În Cheile Turzii de 1 mai

de ruxache 9 mai 2012 2 comentarii

Drumu-i lung, povestea chiar mai lungă, iar pozele puţine tare, aşa că nu o sa încep să mă plâng de niciunele, nici de aglomeraţia din Cheile către care plecăm şi în care vom petrece câteva zile minunate, nici de oamenii senzaţional de … altfel pe care i-am întâlnit pe-acolo, de la cei care calcau pe echipamentul nostru, la cei care se lungeau pe pod sa-şi facă poze de piţipongi într-o aglomeraţie ca-n Piaţa Romană.

Eh…

În Ploieşti la Andrei am ajuns destul de târziu, împreună cu Sebi şi Cristi, după o săptămână cel puţin spectaculoasă din punctul de vedere ar interacţiunii sociale. Ameţitoare zile aş putea spune. Din absolut toate direcţiile am fost bombardată cu informaţii codate şi decodificate despre tot felul de subiecte, la prima vedere puerile, la a doua vedere absolut caraghioase. Iar dacă nu mi-au bubuit neuronii din asta, nu-mi mai rămâne decât să-mi bubuie odată cu durerea de dinţi care m-a transformat din om în caraghioslâc.

Facem pe fugă ultimele cumpărături, înghesuim tonele de bagaje în maşină şi pe Sebi odată cu ele şi purcedem. Până la Predeal conduce Andrei, aşa că nu-mi rămâne decât să mănânc îngheţată şi să mă hlizesc cu dinţii mei aruncaţi cu praştia, dar liberi şi voioşi ca boabele de mazăre-n păstaie, înainte de aparatul dentar. Dar asta-i altă poveste. Poate vorbim despre ea altădată.

În Predeal facem rocada, după ce stăm la o mică şuetă cu Dana, Mihai şi Cristi, care bineînţeles că au aceeaşi destinaţie ca şi noi. Şi ca mulţi mulţi alţi oameni.

Iar acum, să-nceapă distracţia. Nu am mai condus de mult nopatea la drum lung şi mai ales la drum necunoscut. Aşa că-mi bulbuc ochii ca pe girofare şi merg cu ameţitoarea viteză de 70 de km/h. Norocul nostru e că e foarte liber, ghinionul este că până reuşesc eu sa mă acomodez cu night vision-ul şi să nu mă mai târăsc ca o babă în cortegiu, încep să-mi lăcrimeze ochii de la bliţurile celorlalte maşini, iar viteza scade vertiginos înapoi la 70-80 km/h. Prin sate mai bag şi-un 90 (da, ştiu, sunt inconştientă) că deh, este lumină şi nu-i nici dracu. Ah, în afară de un biciclist cu care m-am întâlnit în fix singura zonă neiluminată din… culmea ironiei, Luna, şi care mergea în zig zag pe mijlocul drumului probabil de teamă să nu intre în coliziune cu aburii alcoolului pe care îi răspândeşte.

Facem vreo 3 popasuri, unul de zacuscă într-o parcare printre serpentine, altul la o cafeluţă prin Târgu Mureş şi altul undeva prin Sighişoara, la dezmorţirea oaselor şi extremităţilor deja tasate de atâta stat în fund.

Pe la 3 şi ceva dimineaţa suntem undeva prin Turda, complet dezorientaţi de planurile pe care le are Marcela cu noi. Care Marcela, draga de ea, cu vocea ei cea suavă şi  robotică, ne bagă prin tranşeele ultimului război mondial, apoi ne scoate sub un pod şi de atâta dezorientare are impresia că se află pe autostradă şi zburdă pe ea fericită ca zmeul zmeilor. Dăm ocol de vreo 3 ori micului sens giratoriu improvizat şi pornim către Petreştii de Jos cu ochii bulbucaţi de frică să nu cumva să picăm în vreun crater de pe vremea extincţiei dinozaurilor.

Dăm şi de-un indicator către Cheile Turzii. Mă rog, nu chiar indicator, cât o mâzgăleală cu vopsea roşie pe-un stâlp de beton. Ora, cam 4. Dacă nu e pe-aici? Dacă e campingul în altă parte? Îl sun pe Cristi. Nici n-apuc să formez căci realizez că la ora asta doar cucuvelele mai sunt treze. Aşa că închid. Hm. Lasă că mă-njură şi-apoi îi trece şi se culcă la loc. Iar dacă e somnambul şi a doua zi nu îşi mai aminteşte nimic, cu atât mai bine. Mergând pe ideea somnambulismului mai formez o dată, trezesc omul din somn, om care mă indrumă şi în numai 10 minute suntem în camping. Horraaaaaay!!!

