Muntii Parâng de luna mai

de ruxache 25 mai 2009 2 comentarii

Un munte nou, un traseu montan nou, la numai 2 săptămâni. De data asta munţii Parâng ne așteaptă să îi descoperim misterele.

Plec cu Marius, cu acc. de 17.45 într-o vineri îngrozitor de călduroasă. La etajul superior al trenului aerul este sufocant. Dacă mi-ar fii spus cineva că un tren se poate transforma în saună nu aș fii crezut.
După 6 ore în care am mâncat, am râs, am mâncat, am ascultat muzică și iar am mâncat (deh, plictiseala), am ajuns în Petroșani. În sfârșit răcoare și aer respirabil.

Luăm un taxi care ne va duce până la Cabana Rusu.

E noapte, senin, și avem de urcat pare-se 2-3 serpentine până la stația meteo unde avem de gând să ne punem cortul. Iar cele 2-3 serpentine se transformă într-o oră de urcat agale însoțiți de 3 căței care după ce ne latră de bun venit, ne conduc veseli și jucăuși până sus, cumva sub aripa muntilor Parâng unde un peisaj absolut superb, mii de stele, orașe care licăresc în noapte și cer luminat în depărtare de fulgere. Liniște. Habar nu avem ce va urma.

Căutăm loc de cort (deşi cabana Rusu ne face cu ochiul de jos) și după o discuție de 2-3 minute decidem cu toată încrederea că cel mai bun loc este în fața unei case aparent nelocuită (că domne aici e cel mai ferit). După ce mâncăm (încă o dată) și facem pozele de rigoare, ne băgăm la somn, că mâine ne așteaptă o zi lungă – 12 ore de traseu. Bine că suntem deja pe munte și ne putem odihni. Este deja ora 2.
Marius doarme dus, eu mă trezesc că-mi sare inima din piept.

Afară a început ditamai furtuna, tună și fulgeră ca la balamuc, pe deasupra mai și plouă. Mă foiesc de pe-o parte pe alta, deja nu mai pot să dorm, în cort se face lumină ca ziua, bubuiala asta mă scoate din minți, și mai avem afară și pe unul dintre cei trei căței care mârâie și latră din când în când. Marius tot dus doarme. Îi zic că e furtună și se întoarce pe partea cealaltă. Mă trezesc iarăși, nu știu cât este ceasul, pare că am dormit ceva, afară e încă noapte. Altă surpriză. E grindină și bate un vânt incredibil, mai mai să ne pună jos cortul.

E 4 jumate. Stau și țin de tentă. Se trezește și Marius și ține de bețe. Doamne în ce hal bate. Încep să invoc spiritul muntelui (hahaha) și îi spun: dar lasă-ne și pe noi în pace, nu îmi rupe cortul!!!!! am venit și noi în Parâng prima dată.. bla bla. Evident, nimic. Mama mă-tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii de vââââââââââââââââââânt nenorocit. Mda. Trebuie să mutam cortul dacă vrem să apucăm să dormim și să nu rămânem fără el. Așadar, ieși din cort (bine că nu mai plouă), scoate bețele și trage-l 15 m mai încolo unde nu bate așa de tare vântul. În sfârșit somn.

Ne trezim mai târziu decât am preconizat, mâncăm, strângem cortul și avem marea surpriză să vedem că sticlele noastre în care trebuia să luăm apă pentru drum sunt toate roase de către cățel. Şi când te gândeşti că aveam de mers tocmai până pe Vârful Parângul Mare. Alte sticle nu avem așa că singura variantă este să prindem cumva sticlele roase (cărora nu le mai putem pune dop) de rucsac.

Proastă alegere, cel puțin pentru mine deoarece de fiecare dată când mă aplecam mă trezeam udată de apa care curgea din sticlă. Asta e o varaintă foarte mișto pentru zilele caniculare de vară, nu însă și pentru o zi de mai, cu soare ce-i drept, dar cu un vânt rece care ne-a cam luat pe sus (la propriu)și scădea temperatura cred că la 3 grade.

În jurul orei 11 plecăm în sfârșit în traseul montan. Lăsăm cabana Rusu deja mult în spate şi luîm Parângul la pas. Petroşaniul stă cuminte acolo jos. Deja începem să ne facem griji, dacă să mai facem tot ce ne-am propus, este cam târziu. Dar iată că vine și soluția. Întâlnim un tip cu un saint-berbard după el care se ducea la refugiul Cârja, si ne dă ideea că am putea coborî la refugiul Agățat.
Traseul nostru va urma vf. Cârja, vf. Gemănarea, vf. Parângul Mare, șaua Gruiu, refugiul Agățat.
Zis și făcut

 

Crestele Parângului sunt line iar muntele ăsta nu pare să ne dea prea multe bătăi de cap și poate că nici un peisaj prea spectaculos. Însă rămânem uimiți de frumusețea încă unui munte. Cu cât ajungem mai sus în fața ochilor ni se desfășoară un alt spectacol. Retezatul în depărtare, bătrân și semeț, cu crestele încă acoperite de zăpadă, și o mulțime de alte creste, dealuri, păduri, râuri, sate și orașe, nori de toate formele în depărtare, un soare ce ne mângâie fețele atunci când vântul mai contenește din alergătura sa.

 

Ajungem și la refugiul Cârja, înainte de primul urcuș mai serios(de unde încă se mai vede cabana Rusu şi Petroşaniul). Acest refugiu este total atipic, făcut în munte, din munte, de parcă așa a fost mereu. O grămadă organizată de bolovani puși unul peste altul, cu un loc mic lăsat gol pentru fereastră, și un acoperiș din lemn.

