Muntii Baiului cu narcise

de ruxache 22 mai 2012 5 comentarii

Pentru sfârșitul ăsta de săptămână vremea se anunță cel puțin capricioasă și acră ca o murătură: ploi, vijelii, descărcări electrice, ba chiar și un cod galben care va intra în țară prin sud-estul extrem și se va rostogoli îndrăzneț către toate celelalte zone, inclusiv cea montană.

Ce e de făcut? Studiem prognozele cu ochi ageri și îngâmfați, de parcă am fi niște meteorologi pricepuți și nu ajungem la nicio concluzie. După o mulțime de variante care pică peste noi ca picurii de ploaie ce ne așteaptă weekend-ul ăsta, rămâne un singur lucru de ales: mergem în Sinaia la Sf. Ana să ne cocoțăm pe Hornul Suspendat, care ne cheamă pe la el de foarte mult timp. Se pare că avem la usă și ceva noroc: primele ore ale dimineții se anunță cu vreme acceptabilă pentru ziua de sâmbătă. Buuuun.

Plecăm de acasă având aproape certitudinea că de data asta chiar vom reuși să ajungem la hornul sus numit. Numai că ajunși în Sinaia ne pocnește o mare lene, care numai către cățărat nu îmbie. N-avem niciunul dintre noi chef de escaladat nimic, așa că după ce parcăm mașinuța la gară, schimbăm trei replici și parcă ne înțelegem din priviri că este cazul să vedem narcisele din Baiului. Care și ele ne așteaptă săracele de vreo 3 primăveri în care le-am tot amânat din varii motive de care nu mai am habar.

Ne echipăm, punem cele necesare într-un rucsac și pornim la drum. Singura mea supărare este că nu am bocancii la mine, ci doar adidașii de trecking, că doar trebuia să stau prin regrupări azi, nu prin plimbări.  Dacă plouă, să vezi distracție.

Nu am mai fost de mult prin gara Sinaia, iar la ora asta este pustiu. Niciun tren, niciun om, doar locomotiva cea veche stă pe șinele ei improvizate. Parcă ne-am întors în timp. Mă uit la ea și aștept în orice moment să o zbughească pe calea ferată, lăsând în urmă un clăbuc de fum alb. Și uite, pe peron au rămas domni cu pălării negre și doamne cu umbrele din dantelă. Suntem brusc treziți din visare de vreo 2 căței foarte arțăgoși, cărora clar nu le convine prezența noastră matinală pe teritoriul lor.

În scurt timp suntem pe drumul forestier Valea Rea, pe care pornim mult prea agale pentru norii care au început deja să fiarbă deasupra noastră. La fel ca și în gară, nici pe aici nu este nimeni. Și deși suntem pe un forestier lat și bine bătut de mașini, e aproape palpabilă liniștea asta de care îmi era atât de mult dor.

Primele 20 de minute cu rucsacul sunt ale mele, pentru că facem cu schimbul chiar dacă nu este greu. Doar suntem coechipieri, așadar amândoi trebuie să transpirăm în egală măsură laughing

La fiecare pas aproape exclamăm de bucurie la un nou lucru pe care îl oferă pădurea și primăvara târzie de aici. Ba o floricică, ba un copac uriaș plin de verde crud, ba apa clară ce curge undeva în stânga noastră. E tare bine să mergi așa aiurea, fără să-ți pese de cât este ceasul, de cât de tare o să plouă sau de câți ursuleți populează acum cărările neumblate din jurul tău.

Și mi-este așaaa o poftă de fragi, că fiecare floare de mierea ursului mă atrage ca un magnet și mă face să oftez de oftică atunci când ajung lângă ea și realizez că nu este ceea ce caut.

Fiecare privire către cer ne confirmă temerile: vom ajunge înapoi la mașină plouați, murați, uzi până la piele. Nici nu știm exact ce o să facem. Poate găsim narcisele, poate nu, poate urcăm spre vârfiul Baiului cum ar vrea Andrei sau poate ne întoarcem rapid pe același drum, când o să înceapă torențiala asta iminentă.

Momentan mergem înainte și curând părăsim și forestierul și intrăm pe o potecă lină. Nu mă așteptam să găsesc aici o astfel de vegetație. Pesemne că e zona de sedimentare a văii (zice Andrei, căci eu și domeniul ăsta mergem tare în paralel) și din acest motiv avem copăcei pitici, iarbă înaltă și nicio posibilitate de a te salva de urs dacă apare voios din pădure. Pentru că nu, nu prea ai în ce să te urci, poate doar să-ți faci o suliță și să-l gâdili pe Moș Martin la subraț cu ea.

