Piatra Craiului în 15 minute

de ruxache 21 martie 2012 14 comentarii

(în încercarea de a rememora ultimele ture, exceptând ieșirile la ski, care sunt neinteresantehappy )

18-19 februarie 2012

După o noapte foarte zvârcolită și cu prea puține ore de somn din cauză de bere stricată (serios stricată), care mi-a transformat dimineața într-un chin, am purces și la drum.
Eu, Andrei, Andrei D. și Octavian.

Planurile noastre de domeniul fantasticului ne animează în asemenea măsură, încât pe moment chiar trăim cu impresia că vom reuși să ajungem în creasta Pietrei Craiului și chiar să parcurgem Sudica dumneaei.

N-aveam noi nici cea mai mică idee despre cum se vor desfășura lucrurile. Ne vedeam niște super eroi, mici alpiniști cu așteptări mari, cocoțați în șir indian pe-un munte plin de zăpadă. Ah, ce vis. Iar amploarea frustrării, sau mai degrabă a uimirii, a fost pe măsura dorințelor noastre.

După ce-am oprit pentru ultimele cumpărături și pentru a-mi exersa talentul de dat la rațe în parcul din Zărnești (a dracu’ bere și-al dracu ăla de și-o mai cumpăra Timișoreana aproape expirată de la ei) ne îndreptăm spre Botorog și de-acolo mai încolo, până ce rămânem înzăpeziți, undeva spre barieră.

Planul este să ajungem astăzi la refugiul Grind (cel de jos sau cel de sus, în funcție de cum ne mișcăm) și a doua zi să parcurgem creasta Sudică.

Echiparea rapid. Ninge și e foarte liniște. Asta până să fim atacați de-un câine imens, care avea ce-avea cu un utilaj de deszăpezire și apoi cu noi. Eu și Andrei era să fim și-un pic capsați. Așa cât pentru a vedea cât de fragezi suntem și dacă mai trebuie să fim lăsați la copt. Am urlat și-am scăpat.

Pornim prin Prăpăstiile Zărneștiului, printr-o iarnă autentică. Zăpadă foarte mare (sau cel puțin așa aveam noi impresia, neștiind ce-o să fie mai departe) și ceva urme de la alți turiști.

Ne gândim chiar că o să fie multă lume la refugiu. Asta e, mergem atunci la cel din creastă. Of, habar n-aveam noi.

Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese. Ce dreptate a avut ăla de-o inventat vorba asta. Ne oprim din 2 în 2. Nu știu dacă minute, ore sau pași, cert e că popasurile se înmulțesc pe măsură ce stratul de zăpadă crește și încep să ne ghiorăie mațele de foame.

Pe principiul ”dă și mie”, am baut ceai, am mâncat ciocoloată, am visat la sendvișurile uitate de mine acasă big grin și ne-am tras sufletul fără stres, căci mai e mult până departe, dar timpul curge deocamdată în favoarea noastră.

Ninge mărunt și odată cu ieșirea din prăpăstii și de pe drumul forestier, crește considerabil și stratul de zăpadă. Din pân’ ceva mai sus de glezne, a devenit pân’ la genunchi. Genunchii lor și nu ai mei. Eu deja am început lecțiile de înot.

Eh, dar sunt cu voinicii după mine, așa că cel puțin decamdată merg tacticos în spatele lor și mă bucur de peisaj fără să-mi fac griji că m-or pune și pe mine la tasat urme. Nu că n-aș putea, bineînțeles că pot laughing dar azi mă simt mai delicată.

Trecem de ”La Table”, de unde dispar subit și urmele. Au făcut cale întoarsă spre Peștera și ne-au lăsat pradă pustietății și zăpezii tot mai mari.

Nu puteau domne să mai meargă și ei un pic? Păi e frumos așa? Ntz, nu e. Acum trebuie să batem noi urme (mă rog, băieții, dar în spirit de solodaritate cu ei, mă includ și pe mine în gașca utilajelor de deszăpezire).

Fiecare pas a devenit o luptă acum. Mie zăpada îmi ajunge deja până la șold. Fie vorba între noi, nici dacă aș vrea să bat urme nu aș putea. Poate că m-aș descurca cu deschiderea unui tunel subteran, dar cam atât.

