Înapoi la Padina

de ruxache 19 ianuarie 2009 1 comentariu

Anul ăsta cel nou, a început deja de câteva săptămâni, aşa că nu putea să lipsească şi prima ieşire la munte. Cum dorul de cabana Padina şi de Bucegi este în continuă creştere, concep rapid un plan de atacare a acestor dragi munţi.
Temerile mele nejustificate pe care le-am avut la un moment dat, s-au întors însă în favoarea mea. Aşadar, componenţa echipei de şoc este: eu, Marius, Mădă, Bubu, Fane şi Andreea.
Pregătirile sunt presărate firesc de câţiva nervi micuţi pentru că: nu găsesc mănuşile!!!! mamaaaa, unde sunt mănuşile??? Nu sunt.
Plecăm la gară pe o ninsoare ca de poveste. Bucureştiul îşi ia şi el semeţ haină de iarnă. Era şi cazul. Ajunşi în gară, fuga la casa de bilete să luăm pentru următorul tren, vorbesc cu Andreea, ia şi ea bilet, şi după vreo oră ne urcăm în tren. Accelerat, nah, ajungem mai repede decât cei cu personalul. Căldură mare (mon cher) în şarpele ăsta de fier. Vine şi Domnul Naş. Eh, acu e-acu!!!. Unde am pus biletul? E în rucsac? E în geacă? E în pantaloni?  Unde e? Nu prea e.. În agitaţia mea specifică din gară.. cred că l-am pierdut. Nu îmi rămâne de făcut decât să iau altul. 33 de lei. Asta e. Cu cei 27.. 50 de lei bilet până în Sinaia. Nici la intercity nu cred ca e atâta laughing. Eh.. Viaţa e frumoasă şi cu „ieşiri” ciudate.
Ajungem şi în Sinaia, vin şi Bubu cu Mădă, plecăm voioşi la cumpărat mănuşi pentru Marius şi căutat microbuz până la cota 1400. Microbuz nu prea este, luăm ceva vreo 3 km, după care un taxi în care mă aleg cu un mic cucui, timp în care sunt sunată de cabanierul de la Padina pentru confirmare.
Uite, în sfârşit munte, zăpadă, soare.. Câtă fericire. Plecăm entuziasmaţi către cota 2000.



Drumul ni se întersectează cu cel al multor schiori care coboară în viteză pe lângă noi. Îi urmărim cu privirea, îi admirăm şi ne dorim să facem şi noi aşa ceva. Pare minunat.
Facem şi câteva poze, şi fără să ne dăm seama suntem deja sus.



Aruncăm o privire către cabana Valea Dorului. Culoare predominantă: roşu. Sute de schiori şi snowboard-eri aşteaptă la telescaun. Parcă sunt termite. Ajunşi şi noi la cabană, suspinăm după un ceai care cu siguranţă nu ar fii fost excelent (era coadă), suntem amuzaţi de scârţâitul schiurilor pe zăpadă, mâncăm ceva şi pornim la drum. Deja peisajul se schimbă. Suntem parcă singuri pe tot muntele. Îţi taie răsuflarea. Un nesfârşit de alb, de culmi adormite, de zâmbete pe chipul nostru. Imensitatea muntelui ne cuprinde încă o dată. Ce mici suntem. Ce norocoşi suntem. Nu rezistăm şi ne batem cu zăpadă, facem poze şi râmănem muţi de admiraţie de fiecare dată când norii şi soarele se jucau pe cer, creând cele mai frumoase umbre şi schimbând la fiecare câteva minute priveliştea.



Poteca noastră e mică şi şerpuită printre dune de zăpadă. Paşii noştrii lasă şi ei o urmă nouă şi hotărâtă. Mergem tăcuţi, dar parcă nici nu e nevoie de cuvinte. Acum ne vorbeşte muntele. Foamea începe să îşi spună cuvăntul, aşa că la i
ntrarea în padure facem popas.
Coborârea ne solicită un pic, deoarece zăpada este mai mare, poteca este un pic caraghioasă şi ne afundăm fără să ne dorim asta. La Padina ajungem pe la ora 16.00. Bem ceai după ceai (cum altfel? e 0.5 lei, şi e delicios).
Un pic obosiţi (poate mai mult din cauza faptului că nu prea am dormit în seara precedentă), ne ducem cuminţi să dormim. Camera e călduroasă şi primitoare, numai bună pentru leneveală. Pe la ora 21 ne trezim, mergem să mâncăm apoi tre să hotărâm ce facem a doua zi. Urcăm la omu? Nu urcăm? Aflăm că e gheaţă. Hotărârea pe care o luăm este amuzantă: ne trezim la ora 6, dacă e senin urcăm, dacă nu, nu. Aşadar, urmează o altă partidă de somn. Ceasurile sună. Ora 6. Mă ofer voluntar să ies afară pentru a cerceta vremea. Zis şi făcut. Ies, intru zgribulită şi anunţ triumfător, sau nu: e senin, dar foarte foarte foarte frig. Ce facem? Mai dormim 2 ore. Şi dormim. Ora plecării? Decid foarte sigură pe mine: 9 jumate, 10.45, în râsetele de rigoare.
Plecăm pe la 10 jumate către Babele.


