Pe munte

de ruxache 28 octombrie 2008 1 comentariu

Mergem la munte, vrem să ajungem acolo cât mai des, cât mai repede, cât mai mult, cât mai sus, cât mai greu. E ora 00.45. La ora 6.15 avem tren, avem trenul, personalul ala jegos şi impuţit şi pe care îl iubim cu fiecare plecare mai mult. Facem bagaj, să nu uităm frontală, fluier, trusă de prim ajutor, hartă, busolă, câte polare? ăsta de pe mine şi încă unul, geacă, căciulă, mănuşi (dacă e iarnă), câte tricouri? ăsta de pe mine şi încă unul, două? câte zile stăm? şosete, 3 perechi mi-ajung? ajung şi 2, parazăpezile sunt absolut necesare, iau şi beţele? ah, nu, că le-am rupt, tre să cumpăr altele, sacul de dormit, iau şi aparat foto? car şi la ăla? briceag, lasă că au alţii, pelerina de ploaie, stai că e decembrie, nu mai e nevoie. Şi uite aşa se umple rucsacul. Cam înghesuite toate pe-acolo.. ah, şi mâncarea, asta unde o mai bag????

E ora 4.57. Mai fumez o ţigară, mă mai uit o dată în lista de mess. Nu e nici dracu, toţi oamenii normali dorm la ora asta. 5.15, plec către gară. Abia aştept să scap de asfalt, de maşini, de oameni, de gălăgie, de aglomeraţie. Pierd metroul la câteva secunde. Mama ma-sii, iar întarzii deşi nu am dormit toată noaptea în încercarea de a fii la timp să prind trenul. Dau telefoane, metroul staţionează la Piaţa Victoriei de vreo 7 minute. Cum naiba se face că aproape de fiecare dată când am de prins un tren, metroul staţionează cu zecile de minute prin staţii. Dau telefoane: „luaţi-mi şi mie o cafea, o cola ceva , şi pâine”, primesc telefoane: „hai mă, unde dracu eşti?? în 5 minute pleacă trenul”. 6.10. Intru în Gara de Nord val-vârtej. Alerg cu ditai rucsacul printre oameni care se uită la mine ca la o nebună. Ajung gâfâind pe peron, imi trag sufletul, mai dau un telefon: „în ce vagon sunteţi măăăăăă!!!??!!”. În sfârşit mă urc în tren…

Se strâng banii pentru naş. Unii îşi fac culcuş să doarmă până la destinaţie, dar nu au nici cea mai mica şansă. Sunt treziţi de râselete celor care nu au dormit azo-noapte şi care încearcă să se menţină pe linia de plutire, adică treji. Se aude şi o chitară. Se cântă fals şi tare, dar atât de frumos…

Ajungem în gara de destinaţie. Coborâm fericiţi. Echipare, drumuri la magazin să mai luăm naiba ştie ce.. parcă e un ritual.Traseul l-am stabilit de acasă, nu ne iese de fiecare dată aşa cum am dorit, există schimbări bruşte cauzate de timpul cu adevărat „probabil”, starea zăpezii sau ploaia care ne ia prin surprindere încă o dată, şi tot felul de alte lucruri imprevizibile.La intrarea în pădure inevitabil încep poveştile cu şi despre urşi, glumele ca : „hai că pe ursul ăsta îl cunosc, e prietenul meu”, „nu vine el ursul, iar dacă vine sper că aveţi la voi cuţit de lemn”.

Şi aşa ajungem să urcăm prin hohote de râs, câte un fluier strident, care poate sperie animalele sălbatice, cântece de drumeţie, jocuri precum Fazan, şi tot aşa. Câteodată întâlnim alţi turişti, toată lumea salută cu voioşie, alte dăţi salutăm crucile de pe marginea potecii, văii, crestei, marturie a faptului că muntele nu iartă, şi că trebuie să îl respectăm.

Ajunşi în creastă suntem întâmpinaţi ori de vânt, ori de ceaţă, ori de zăpadă mai mare de cât ne aşteptam, ori de ploi torenţiale cu trăsnete care ne fac pe fiecare să recităm cuminţi în gând „Tatăl nostru”, ori de cer de un albastru cum nu ne-am închipuit că poate exista, peisaje în faţa cărora rămânem efectiv „tâmpiţi”, flori de colţ, capre negre… Suntem nebuni, în cel mai frumos sens al cuvântului..

Ajungem şi la cabană, sau punem cortul, sau suntem nevoiţi să ne găsim un adăpost de vreme rea, sau dormim sub cerul plin de stele, stele pe care parcă poţi să le atingi.. Noaptea trece repede, oboseala îşi spune cuvântul. Ziua ce urmează e minunată, chiar de e vreme rea, chiar de e vreme bună. Ne trezim la munte.. suntem fericiţi. Există oameni în lumea asta care nu s-au mai trezit deloc. Noi o facem în cel mai frumos loc din câte există. Plecăm la drum cu voie bună, înfruntăm pericole, facem poze, râdem, ne bucurăm.Ajungem iarăşi în gară, luăm acelaşi tren, întâlnim acelaşi naş, cântăm aceleaşi cântece.


Ajunşi în Bucureşti ne oprim la o bere, povestim şi ne întrebăm: „când facem urmatoarea tură??”Ce poate fii mai frumos??

Recomandari

1 comentariu

Anonymous 5 noiembrie 2008 at 2:47 pm

Tocmai s-au incheiat in cap 2 ore de cand ma uit pe pozele tale de la munte.. Pe unii i-am recunoscut, pe altii nu..Tine-o tot asa! Sper sa ajung si eu intr-o zi acolo, sus…

Reply

Lasa un comentariu