Pe poteci de Hăşmaş

de ruxache 2 martie 2009 8 comentarii

Până la urmă plecat-am in Hăşmaş, către Piatra Singuratică.  Şi cum există numai 2 trenuri către Izvorul Oltului, îl alegem pe cel de 20.40, tren de noapte care a avut o întârziere de numai o oră. Ce pot să spun în condiţiile astea? Acceptabil.. din păcate.
După ce ne ocupam locurile (da, da ne-am luat bilet, circulăm regulamentar) începe un lung drum către un munte pe care nu l-am mai vizitat până acum.

Şi ce-aş mai dormi, însă e devreme şi nu prea reuşesc, deşi ştiu că atunci când vom ajunge, o să pic lată cumva pe marginea drumului şi mă voi tolăni pe rucsac, refuzând strict să mai fac vreun pas.. sau voi parcurge kilometrii moţăind şi mormăind şi bombănind şi înjurând şi şi şi…

După ce urmăresc cîteva secvenţe din American Pie (not my favorite movie) pe laptopul prăfos al unor neni din compartiment şi mănânc nişte chifteluţe făcute de mama, reuşesc să adorm, ignorând pe cât pot discuţiile aprinse despre habar-nu-am ce.

Şi brusc sunt trezită că la a doua coborâm. Off şi-a doua asta a fost după mai mult de jumătate de oră. Ce-aş mai fi dormit un picuţ.

Semeaţă, gara Izvorul Oltului îşi face apariţia în noapte. Nu coboara nici dracu aici. E zăpadă, e frig şi pustiu. Un singur bec zumzăie pe-un acoperiş. Toată lumea doarme, inclusiv eu.

– Spre Bălan pe unde?
– Păi mergeţi pe calea ferată până la prima barieră apoi faceţi dreapta şi ieşiţi în drum
– Da nu vin trenuri?
– La ora asta?

Ce-i drept era 3 dimineaţa şi mai aveam de parcurs 12 kilometri până în Bălan plus o oră jumate până sus la cabană. Traversăm gara pe şine încurcate şi ruginite, sub greutatea mea (exact) se rupe gheaţa unei mari bălţi aşa că iau din plin în şi prin bocanci nişte apă cu noroi şi-n scurt timp suntem pe şosea. Indicatorul rece şi strâmb ne anunţă că mai avem de mers ooooooooooooo grămadă.

– Răsare soarele fix când ajungem sus.
– Să vezi ce punem cortul în primul şanţ.

Aşa că ne înşirăm pe drum şi cum norocul meu caracteristic la autostop nu m-a părăsit nici de data asta, după numai 5 minute suntem săltaţi de un jandarm care fusese într-o misiune şi acum se întorcea acasă. Dar toate astea nu înainte de a vedea o siluetă diafană, luminată de razele lunii, care ducea graţios către curtea şi casa proprietate personală (sper), nişte nisip furat din drum. C-aşa-i românul laughing

Ajunşi în Bălan, suntem lăsaţi în faţa discotecii locale cu sfatul să nu ne aventurăm noaptea pe traseu. Bun, atunci hai să bem o cafea în super localul amintit, că leşin pe-aci de somn. Şi intrăm. Ca-n filme. La bar 2 inşi rupţi de beţi şi-un puştan care ştergea nişte pahare. Bulbucă ochii şi rânjesc ciudat. Un fel de ngă ngă ce doriţi? (în timp ce se scurgeau de pe scaunele prea înalte la ora aceea)

– E deschis?
– Da cum să nu, intraţi intraţi intraţi
(rânjetele persistă)

Luam 2 mini cafele, cam reci şi cam dulci, ne cocoţăm la o masă şi privim. Un oraş aproape mort cu o discotecă demnă de toată lauda. E vineri seară nu? Tre să fim şi noi pă trend, in ză club. Club care are inclusiv mese de biliard şi-un nene care după ce a dat la păcănele Dumnezeu ştie cât, se împleticeşte îngăimând el ştie ce, către uşă.
Şi brusc atenţia se îndreaptă spre mine.

– Eşti din Bălan? hăhăhăhăhă
– Nu
– Sigur? hăhăhăhăhă
– Foarte sigur
– Dar de ce minţi, eşti din Bălan, hăhăhăhă
– Nu sunt de aici, mă confunzi
– Sigur? hăhăhăhăhăhă
– Foarte sigur

Am decis să o luăm din loc destul de repede, când dialogul între cei doi localnici binevoitori a început să conţină cuvinte care ar avea drept sinonime: proşti, f*tu-le, bucureşteni.

Ce facem? Urcăm? Hai poate om găsi un loc unde să punem cortul. Mie-mi picau ochii-n gură de somn, fix chef să urc la frontală nu aveam. E totuşi lună plină, e frumos.. dar nu, nu am/avem dispoziţie.