Ne oprim într-o zonă mai deschisă să mâncăm: cornuri cu ciocolată, bonibon și pâine, micul dejun al campionilor laughing Între timp apar și primii stropi de ploaie, din ce în ce mai nervoși și mai iuți. E clar, se închide de tot vremea, a început și vântul vâlvoi de Baiului, iar noi facem echilibristică pe grohotișul de la ieșirea în golul alpin.

Mai mult eu, pentru că adidașii (cică de trecking) pe care îi am, nu mă ajută deloc. Nu îi înțeleg pe alții cum pot merge cu așa ceva în picioare pe munte, nu domne! bocancul e sfânt. Ăștia alunecă, nu țin deloc-deloc glezna, sunt evident udă fleașcă la picioare și mă calcă pe nervi scârțâitul ce se aude sub tălpile mele. Bleah!

Suntem însă animați de punctulețele albe ce se văd pe pantele înclinate din fața noastră. Ori sunt narcise, ori sunt niște plante cu puf alb (de care am tot văzut prin zonă), ori sunt pietre. Deși plouă din ce în ce mai tare suntem hotărâți să mergem cel puțin până acolo, să ne convingem dacă am ratat narcisele sau am avut noroc de data asta.

Bucuria când le-am văzut aliniate pe tot muntele în bătaia vântului a fost de nedescris. De la depărtare arată ca un câmp plin de flori de colț, de aproape deja te îmbeți de miros și-ți vine să te rostogolești printre ele. Parcă e prima dată în viață când vedem narcise. Nu e. Dar e prima dată când vedem atât de multe. Și surpriza este de proporții, nu sunt numai narcise, pentru că este de asemenea pliiin de iriși.

Am uitat și de ploaie și de frig și stăm ca niște pisoi cu nasul printre flori. Cât de multă bucurie într-o zi așa mohorâtă de mai! Ne ascundem sub un brad și stăm la admirat. Cum or fi ajuns ele dragele aici? Cât timp le-o fi trebuit să populeze pante abrupte întregi?  Și de ce s-au răspândit doar pe partea asta a muntelui? Și uite cum ne privesc ele toate, cuminți și gingașe și-atât de firave. Și sunt atât de multe că parcă le auzi șoptind și șușotind între ele vesele, fără să le pese de nimic.

Nu ne vine deloc să ne dăm duși acasă. Andrei propune să mergem ”până la movila aia de acolo”. Știi Andrei că după movila aia, mai vine una, nu?

Dar pornim. Cu toate inconvenientele, vremea asta îmi place tare mult, iar singura teamă este să nu înceapă subit vreo furtună cu descărcări electrice, așa cum au anunțat la meteo. La deal, printre narcise și iriși, cu grijă să nu călcăm nimic, prindem altitudine și foarte repede nu ne mai plouă. Suntem într-o ceață densă, sau mai bine zis, într-un nor.

Prindem o curbă de nivel (cel mai probabil poteci de oi) și deja am impresia că dau ocol muntelui. Nu știm exact câte vâlcele trecem, nu știm exact dacă deasupra noastră este vârful pe care am vrea, dar nu neapărat, să ajungem, nu știm decât că suntem pe munte și tare-i bine. Nu ne deranjează nici o eventuală rătăcire, căci un lucru știu sigur în Baiului: dacă pornesc la vale în câteva ore ajung sigur într-o stațiune de pe Valea Prahovei. Nu întotdeauna știi unde ieși, nu întotdeauna dai de drumuri forestiere care să te ducă lin, dar inevitabil ajungi rapid în civilizție. Eh, asta dacă nu te dezorientezi de tot și cobori pe partea cealaltă laughing aia ar cam fi problematic.

La noi în grup datul cu părerea funcționează foarte bine, numai că de data asta nu pot să îl ajut pe Andrei decât cu: ”am trecut x vâlcele, am mers în direcția cutare, iar punctul de reper (Valea Rea) se află în direcția aia”. Cu marja de eroare aferentă, am cam nimerit pe unde trebuia, deși momentele în care ne-am simțit complet ”în the middle of nowhere” au fost pe primul loc big grin

Andrei are aproape certutudinea că am nimerit pe Cumpătu, acolo unde și voiam de fapt și că nu am pornit din greșeală la vale, pe vreo muchie aiurea. Și-n toată pustietatea aia, ne întâlnim cu un grup de 3 persoane care urca spre vârf și care ne anunță că suntem pe muchia Tufa (ce fusese incurcată ca denumire de Andrei, cu muchia Cumpătu – care se pare că nici nu există, ci este muntele Cumpătu cu vârful aferent). Încurcat domne, încurcat.

Dar iată că simțul orientării nu a dat greș, mergem acum la vale și muuult prea repede suntem loviți din nou de ploaie, din ce în ce mai puternică. Și de vânt. Eh, asta se întâmplă când nu mai ești cu capul în nori happy

Plouă și la picioare sunt la peștele în apă, numai că îmi lipsesc solzii. Trecem pe lângă stână, sau mai bine spus prin stână și intrăm într-o superbă pădure de mesteacăn, învăluită în ceață și în foarte multă liniște. Ar fi minunat să poți pune cortul în pădure fără să ai grija animalelor, pentru că zona asta e de-a dreptul ca în povești.

