Munţii Ciucaş – Culmea Bratocea la început de iarnă

de ruxache 20 octombrie 2009 1 comentariu

Oraşul Săcele, într-o dimineaţă mohorâtă de octombrie ne anunţă că iarna este aproape. Ici colo un pic de alb pe acoperişuri, mâzgă pe şosea, miros de fum din sobă la unele case.
Ieşim din Săcele şi intrăm în Garcini. Îl străbatem într-un ritm aproximativ şi primim sfaturi cum că să nu rămânem pe-aici, să mergem mai repede… că ţiganii.
Suntem luaţi la stop de un nene cu un Golf 5. Până aici nimic anormal, însă acest nene nu numai că avea în masină numai paie (don’t ask), niste conserve şi 2 pâini, dar mirosea a stână. Ne povesteşte cum a fost el plecat în America ceva ani, apoi s-a plimbat prin Alaska, apoi s-a retras la în munţi aici la noi, că e mai bine, mai frumos.
În Babarunca e pustiu, traversăm şoseaua şi intrăm în traseu miraţi de atâta zăpadă. Oare mai sus cum este? Dar ce mai contează. E ceaţă, e frig, e totul alb. Căţelul lăţos botezat ulterior Trei apare ca o nălucă dintre nişte boscheţi, dă ture în jurul nostru şi se bucură de zăpada proaspăt ninsă.
Decide că îi este dor de o plimare prin munţi aşa că ne dă de pe-acum semne că nu ne va părăsi prea devreme. Şi bine a făcut.

Nici nu intrăm bine în pădure şi vedem pe covorul de zăpadă amestecată cu frunze de toamnă nişte urme. Şi nu orice fel de urme. Ci unele mari, grase, pufoase şi apăsate de urs. Un urs mare. Iar alături, pe de-o parte si de alta alte urme, mici, firave, dezordonate şi cu gheruţe proeminente, de ursuleţi. Mie nu-mi miroase bine. Off, mai bine urcam din Bratocea.. Dar acum dacă tot suntem aici hai să cântăm. Şi începem cu „în codrul verde, nu se mai vede, nu se mai pierde urmă de urs. Pe la izvoare, iarăşi apare, urma în zăpadă a marelui urs” şi tot aşa improvizând am trecut prin toate cântecele pe care le ştiam şi pe care nu le ştiam, am lălăit refrene şi când vocea nu ne mai ţinea o dădeam în fluierat (lucru care ăl enerva la culme pe Marius). Iar urmele dihaniei care deschidea drumul nu se pierdeau nicăieri. Urcau probabil agale, intrând din când în când în pădure şi revenind apoi în potecă. Au dispărut abia când am ajuns în prima mare poiană, unde zăpada devenea mai mare, frigul mai puternic şi ceaţa mai aproape.


De-aici nu am mai cântat, pentru că deşi începuse să îmi placă, gâfâiam prea tare şi se anunţa şi o durere în gât.
La ieşirea din pădure suntem întâmpinaţi cu drag şi loviţi fix în centrul atenţiei de către expresia „tot e alb pe câmp pe dealuri împrejur în depărtare”. Adică nu se vedea nimic. Dar absolut nimic. O ceaţă densă ca laptele. Puteai s-o guşti, să-i simţi mirosul şi cred că dacă făceai un minim de efort puteai chiar s-o pipăi. Ai fi putut cu uşurinţă să joci faţa-ascunselea fără să te ascunzi. Nu puteai distinge unde e sus, unde e jos, unde se termină muntele şi începe cerul. Şi mai era şi linişte. O linişte de-aia cum întâlneşti numai în filmele de groază înainte să apară monstru ăl mare şi urât. La noi au apărut doi corbi care se certau probabil pe o afină stricată (sper că nu aceeaşi pe care a mâncat-o Marius).