Aşa că lăsăm drumul ce şerpuieşte printre case adormite şi ne cocoţăm pe-un deal din apropiere, în căutarea unui loc mai de Doamne-ajută. Şi-l găsim. Singura zonă suficient de dreaptă, unde putea încăpea un cort, fără să fie nevoie să dormim în pantă, era un ochi de zăpadă.

Asta e, scoate cortul, montează-l, pune ceasul să sune şi somn. Dar care somn? Că pe mine mă sâcâie o mare durere într-o măsea inexistentă. Adică nu am, că-i scoasă. Exact ca la ăia care nu au un picior/mână (Doamne fereşte) şi încă le simt. Sunt o dubioasă şi eu. Aşa că mă întorc de pe-o parte pe alta, mă foiesc ca un pui de vrabie enervant.. sunt ruptă de somn crying Şi nu am şanse de a-mi îndeplini unicul scop pe care îl am la ora asta. Soooomn…

Când reuşesc într-un final să aţipesc îşi face apariţia un câine isteric (cred că toţi câinii din Bălan au probleme psihice) care se încăpăţânează să latre sistematic lângă cort. Şi latră şi latră şi latră. Dă-i şi înjură-l, alungă-l, nicio şansă. Într-un final nu-l mai aud şi aproape că adorm. Numai că satul se trezeşte, şi cu el cocoşii. Şi dă-i cu cucurigu de-am crezut că fac o criză de nervi. Iar când au încetat cocoşii au început să bată clopotele la biserică. Pam pam.
Într-un final am adormit. Epuizată de atâta zgomot şi durere de măsea.

Dimineaţa e cam plumburie. Destul de frig şi umezeală. Strângem cortul şi fără chef să mâncăm ceva pornim la drum. Adică eu aveam chef să mănânc dar sana cu coacăze pişcă la limbă. Aşa cum face mustul. Aşa că am aruncat-o. (am aflat ulterior că aşa tre să facă, adică să pişte.. ce dubios..)
Ce ziceam că facem? Că mergem la patinaj artistic? Dacă ştiam îmi luam de-acasă patinele. Poteca  este un adevărat patinoar, greu de ocolit aşa că nu mă sfiesc să iau una-două trânte. Ne plângem de rucsacii cam grei (că avem mâncare  pentru o săptămână) şi în scurt timp ajungem la Piarta Singuratică. Ah ce frumuseţe. Văzusem eu poze din locul ăsta deosebit, dar să vezi cu ochii tăi întrece orice imaginaţie. O stâncă ţuguiată stă cuminte şi veghează muntele ăsta mic. E linişte şi e aproape primăvară. Natura şi-a făcut treaba minunat şi de data asta.

Suntem întâmpinaţi de nişte unguri care ne invită să ne încălzim la focul făcut în singura cameră funcţională a cabanei. Dar cam atât. Să ne încălzim, căci glumele lor hăhăhite le-nţeleg numai ei pe limba lor.. cam trist. Cam tristă şi cabana. Dărăpănată şi veche, cu ultimele bucăţi de acoperiş gata să cadă peste paturile rupte şi ruginite.
Pereţii sunt mâzgăliţi parcă de nişte sălbatici, uşile la celelalte camere nu se închid, totul e o ruină. Ţi se rupe sufletul când vezi atâta nepăsare şi batjocură..
Punem cortul de data asta în cabană, într-o cameră unde tavanul nu este prăbuşit de tot. Nu mai am chef să dorm în zăpadă.

După ce ne bucurăm că avem cu cine discuta şi punem de-o supă caldă, plecăm  să cocoţăm Piatra Singuratică. Da, chiar e o ciudăţenie de munte. Un pietroi ascuţit care iese din pădure, stânci verticale cu trasee de alpinism, lanţuri de asigurare şi urme de capre negre.
Dacă nu ar fi atât de multă lume acum jos la cabană mi s-ar părea aproape ireală zona. Deşi nu sunt sus, mă simt cel mai sus, de parcă aş fi deasupra tuturor, pe moţul ăsta care înfruntă cu atâta îndrăzneală vânturi şi furtuni. Se vede vârful Ecem, Hăşmaşul Mare şi Ceahlăul, muntele ăla mic şi magic. Se văd sate, dealuri semi înzăpezite, fâşii de pământ reavăn acolo în vale undeva, drumuri întortocheate şi-un orizont care astăzi chiar poate fi cuprins cu privirea.