Înaintăm, după cum știm, cu viteza melcului stins, sau mai degrabă cu a peștelui pe zăpadă. Mersul ăsta aproape de-a bușilea este extrem de anevoios, mai ales când nu ai nici puncte de reper ale potecii.

Și uite așa te trezești mergând în zig zag, escaladând copaci căzuți de-a curmezișul, apoi fără avertisment, observi cum unul dintre colegii de drum dispare sub zăpadă, pentru ca a prins vreun gol între crăcile copacului amintit mai devreme. Și tot așa.

Epuizant și de-a dreptul enervant. Șansele și speranțele de-a parcurge creasta scad dramatic către mulți de minus. Scad de asemenea șansele de a ajunge în creastă și pe moment scad și alea de a ajunge la refugiul Grind. Mama lui de refugiu. Unde eeeeești? De ce nu ne primeeești?

Iată și indicatorul. Juma de oră până la Grind. Pfff, băi băieți, o nimica toată. Ajungem cât ai zice… 5 ore.

Ai crede probabil că e  imposibil să faci atâta. Ai crede probabil că ai intrat în Triunghiul Bermudelor, unde pentru că nu te poți învârti în triunghi, te învârți în cerc, așa că mergi ca titirezu până behăi și tot n-ajungi nicăieri. Și totuși nu e imposibil.

”Hai că în 15 minute trebuie să ajungem acolo.”

Și uite așa începe pledoaria celor 15 minute, a sfertului academic dezmembrat și încălcat și călcat în picioare.

După 15 minte de mers de la indicatorul cu 30′ până la refugiu, constatăm că am înaintat vreo 15… metri. E zăpadă cât casa. Casa lui Ștefan cel Mare probabil. Singura modalitate de a merge este aceea de a da zăpada la o parte mai întâi cu mâinile și apoi de a păși. Acest procedeu consumă muuult timp și extrem de multă energie.

Ce m-aș mai certa cu zăpada asta dacă aș putea. Ce i-aș mai spune vreo 2-3.

Mergem și tot mergem și trec ore și noi abia ce-am intrat în pădure, pe panta criminală ce duce la refugiu. Hai că nu mai e mult. Nu mai are cum să fie mult. Deși știm cu toții ce distanță mai avem de parcurs. Hai, doar vreo 15 minute.

Și stupoaaare!!! Chiar întâlnim un indicator care ne spune cât mai avem de mers. 15 minute (sau 20). Zi zău cu limba scoasă! că eu nu te mai cred, băi munte pus pe miștouri. De la dumnealui (indicator) ne-am mai târât vreo 2. Ore.

Când am ieșit din pădure și-am văzut refugiul sus pe coamă, era lumină. Hehe. Hai, că în 15 minute suntem acolo. Culmea e că de data asta chiar ne-am luat în serios. Așa că am făcut doar vreo oră laughing Și un pic.

Abia când am ajuns aproape de refugiu ne-am dat seama că s-ar putea să fie și ușa acoperită de zăpadă. Ceea ce era adevărat. Așa că m-am simțit responsabilă cu deszăpezirea, mai ales că până aici băieții au depus eforturi supraomenești să facă urme.

Deblochez ușa și intrăm. Începe destul de repede și cina cea de taină, în care fiecare mănâncă ce și de unde apucă, mai un ceai, mai o supă, mai niște orez, ceva conservă de ton, un strop de afinată și din ce în ce mai frig.

Frig căruia eu i-am cedat destul de repede. M-am aruncat în sacul pufos fără nicio remușcare și fără nicio dorință de a participa la discuțiile intense despre habar n-am ce. Și-am adormit buștean, visând avalanșe și zăpezi cât zgârâie-norii.

Noaptea a fost destul de friguroasă. Cam -10 grade înăuntru (asta pe la 4 dimineața, când trezit de limita de confort a sacului de dormit, Andrei mai avea un pic și începea să dea ture în jurul refugiului).

Am ieșit cu greu de la căldură. Afară era zi de mult timp. Și mult soare. Am mâncat ce mai era de mâncat, ne-am pozat cu creasta extrem de fotogenică, am analizat și-am estimat stratul de zăpadă, care la refugiu părea să aibă în jur de 2 metri și-apoi am pornit la vale.

