă singuri către creastă, fără să mai aştepte şi picioarele. Ameţitoare experienţă. Rucsacul mă împinge în potecă de-am impresia că la fiecare pas o să fac un carter din cauza greutăţii. Noroc cu liliacul sălbatic..

Aşa că spre sfârşit mă rup din ritm şi plec cam foarte foarte voiniceşte spre creastă.
Da, gata, în sfârşit am terminat urcuşul care părea că durează de o veşnicie şi-am ieşit la aer. Aer şi-un Zărneşti ca de furnici mici mici şi 3 cruci asimetrice pe-un vârf. Aici mai e lume. Stăm la taclale, cerem şi-un binoclu aşa că-i spionăm pe zărneşteni şi ne uităm cu jind la creasta mare care nu se vede. E sub un mare nor, negru şi urât. Norii fac forme iar imaginaţia noastră se lasă dusă foarte departe.

Însă cam trebuie să coborâm. Pare că stă aşa şi-aşteaptă o ploaie muntele ăsta. Însă ne oprim 100 de metri mai încolo şi ne trântim într-o iarbă moale, numai bună de somn.

Coborârea a fost amuzantă, mai ales când am plonjat pe grohotiş de-am avut impresia că o să mă duc pe fund până jos. Iar stânca combinată cu noroi, alunecoasă pe alocuri, ne-a făcut tuturor o mare poftă de adevăratul Crai. Ăl de sus de-acolo, cu capre negre şi refugii ca ciupercile alea roşii frumoase.

Iar mai jos ne mai oprim o dată, înaine de şaua Crăpăturii, la o nouă spirală, alături de un căţel îndrăgostit de oiţa de la căciula mea. Atât de îndrăgostit încât era să mă mănânce cu totul.


Seara la Curmătura a fost simpatică, m-am întâlnit cu oameni pe care nu i-am mai văzut de mult, am depănat amintiri şi-am pozat toate florile din poiană. A fost amuzant şi când fetiţa cabanierilor a venit la mine brusc că ea vrea căciula mea. Şi-a plâns. Şi s-a suit pe mine, m-a implorat şi a incercat să ma linguşească apoi a tras de mine juma de oră, cu lacrimi în ochi să mergem la mămica ei să o întrebăm dacă are voie să îi dau căciula. Mai trist e că am auzit apoi că cică eu am gonit-o de la masă. Nimic mai neadevărat, dar deh.. Căciula aia nu o dau. Nu o dau nici să mă baţi big grin
Somnul a venit pe neaşteptate.

Nu am deschis ochii încă. Se aud păsări de dimineaţă şi voci de la cabană. Ce bine e.. Prima noapte la cort la Curmătura. A fost bine. A fost cald. Am alunecat un pic de data asta în lateral. Şi iată că începe şi ploaia. Împreună cu rugăminţile lui Andrei: hai mă să coborâm mai repedeeeeeeeeeeee. Da, nu mai avea ţigări laughing
Însă cu greu ne-am urnit din corturi, am mai realizat o spirală a integrării unde se poate, şi era cât pe ce să-l avem înauntru şi pe ce-l de-al 5-lea membru, căţelul, care în afara faptului că lătra orice om care voia să se apropie de cort, voia şi el înăuntru.

De vale am plecat târziu, în ritmuri de „cucu-cucu” sincron perfect, cu Despot pierdut şi panici precum: shit, banii mei sunt la el, ba nu, nu sunt, are mâncarea, aaaaa, cu nişte neni simpatici care au spus că mă iau în grupul lor pentru că aveam şi el la fel ca ei baticuţ cu floare de colţ. Hehe. Și-am păscut pentru prima dată anul acesta măcriș. Dublu hehe.

Drumul spre casă a fost lung şi obositor, berea găurită de colţarii pe care nu am apucat să îi folosim, plus cele vreo 2 ore de întârziere.

Dar mai vreaaaaaaaaaaaaaau. Când mergem iarăşi?

Recomandari

5 comentarii

jurnaldecalator 27 mai 2010 at 2:13 am

Ce te-a mai iubit cainele alatongue

Reply
Polo 27 mai 2010 at 10:01 am

Salut,

Sunt Andrei din Craiova si am vazut situl vostru e super . Mi-au placut mult pozele. Contunuati sa postati poze ca sunt super.

Reply
Leon 15 septembrie 2010 at 3:05 pm

Daca-ti amintesti,ne-am intalnit in autogara din Bartolomeu si apoi la cabana Curmatura,eram cu sotia si juniorul.Intr-o poza de-a mea de pe terasa cabanei sunte-ti si voi.

Reply
ruxache 15 septembrie 2010 at 7:54 pm

@Leon: Salutare. Dap, imi amintesc de voi, cum sa nu happy Numai bine!

Reply
Piatra Craului - o ieșire cu bucluc 17 mai 2012 at 11:10 am

[…] de oraș, în blugi, cu destul de puțină experiență (mi-au spus chiar că sunt prima dată în Piatra Craiului), fetele nu vor sub nicio formă să coboare tot pe acolo așa că îmi cer un sfat, o idee de […]

Reply

Lasa un comentariu