Plimbarea noastră de sâmbătă s-a transformat într-o mică rătăcire controlată, în care abia am așteptat să văd ce-mi oferă următorul pas, următoarea curbă în pădure, următorul vâlcel învăluit în ceață.

Deja coborâm haotic, nu mai ținem cont prea mult de drumul forestier care ni s-a arătat la scurt timp de la intrarea în pădure. E suficient să știi direcția aici, pentru că explorarea unei astfel de păduri nu se poate face sub nicio formă pe potecă, ar fi păcat happy

Repede, muuult prea repede, ieșim la Hotel Cumpătu de unde printre case și liliac înflorit, în numai 15 minute, suntem înapoi la mașină.. Ne schimbăm rapid și bem apoi o cafea în barulețul din gară. La fel, gara tot pustie este și surprinzător, a ieșit și soarele.

Nu îmi pare rău că nu ne-a luminat și pe noi pe sus prin Baiului. De multe ori ceața și vremea neprietenoasă pot da farmecul acela special unei ture liniștite pe un munte mic.

Îmi era extrem de dor să merg aiurea pe poteci și pe lângă ele, fără să am teama aceea specifică turelor alpine. Nu vreau să fiu ipocrită, iubesc la nebunie văile de abrupt și imensitatea Bucegilor, muchiile aeriene și cățăratul.

Dar nu pot să spun că mi-a lipsit vreun moment adrenalina în tura asta. Deși cred că ea este unul dintre ingredientele principale care ne cheamă înapoi la munte. Nu, nu mi-a lipsit deloc. Mă bucur că am lăsat-o acasă și am putut să mă bucur doar de faptul că pășesc monoton și ușor printre copaci. Și deși în orice domeniu de activitate, unul dintre principalele scopuri este să crești și să te dezvolți, pe munte tind să cred ca lucrurile stau un pic și altfel. Să te mai întorci din când în când la narcise cred că este esențial happy Dar asta e doar părerea mea.

Pe curând!

 

Recomandari

5 comentarii

Claudia 22 mai 2012 at 5:04 pm

Ehee, pe itinerarul vostru a fost prima mea tura pe munte chiar in luna mai a narciselor. Mi-ai amintit de ea, desi nu cred ca am cum sa uit vreodata uimirea si bucuria acelei zile.

Mie una recunosc ca mi-ar fi de ajuns sa merg la munte si atat, poate si pentru ca anul trecut fiind accidentata am inteles ca mi-era dor de munte in sine si nu de ce altceva mai poti face pe munte. Ce-i drept, cat mai suntem tineri si putem e si pacat sa nu incercam din toate, ba chiar sa evoluam in unele. Fara alpinism de pilda, n-am ajung in locuri unice, asa cum fara alergat n-ai cunoaste poteci pe care altfel n-ai fi pasit niciodata.

p.s. Ce adidasi ti-ai luat ca aia ai mei de trail running sunt destul de aderenti, le lipseste evident stabilitatea gleznei pe care doar bocancul o poate da happy

Reply
ruxache 22 mai 2012 at 5:10 pm

happy Fiecare sport practicat pe munte aduce dupa sine ceva special, dar am realizat ca de multe ori uitam sa ne mai bucuram de lucrurile marunte si ajungem sa vrem neaparat mai sus, mai mult, mai nu stiu cum, ceea ce nu e neaparat bine. Bineinteles, nu e neaparat nici rau.
Adidasii ii am de ceva ani, vreo 4, sunt niste Salomon. Si nu e vorba neaparat de aderenta, cat de instabilitate. Iar daca nu ai stabilitate (materialul e fexibil, usurel) nu mai ai nici aderenta. E un cerc vicios laughing

Reply
Miki 23 mai 2012 at 6:08 pm

Ce draguuuut, vreau si eu!
Am fost si eu anul trecut in Baiului, cand inflorisera brandusele, tot pe o vreme cetoasa si ploioasa, o nebunie de roua, verde, cupaci grosi si batrani, iarba pina de ploaie, flooori day dreaming tare mult mi-a placut!

Reply
ruxache 23 mai 2012 at 7:07 pm

Pai du-te cat mai repede daca vrei sa le vezi, nu cred ca mai rezista mai mult de 2 saptamani, plus ca exista riscul sa apara „floraresele” la defrisat…

Reply
Pe drumuri de munte 7 iunie 2012 at 3:36 pm

[…] cum spunea si Rux intr-un comentariu, “de multe ori uitam sa ne mai bucuram de lucrurile marunte si ajungem sa […]

Reply

Lasa un comentariu