Nu mai pot nici să merg de oboseală. Zici că m-a lovit un tren cu tot cu ăia de-i aduceau înainte fân, crezând că-i taur. Sau m-o fi lovit un taur. Nu-i bine, deja aberez doar la amintirea acelei oboseli astronomice.

Baieţii pun corturile, îmi pun şi mie e o bere în mână să sărbătorim (eu aş sărbători prin somn mai degrabă) şi aproape că adorm în timp ce vorbesc. Cedez rapid, mă introduc în cort, unde am tras un frig cruuuuuunt în acea dimineaţă şi moţăi până pe la ora 9, când realizez că am pus corturile fix în zona de agrement a campingului, unde toată lumea stă pe băncuţe, îşi bea cafeaua şi ia micul dejun. Nuuuu, trebuie să le mutăm de aici diseară, neapărat.

După ce zona se mai eliberează ies şi eu la lumină cu nevoia acută şi imediată de a-mi băga nişte cafea în venă. Sunt/suntem extrem de obosiţi, aşa că ne târâm printre ultimii către chei.

Ah, am uitat să zic de impactulul vizual la ieşirea din cort. Care a fost de proporţii. După ce mergi ore în şir prin beznă, de nu mai ştii exact dacă te duci sau dacă te întorci, … dealurile astea verzi pline de oiţe care behăie, apa care curge nestingherită în imediata apropiere şi Cheile care se observă măreţe cum taie abrupt şi agresiv în scoarţa pământului, te lasă pur şi simplu mut.

Ziua 1: escaladă în zona Turnul Galben şi alpinism pe traseul Concurs în zona Gabor Feri

Apropierea de zona de căţărat este extrem de plăcută, pe malul apei, printre copăcei, ţi-e mai mare dragul să te plimbi pe-aici. Astăzi am decis să stăm la escaladă într-o zonă uşoară, pentru că Sebi şi Cristi sunt începători (mai ales Cristi, care este prima dată la stâncă), aşa că pornim către zona Turnul Galben, pe care o identificăm rapid. Este exact în poteca turistică (aveam să aflăm mai târziu de ce aflux de turişti vom avea parte). Şi pentru că nimeni nu are intenţia de a se da astăzi cap, îmi rămâne mie onoarea şi privilegiul de a pune manşă băieţilor laughing Ca o modestă ce sunt, caţăr ca o căprioară (sau capră nah!) cu morcovul pândind atent printre prize şi ogorul său îndeaproape.

Ne distrăm binişor şi când dă peste noi căldura dar şi turistul „orb şi şchiop” ce calcă pe corzi, plecăm către zone mai paşnice (Gabor Feri), la traseul Concurs, de 2 lungimi, uşor şi numai bun pentru a-i obişnui pe Sebi şi Cristi cu înălţimea, regrupările şi mersul secund. Mai întâi eu şi Cristi, apoi Andrei şi Sebi (care din păcate nu au mai apucat să caţere)

Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la stancă. Traseul începe foarte uşor, apoi urmează o linie un pic mai în zig zag unde bineînţeles că nu am avut inspiraţia să pun bucle luuungi, foarte lungi. Coarda venea greu, la Cristi ţipam degeaba să-mi dea, pitoanele nu le vedeam pentru că erau ascuse şi din cauză că m-am obişnuit cu escalada, mă uitam după chestii frumos strălucitoare, nicidecum după chestii negre, ruginite şi de pe vremea lui tataie.

Şi-uite aşa m-am trezit între asigurări, într-o poziţie de balet graţios, cu un Cristi în faţa căruia zăceau, desfăşuraţi şi încolăciţi frumos şi-abia aşteptând să cad, vreo 2 metri de coardă, cu o grădină întreagă de morcovi la poalele mele şi un nod în gât care îmi spunea agonizant: ce cauţi aiiiiici? Pai ce să caut frate? Un piton, aia caut. Asta-i bună… ce caut aici? De vreo 5 minute nu mai zic nimic. Iar eu când nu zic nimic mă scurg de frică. Sau plâng. Cred că de data asta le-am făcut pe amandouă. Mai puţin partea cu scursul, căci la vreo 3 paşi mai sus (a se citi un metru şi ceva), ajutată de adrenalină şi de ideea că dacă pic, dracu mă ia, am găsit şi asigurarea salvatoare. Şi-apoi am văzut şi regruparea. Nu ştiu cum am ajuns la ea, probabil sughiţând nervos, dar când am fost în dreptul lanţului salvator parcă l-am apucat pe Dumnezeu de un picior.