Aş mai sta aici mult timp.. dar e cam vânticel, aşa că hai de vale, că uite vine un mare grup şi-o să ne intersectam cu ei prin micile hornuri cu lanţuri, ceea ce nu bun.
Eu trag un mic pui de somn şi când ies din culcuşul călduţ afară e deja noapte, ceaţă şi fulguieşte. Luna abia dacă mai răzbate printre nori. Stăm de vorbă cu cei din Braşov. Se spun poveşti cu viscoluri, rătăceli, dormit în jurul bradului şi altele de genul. Exact ce-ţi place să auzi când eşti sus pe munte. Împărtăşim şi astfel suntem mai bogaţi.

E o seară haioasă care se termină cu două guri de vin rece şi-un nurofen, plus zgomotele dubioase (pe care thank goooooood nu le-am auzit) din super apartamentul călduros în care ne-am cazat. Probabil şobolani. Eu însă votez pentru strigoi având în vedere desenele sataniste care mâzgăleau pereţii încăperii.

 

Dimineaţa se anunţă ceţoasă.

A nins multicel peste noapte. Însă n-am venit aici numai pentru atât. Aşa că pornim printr-un white out de toată frumuseţea (zic eu totuşi că era frumos.. deşi nu-l vedeam big grin) către vârful Hăşmaşul Mare. Care pe cuvântul meu de nu părea mai aproape. C-aşa-i la munte. Vezi colo cabana Negoiu şi spui: eeeee, maxim 20 de minute. Numai că am mai coborât şi urcat încă vreo 3 văi şi-am ajuns la destinaţie dupa 2 ore. Dar asta e altă poveste.
Aşadar am tot mers prin imensitatea albă, am fost avertizaţi să avem grijă căci urşii de sus de-acolo încă nu s-au trezit, aşa că să păşim încet să nu-i deranjăm, am trecut pe lângă boscheţi scormoniţi recent de capre negre, şi-am ajuns brusc la o mare cruce aşezată fix pe vârf. Avea şi cutie poştală pentru însemnările celor ce trec pe-aici. Păcat că nu am ştiut. Pix nu avea nimeni.

Şi-apoi la vale, cu rucsacii grei, către Braşov (transportaţi de data asta cu maşina).
Din Braşov luam aproape imediat un tren care deşi accelerat s-a încăpăţânat să ne demonstreze că oricât de devreme am pleca noi de la munte către casă, tot târziu în noapte ajungem. Aşa că deşi ne-am suit în tren la ora 15.30 am ajuns în Bucureşti tot mult după ora 20.00. Că domne nu-i curent pe linie. Asta-i nouă.
Noi am băut tot vinul şi-am reuşit să ne păstrăm buna dispoziţie până la capăt.

Frumos Hăşmaşul. Păcat însă de indiferenţa faţă de un loc minunat şi păcat că acolo până şi potecile îţi vorbesc în maghiară.

Recomandari

8 comentarii

Ionica 4 martie 2010 at 2:25 pm

he, he, fascinanta zona,dar asa cum ai zis si tu e pacat in ce hal a ajuns cabanutza aia.
am vizitat masivul asta in toate anotimpurile, si imi aduc aminte (melancolia asta, ce sa-i faci) de momentele cand ajungeam la cabana si erau camerele incalzite si Janos (fostul cabanier) facea un super ceai din plante (nu de plic)….

Reply
ruxache 5 martie 2010 at 1:17 am

Eu am ajuns acum pentru prima data aici si a fost absolut minunat… pacat de acest loc, intradevar, insa important e ce ai in suflet cand ajungi acolo. eu una vreau sa revin cat mai curand happy

Reply
Catalina 6 martie 2010 at 4:11 pm

Pacat ca acum cateva week-end-uri cand am mers in Hasmas, nu am vazut incaperea functionala a „cabanei”. E bine de stiut pentru viitor, poate mai vizitez locurile alea… merita happy
Oricum, pare ca ai avut o tura super faina.

Reply
jurnaldecalator 10 martie 2010 at 2:53 pm

cabana asta arata mai rau decat stana in care am dormit in Leaota

Reply
andr0 17 mai 2010 at 7:19 pm

Zona este superba nu am mai fost pe acolo de aproape 15 ani,dar din imagini e jale ,nu inteleg de ce acea cabana nu e refacuta ??RUSINE consiliului local Balan primariei si toti unguroii de acolo!!!

Reply
ruxache 17 mai 2010 at 8:14 pm

@andr0 : din cate am inteles vor reface cabana in aceasta vara (sper ca nu am inteles gresit)

Reply
Vasile N. 13 mai 2012 at 11:12 am

Tare faza cu câinii, cocoşii şi clopotul bisericii laughing În rest, şi maghiarii tot în România trăiesc, deci nu e o regulă că trebuie să fie mai buni.

Reply
Vasile N. 13 mai 2012 at 2:26 pm

A, apropo. Eu am băgat site-ul tău la „Legături utile”, dacă doreşti poţi face şi tu la fel cu al meu.
Numai bine.

Reply

Lasa un comentariu