Ne suflă un pic vântul, dar nu-i bai. Vremea nu mai e aşa prietenoasă, e cam gheaţă, soarele nu vrea să se arate. La Babele alte dileme. Mergem la omu? Hotărârea evident este acceaşi: nu. Este gheaţă. Nu avem toţi colţari. Aşa că ieşim la o plimbare prin zonă, poze, testat colţari, glume.





Ne reluăm apoi drumul şi traseul stabilit, către Piatra Arsă. La ieşirea din cabană eu şi Marius luăm primele două căzături în sincron, din cele 734. Mă cam doare un deget, dar e bine, înseamnă că îl am.
Muntele ne dă iarăşi porţia de „uau”. Pe un colţ de nor, atârnă timid şi cuminte o bucăţică de curcubeu.







La Canton Jepi, ne oprim pentru o altă serie de poze şi plecăm voioşi pe Jepii Mari, neştiind nebunia ce avea să urmeze. La ieşirea din jnepeni întâmpinăm un prim mic obstacol. Pantă înzăpezită, îngheţată, un pic de râpă, dar trecem cu bine, deşi eu am avut ceva emoţii. Trecem de toate lanţurile fără alte probleme şi când credem că s-a terminat toată aventura, realizăm că abia acum începe totul. Poteca este plină de zăpadă şi ascunde în foarte multe locuri gheaţă. Aşadar, patru oameni veseli, se transformă treptat în patru „cam sănii pentru derdeluş” vesele. Cădem în sincron, cădem pe rând, cădem neorganizat şi inestetic, cădem aiurea, cădem de 2-3 ori la rând, cădem haotic şi caraghios, cădem de zeci de ori. Marius aproape că se duce de-a dura pe un vâlcel, noroc cu pioletul, sau noroc cu o creangă care a ştiut că vom t
rece pe acolo şi că unul dintre noi va trebui să se proptească în ea. Mădă alunecă şi ea, dar e prinsă la timp de Bubu, înainte să o ia la vale şi să ajungă înaintea noastră în Buşteni. Aşadar, cădem, cădem şi iar cădem. Se lasă şi noaptea, acum cădem şi cântăm. Ultimile 15 minute au fost cele care au încununat toată această coborâre. Valea ascundea sub stratul mic de zăpadă o gheaţă lucie. Am inventat fără să vrem mersul de-a buşilea pe spate. Amuzament maxim, între un : „au !!!” .. „bah dar nu se mai termină odată gheaţa asta?” ..
Gata, am ieşit din zona de „teroare”. Spre gară suntem aproape convinşi că am pierdut trenul. Trversăm Buşteniul cu viteză aproape maximă şi ajunşi în gară, hop şi trenul. Parcă ne aştepta. Mergem la naş, întrebăm dacă e timp pentru luat bilete, raspusul este nu, întrebăm dacă ne ia şi pe noi până la Bucureşti, răspunsul este: hai urcaţi-vă acum. Şi ne urcăm. Ne este iarăşi foame. Apelăm la Bubu şi lipia lui care pare un festin în adevăratul sens al cuvântului. Locuri în tren nu sunt, eu şi cu Marius ne facem loc cumiţi la locul de bagaje, ne băgăm acolo şi începem procesul de încălzire.
Şi iată-ne ajunşi înapoi în Bucureşti de parcă nici nu am plecat. Însă cu o nouă poveste. Timpul trece repede când te simţi bine. Plecăm către casele noastre. Ne-am luat încă o porţie de voioşie, o aşteptăm acum cu nerăbdare pe următoarea.

Recomandari

1 comentariu

Mariuskl 22 ianuarie 2009 at 3:45 am

Intr-un fel imi e ciuda. Macar acolo este zapada pentru schiat happy

Reply

Lasa un comentariu