Nu e chip de ajuns în creastă, nici de parcurs creasta. Poate doar dacă ai la dispoziție vreo săptămână și niște utilaje de deszăpezire mai performante. Plus ceva noroc, să nu plece tot muntele de zăpadă cu tine.

Drumul înapoi l-am făcut cum deja nu mai credeam că e posibil. În vreo 3 ore eram înapoi la mașină, după ce am trecut ca vântul și ca gândul prin tranșeele făcute cu o zi înainte.

Am zburat de-a dreptul prin nămeții ăia cât casa lui Ștefan cel Mare, ne-am jucat puțin prin Cheile Pisicii și ne-am trezit cât ai zice pește pe zăpadă, înapoi spre casă.

Tura n-a fost nici pe departe ce ne-am așteptat noi la început. Dar am aflat că poți face un drum de 30 de minute în aproape 5 ore, am aflat că, bineînțeles, iarna nu-i ca vara și ne-am întărit convingerea că și-o tură banală până la poalele muntelui, poate să transforme două zile de week-end într-o adevărată aventură.

Pe curând!

Recomandari

14 comentarii

Octavian 21 martie 2012 at 3:43 pm

Mai, mie unul mi-a placut tare mult tura, desi n-a durat decat vreo… 15 minute? happy

Foarte fain povestit. happy

Reply
ruxache 21 martie 2012 at 3:53 pm

Adevarat, 15 minute sau o eternitate, cand e zapada mare e totuna hee hee

Reply
Claudia 21 martie 2012 at 3:46 pm

Maaai, stiam povestea din cel putin doua surse, dar iaca aveam nevoie si de a treia si chiar ma intrebam cand ai de gand sa o scrii. Ma bucur ca ai facut-o, ca din graiul tau aventura pare rupta sau invers, intelegi tu ce vreau a spune! big grin

Oricum, faina tare si mare adevar in concluzii!

Reply
ruxache 21 martie 2012 at 3:52 pm

Hello happy Sarumana pentru cuvintele frumoase. Ma tot chinui de ceva timp sa ma reapuc de scris turele din urma, sper sa ma si tin de asta happy

Reply
Ursu' din Bucegi 21 martie 2012 at 3:58 pm

Bine ai revenit! Mi-era dor. Faina aventura!
Pacat de zona „La table” ca a fost mutilata in halul ala prin defrisare.

Reply
ruxache 21 martie 2012 at 3:59 pm

Multumesc happy Din pacate toata zona aia este defrisata rau de tot sad

Reply
Mihai Cernat 21 martie 2012 at 4:29 pm

Bine ai venit in randul celor care iarna s-au „luptat cu nametii” ! happy

Uneori accesul spre un traseu (de iarna) poate ridica probleme destule, comparabile cu traseul propriu-zis. Dar asta se intelege cel mai bine atunci cand se simte pe propria piele.

Numai bine !

Reply
ruxache 30 martie 2012 at 2:47 pm

Anul asta am cam simtit asta cu varf si indesat happy

Numai bine si tie!

Reply
cristian popescu 21 martie 2012 at 6:20 pm

Cata-i zapada neneeee.
Noi am facut 2,5km in 5 ore, ce-i drept la urcare. Sunt curios cand voi depasi recordul asta.
PS. Haioase manusile de boxer!

Reply
ruxache 21 martie 2012 at 11:22 pm

Manusile le-am folosit si pe post de sosete, isi cam fac treaba big grin Cat despre recordul asta negativ, nici noi nu credem ca il vom depasi laughing

Reply
Anton Alexandru 22 martie 2012 at 11:31 am

In aceeasi perioada, un grup de 8 persoane, au facut distanta Cabana Poiana Izvoarelor – Pichetul Rosu in 90 min, ajungand din Gura Diham la Cabana Diham in 8 ore.

Frumoasa aventura. Spor la batut carari prin zapada big grin

Reply
ruxache 22 martie 2012 at 11:33 am

laughing Frumos frumos, iarna asta a fost cu adevarat deosebita. Sper doar ca nu mai vine vreo runda pana in mai. Spor si voua happy

Reply
valkyritza 25 martie 2012 at 8:24 pm

Faina tura cat si descrierea ei. Felicitari si merci pentru un zambet larg adus pe buzelaughing

Reply
ruxache 30 martie 2012 at 2:47 pm

@valkyritza, Mersi, te pup!

Reply

Lasa un comentariu