Pe Valea Albă încă o dată anul acesta. Bucegii..

de ruxache 4 septembrie 2009 5 comentarii

Fuserăm. Da, încă o dată pe Valea Albă. De data asta fără zăpadă aşadar senzaţiile tari au fost la înălţime. La propriu. Cu tot cu bolovanii pe care i-am avut de căţărat, caprele negre de admirat, florile de colţ de mirosit de la depărtare. O să vorbesc mai târziu despre toate.
Începem cu începutul, adică drumul. Un tren care venea de la Constanţa şi a avut întârziere înainte să plece din gară. În loc de 20.33 (a naibii oră.. c-am alergat după metrouri, am uitat chestii pe-acasă etc) a plecat pe la 21.30. Trăgând vagoanele mici şi multe în noapte, traversează oraşe, sate, salută luna galbenă şi duduie şinele. Bun, doar o oră întârziere nu înseamnă foarte mult, atunci când ştii că la capătul liniei te aşteaptă muntele drag şi prietenii.
Şi-am ajuns în Buşteni pe la 00. şi ceva. După gustarea luată în pripă la statuie: dulceaţă şi conserve haida la pas cărte Poiana Ţapului. Prima destinaţie, concursul Caraiman. Suntem izbiţi de vântul care rămâne în urma tirurilor şi mergem în monom pe o bucăţăcă aproape inexistentă de trotuar.
Ajungem târziu în noapte, după 15 telefoane în care lumea încerca să ne explice cum ajungem în Poiana Zamorei.
„Deci treceţi de gară şi mai mergeţi 500 de metri”
„Păi cum domne, că n-am văzut gara!!! Unde e?”
„Păi cum nu ai văzut-o??”
„Scrie că ieşim din Buşteni. E bine?”
„Cred că da”
„Creeeeezi???”
Ne-au ieşit în întâmpinare la un moment dat. Deja aveam punct de reper releul din poiană dar nimeni nu era ferm convins că acolo trebuie să ajungem.
Ora 2.00 sau ceva de genul. Vizităm bucuroşi focurile în jurul cărora se cânta la chitară. E o atmostefă cuminte şi caldă. Cerul plin de stele. Văd carul mic după mult timp. Lălăim o leacă şi noi, găsesc loc într-un cort şi gata, somn de voie că-i frig afară şi de dimineaţă vine lumea din Bucureşti (cei cu care fac traseul).


Noaptea s-a consumat rapid şi într-un mod nu tocmai plăcut, am fost înghesuită de Andra şi Mişu în tentă deoarece cortul era pus în pantă şi ei s-au prăvălit frumos şi gingaş în timpul somnului, pe mine. Iar dimineaţa m-a găsit nervoasă deoarece se pleca în regularitate şi în toată tabăra se urla : TREZIREEEEEEEEEEEEEEEEEA!!!!!!!!!!!!!!! Zuper ce pot să zic. Am încercat fără rezultat să reiau visele dar m-am lăsat păgubaşă.
Cu ochii-n pungă am ieşit din cort şi-am salutat lumea, apoi micul dejun: corn, dulceaţă şi iaurt. yummmi!!!
În Buşteni aştept trenul oamenilor care avea întârziere. Oameni cuminţi stau în titicar, îi aşteaptă Gura Diham, iar pe unii crestele.
Eh şi în sfârşit iată-ne pe traseu.
Cu ochii-n 14 ca să nu pierdem poteca nemarcată ne-am trezit că am mai descoperit un drum către „La Verdeaţă”.

De la singurul izvor de pe drum (la care visam ca o curcă ameţită) am luat apă în care înotau frumos şi delicat nişte viermi lungi albi. Am auzit ulterior că asta înseamnă că apa e potabilă. Am încercat totuşi să nu mă gândesc la chestiile alea mişcătoare şi am băut pe săturate.
La intrarea pe vale este extrem de multă lume. Admirăm fisura albastră, mâncăm ceva şi pornim la drum.
Eu sunt fascinată. Cred că fiecare vale de genul ăsta are ceva aparte, un iz de munte nebun, de capră neagră, de liber, copil, fericire, vis.
Neştiind cum arată Valea Albă fără zăpadă.. am rămas impresionată. Ce-i drept puteam să-mi închipui însă… a întrecut aşteptările. Celelalte văi făcute de mine (valea bucsoiului de exemplu) au fost mult mai înguste. Valea albă însă (cel puţin în partea de jos) este o mare aglomerare de bolovani ce trebuie căţăraţi cu grijă. Avem parte şi de puţină zăpadă care putea fi ocolită lejer.