Și urcăm pe Vârful Cârja, înfruntând un vânt nemilos, care ne îngreunează pașii și ne pune la încercare nervii. Iar sus, odată ajunși, ni se desfășoară în fața ochilor alte creste, și alte vârfuri, iar în depărtare, vârful Parângul Mare.
Mergem constant, fără prea multe opriri, și ajungem în sfârșit și pe cel de-al treilea vârf din țară. Marcat cu momâi, singur și pustiu, parcă ne aștepta să îl vizităm.

Numai că muntele ăsta nu ne-a primit cum se cuvine, vântul care bate constant nu ne lasă să poposim prea mult acolo, așa că suntem nevoiți să începem coborârea către șaua Gruiu, unde va trebui să găsim marcajul spre refugiul Agățat. Coborârea este anevoioasă, foarte abruptă și îmi aduce aminte de Retezat. Și acum urmează nebunia.

Căutarea unui loc de coborâre către lacul Roșiile, printre cornișele ce amenință să o ia la vale în orice moment. Marius găsește cel mai bun loc pe unde ne putem strecura. O limbă de zăpadă de 5 metri care se continuă către râpă alti 3-4 metri până la primii bolovani. Se duce el înainte, îl urmez încordată, numai că mă trezesc luată de vânt (la propriu) și apoi rostogolindu-mă (bine că în partea opusă). Neplăcut sentiment, să nu mai ai control asupra ta. Așa că schimbă, strategia. După ce îmi trag sufletul 2 minute, o iau eu în față iar Marius în spatele meu mă ține de rucsac ca să nu îmi iau zborul. Și reușim. Suntem în siguranță pe stânci și bolovani, care coboară abrupt în prima căldare. Priveliștea e de nedescris, o vale imensă cu 2 lacuri glaciare de un albastru nemaiîntâlnit, apoi verdele pădurilor din depărtare (când te uiți în jos) și o creastă care se termină brusc în niște cornișe care stau agățate sfidător deasupra noastră (când te uiți în sus).

Eh, și acum suntem în mijlocul pustietății. Din toate direcțiile curge apă, sunt lacuri, flori, iarbă proaspătă. E pur și simplu viață cât vezi cu ochii. Natura, aici la 2000 de m, încă se dezmorțește de după iarnă.
Iar coborârea noastră se face printre mii de exclamații. Am vazut cascade căzând de sus din creste, flori care abia își arătau căpșorul la lumină, am traversat un râu în inima muntelui, am cocoțat sute de stânci aruncate pe lângă lacuri, și am mers printr-un labirint de jnepeni.
Ora 19.00. Alt refugiu atipic, păstrând astfel farmecul Parângului. O mini căsuță de lemn suită pe o stancă imensă la aproximativ 10 m înălțime. Ca să ajungi la el trebuie să urci o scară lungă. Este colorat. Înăuntru îți dă impresia că locuiește cineva. Este foarte primitor, există căni, tacâmuri, medicamente, lumânări, niște caiete cu însemnări, sare, zahăr, farfurii, niște hărți, două izoprene și un tricou lăsat parcă la uscat pe o sârmă.

Ne instalăm și noi iar la ora 20.00 deja ne fură somnul. Și dormim, 12 ore, epuizați după o noapte în care mai mult am ținut de cort să nu cadă peste noi, și o zi în care un vânt nemilos ne-a biciut fețele.


Se anunță încă o zi frumoasă. După ce strângem bagajul, ne afundăm în pădure pe valea Jiețului, către șosea. Și iată cum și pădurea are farmecul ei. Coborâm printre copaci doborâți de furtună și trecem râul pe podețe de lemn ca apoi să ieșim într-un drum forestier unde ne și oprim la soare să mâncăm. Încă câțiva kilometri și suntem la drum, unde avem incredibilul noroc să fim luați după 5 minute de o mașină care ne va duce până în Petroșani și ne va scuti de 17 km de mers pe jos.

La ora 12 suntem în oraș, unde nu numai că avem timp să mâncăm o ciorbă dar și să ne plictisim în gară, până la trenul de ora 15.00.

 


A fost încă un munte care mi-a demonstrat cât de frumoasă este țara în care trăim, cât de sălbatice pot fii unele locuri la distanță de numai câteva ore de oraș, cât de bine te poți simți chiar și atunci când aproape că te ia vântul pe sus și te chinui să pui mâna pe stâncă pentru a nu cădea în gol, cât de mulă viață poate să existe într-un ghemotoc scârbos pe un râu (icre care începeau să se transforme în pești), cât de ușor te poate transforma natura din fricos în curajos și invers. De data aceasta Parângul.
Realizez încă o dată cât de mult ne pierdem uneori în nimicuri care ne macină existența degeaba, și uneori uităm că deși trăim printre blocuri, asfalt și praf, ceea ce ne face cu adevarat fericiți nu este laptopul de 40 de milioane și mașina cea nouă. Pentru mine fericirea stă în clipele petrecute pe iarbă, în mijlocul pustietății, privind crestele alături de prieteni adevarați. Abia aștept să mă întorc acolo.

Pe curând Petroșani

Recomandari

2 comentarii

dragan tudorel 16 martie 2012 at 10:42 am

foarte interesant si util… reportajul, i guess.
dar nu este al treilea varf din tara…
oricum, de paste 2012 voi merge si eu sa fac creasta pana la parangu mare.
multumim

Reply

Lasa un comentariu