Deci? Încotro? În sus că e singura variantă. Şi-aşa începe sport extrem prin jnepeniş, tufe de afine şi nămeţi, pe un drum către nicăieri. Haide, scoate telefonul ăla cu care te-ai lăudat atâta, trece coordonatele unui punct de pe traseu, oricare, că bâjbâim ca două curci bete într-o direcţie fără direcţie.
Aşadar ţine N-V, sau N-E? Ce-i drept, e chiar drept, cu gps-ul nu ai încotro, urmăreşte punctul, vezi dacă te apropii sau te îndepărtezi. Păi bun. După altă rundă de jnepeni. De data asta mai mari, mai plini de zăpadă şi mai îmbârligaţi ieşim cumva într-o potecă. După 5 minute se aude un strigăt victorios: suntem pe traseeeeu!!!!!!!! uite stâlpul de marcaj!!!!!!!
Şi câtă fericire, când după încă alte câteva minute începe să se risipească ceaţa şi suntem întâmpinaţi de soare şi un munte care în sfârşit se lasă admirat şi descoperit.


Urcăm fascinaţi, salutăm Bucegii cu a lor Coştila, Piatra Craiului şi fraţii cei mici Postăvaru şi Piatra Mare, care ies toţi din marea pufoasă de nori ca să se lase mângâiaţi de soare.

Şi câtă linişte. Nu e nimeni pe muntele ăsta. Pustiu şi cuminte, pare că aşteaptă un început sau un sfârşit. Stăm pe-un vârf nins şi bătut de vânt, şi-mi pare că sunt la marginea lumii. În faţă am covorul de vălătuci plumburii şi în alte depărtări alţi munţi dragi. În spate am perete de ceaţă neagră dincolo de care nu pot să văd nimic. Un pic sinistru. Mai ales că imediat după ne vedem umbrele proiectate pe ceaţă şi înconjurate de un halou stil curcubeu. Un fenomen extrem de interesant. Ceea ce mi s-a părut mie demn de poveştile cu zâne şi balauri este faptul că eu nu puteam vedea umbra lui Marius, şi nici el pe a mea.


Trei e peste tot, stă la poze, fuge înapoi pe vârfuri, stă cu capul în zăpadă şi ne priveşte jucăuş printre laţele ce-i intră în ochi.
Tot coborând acum, intrăm iarăşi în ceaţă. Cabana Ciucaş este în reconstrucţie. Sunt pe-aici o grămadă de schele, utilaje, chestii depozitate. Nici nu ştim unde să ne înghesuim cortul. Alegem un loc înrte două stive de lemn.
Urmează o noapte cruntă, pe alocuri. Ne-am trezit înţepeniţi, şi după ce-am privit un răsărit fugar, am strâns ce mai era, am hrănit Treiul dar şi pe noi şi-am plecat la vale spre Muntele Roşu. Creasta Gropşoarele-Zăganu mai are de aşteptat. Altădată, când nu o sa plouă.

Încheiem apoteotic cu porții zdravene de mâncare la Cabană, când peisajul feeric de iarnă se transforma trist într-o toamnă rece.


Facem stopul spre Cheia, nu ne ia nimeni. Pai cum să bagi în maşină doi unii uzi din cap până în picioare? (Trei a fost luat de nişte tipi într-o maşină. nu ştim însă cum s-a întâmplat că ne-am reîntâlnit cu el la Cheia la microbuz)

Și am ajuns acasă. Am visat la paturile calde din camerele noastre, la o baie fierbinte, la o masă copioasă cu mâncare adevărată. Însă ne-am întors cu liniște și cu sclipiciul zăpezii la ora apusului întipărite pentru totdeauna în colțul amintirilor.

De data asta Ciucașul s-a lăsat descoperit, cu toate stâncile lui ciudate, cu brăduți ninși ca într-o zi de Crăciun, cu un covor de nori pufoși care făceau o punte ondulată până la Bucegi cu a lor Coștila, până la Piatra Craiului și alți munți care își iveau vârfurile din nicăieri, cu un cățel pe nume Trei care s-a doviedit un prieten de nădejde când a dormit o noapte întreagă lângă cortul nostru strâmb, cu frunzele de toamnă ruptă prea repede din calendar și ninse deja la mijlocul lui octombrie, cu un răsărit superb din Gropșoarele, cu o ceață care s-a lăsat ușor la poalele muntelui pentru a lăsa clipa să-și spună povestea.

Recomandari

1 comentariu

Vlad 20 octombrie 2009 at 5:44 pm

Super pozele big grin

Reply

Lasa un comentariu