 

Am mers fără pic de probleme până la săritoarea mare unde am rămas efectiv şocată. Locul pe unde am trecut în luna mai este de fapt un perete aproape vertical de vreo 10 metri. Doamne câtă zăpadă am avut sub noi… Acum ocolim.. cică prin dreapta. Mă bag în faţă şi caţăr iute hornul ăla îngust.
Habar nu aveam dacă pe acolo este traseul, aşa că am ratat un pic poteca (potecă ce ulterior s-a văzut de sus) şi a trebuit să aştept lumea pentru o mână, două de ajutor. O stâncă pe care trebuia s-o coborâm, având în stânga râpă.
Ajunşi deasupra săritorii, lăsăm şi ochiul să se bucure, iar picioarele să se odihnească.
Hopa în sus acum, căţărând alţi bolovani, unii mai mici, alţii mai mari, am ocazia să folosesc un pic şi tehnica ramonajului (tehnica păianjeno-maimuţo-şopârlă).
Începe un pic de ploaie, norul ne ameninţa de jos, însă am avut totuşi noroc de vreme faină până acum.
La săritoarea Cârnului era să avem un mic incident. Eu mă bag în faţă la testarea terenului şi alegerea traseului.
În căţărarea mea sprintenă mă trezesc cu un bolovan cam mare (ala cam era o bucată de stâncă şi nicidecum o pietricică) că îmi rămâne în mâini. Panică. Strig celorlalţi să se dea la o parte. Se mai desprind vreo 2-3 bolovani mai mici, iar eu nu ştiu cum să fac să îi dau drumul astfel încât să nu lovesc pe nimeni. Nu prea reuşesc decât să îl preling cumva pe picior ca să nu prindă viteză prea mare, mă lovesc totuşi, apoi o ia frumos la vale.

 

Trece şi asta şi iată că în sfârşit se porneşte şi ploaia. Aproape că alerg pe stâncile ascuţite şi ies pe platou. Friiiig, extrem de frig. Bate şi vântul iar în dreapta noastră un nor negru imens vine către noi. Am hotărât să coborâm pe Jepii Mici şi nu pe Valea Priponului. La ce ploaie se anunţa ar fi fost urât să ne prindă coborând săritori.
Am onoarea să pozez un jeep în timp ce îi aşteptam pe ceilalţi. Nu, nu cu zoom din Predeal, ci pe platoul Bucegilor. O privelişte minunată care îmi aduce aminte de ce urăsc eu pantofarii.
În pas alert (că ne-au îngheţat moacele acolo) ajungem la Caraiman unde bem super ceai. Mda, există ceva ok şi la cabana asta, un ceai. Că nu se compară cu cel de Padina sau cabana Negoiu, asta e altceva.
Coborârea pe Jepi se efectuează pe o ploaie semi torenţială şi torenţială de-a binelea din când în când.
Am întâlnit 2 capre negre care nu s-au lăsat aproape deloc intimidate de noi. Am aflat şi ce mănâncă caprele negre. Flori de colţ. Rare şi deosebite, o asociere de basm. Minunat, capre negre şi flori de colţ.
Seara mă găseşte la foc în Poiana Ţapului, la culturalul organizat de Caraiman.
Echipele câştigătoare: locul 1 clubul Verde, locul 2 Monom, locul 3 Floare de Colţ. Sincer aş fi preferat ca Vânturariţa să ia locul 2, dar nah…


Şi în miezul nopţii poiana este învăluită de ceaţă. Oameni nebuni stau în jurul focului imens şi se întorc de pe o parte pe alta. Unii pe izoprene, alţii incomod pe buşteni. Se cântă la chitară. Aceleaşi cântece pe care le-am mai auzit de zeci de ori aici au alt farmec.
Festivitatea de premiere de duminică este stropită cu ploaie şi şampanie, apoi 30 de oameni se înghesuie pe treptele personalului şi cântă veseli până la Bucureşti.

Mi-era dor de oamenii ăştia, de concursuri, de focul la care se strâng zeci de oameni, de locul unde se leagă sau se destramă prietenii. O să revin.


Recomandari

5 comentarii

mihaela 7 septembrie 2009 at 1:48 pm

rolling on the floor rolling on the floor stiu izvoru cu viermisori albi si lungi laughing

Reply
gabi 19 noiembrie 2009 at 4:59 pm

am facut si io valea alba pa 23 sept si vremea a fost impecabila, cand am ajuns in platou soare si cer senin, iar a doua zi la omu un rasarit de-ti taia respiratia
in dreptu limbii de zapada am luat-o spre stanga pentru a evita pasaju ala alunecos
super lejera alba, spre deosebire de bucsoi (cred)

Reply
ruxache 19 noiembrie 2009 at 5:57 pm

Da, Valea Bucsoiului mi s-a parut mult mai grea. Ce-i drept am si tras la coltarii aia pe ditamai caldura.

Reply
ruxache 2 septembrie 2010 at 5:27 pm

@Mircea O.: multumesc pentru linkuri, foarte utile

Reply

Lasa un comentariu