Vine apoi şi Cristi, aducând după el apă şi-ale mele ţigări. Aiaiaiai ce bine e. Următoarea lungime este foarte foarte uşoară, dar extrem de expusă şi cu zero asigurări. Este de fapt o creastă îngustă, uneori cât un lat de palmă, care pe alocuri urcă şi pe-alocuri coboară. Văd şi regruparea, 20 de metri mai sus. Aş pleca dar nu prea. Dar parcă aş pleca. Aş da rapel de-aici dar nu prea. Aaaaaah. Plec mai departe şi bine fac.

Creasta asta mică este o desfătare pentru suflet. Atâta expunere şi privelişte, pe o bucăţică atât de scurtă. Ajung în regrupare, asigur şi îl filez pe Cristi, care vine cu inima cât un purice, dar plin de bucurie. De aici nu ştiu ce să facem. Rapeul este cam expus şi un pic câş, iar Cristi nu a mai făcut până acum.

De partea cealaltă a vâlcelului, Andrei strigă la noi cum că ar mai fi o variantă de coborâre, cumva către el. Eu de-aici de unde sunt nu văd decât boscheţi şi o ruptură de pantă. Strângem echipamentul, îl asigur pe Cristi de mine, pentru că nu este obişnuit cu un astfel de teren şi nu vreau să o păţească din cauza mea şi pornim pe un soi de muchie, pe o potecă extrem de puţin vizibilă şi printre nişte tufişuri care muşcă din carne vie. Ghidaţi de Andrei şi după ce a şi venit în întâmpinarea noastră să ne salveze din junglă, plini de zgârieturi şi tăieturi, coborâm spre potecă şi pornim către corturi.

Pe care corturi trebuie să le mutăm din zona de tranzit, undeva unde vom putea şi noi dormi dacă e cazul. Apoi ne mutăm la bere, mici şi discuţii cu lumea de prin camping. Sunt atât de mulţi oameni cunoscuţi, că nici nu mai ştiu cu care să stau de vorbă mai întai. Târziu în noapte (mă rog, seară) îl ghidăm şi pe Despot (care era cu părinţii lui şi cu Ionela) să ajungă în camping şi apoi la somn. Că e târziu si mâine tot pe-aici suntem.

Ziua 2: Prima lungime din Grota Sanşil, varianta tunel şi Crasta Sanşil aka şinşila aka sunşil aka sensei aka sunţî aka sunsilk

Ziua se anunţă la fel de călduroasă ca precedenta, aşa că încercăm să ne urnim şi noi mai de dimineaţă de data asta. Din păcate, mai devreme de 9 juma tot nu plecăm. Planul este să mergem împreună cu Mihai, Cristi şi Dana pe Creasta Sunşil, apoi pe Tunel.

După ce bălăurim un pic intrarea, iar eu şi Andrei ne blestemăm zilele şi creierul lipsă, pentru proasta inspiraţie de a ne încălţa cu sandale, ajungem la intrarea în traseu. Unde mai sunt 2 persoane. Înţelegerea tacică a fost că va pleca grupul lui Cristi înainte. Aşa că ne vedem în situaţia de a aştepta după 5 persoane. Nu că ar fi vreo problema timpul. Dar soarele nu prea are de gând să glumească cu noi, aruncă flăcări şi ne-ncinge scăfârliile.

Andrei tace. E clar. Ceva nu îi convine.

– Zi mă, ce-ai?

– Nimic

– Hai mă zi!!!

– Nimic

– Băăăi, zi.

– …

– N-ai chef de creastă, nu?

– Nuuuuu

– Ai chef de tunel

– Daaaaa

Pam pam. Haida la tunel, intrarea este aici aproape, numai că până acolo avem un rapel de dat (căci în sandale nu cobor pe-aici nici dacă vine apocalipsa) şi o echipă de aşteptat (Silvia şi Cătălin) care deja sunt în prima lungime.

Profităm de asta şi stăm la umbră să mâncăm roşiile şi brânza topită din săculeţul de compresie.

– Şi? Cine pleacă cap?

– Pai tu.

– Hai măăă. Bine, mă duc laughing

Pun echipamentul pe mine şi plec tare voioasă şi plină de încredere. Încredere care păleşte instant când observ ce depărtate sunt asigurările. Terenul este foarte uşor, dar câte cei 5-6 metri între asigurări în unele zone, nu mă fac să mă simt prea confortabil. Adica nu mă fac să mă simt deloc. Prost tare m-a învăţat escalada asta. Iar iarba de pe praguri cere mai degrabă un piolet şi nu magneziu. Eh, trec de prima zonă astfel asigurată şi încep să mă obişnuiesc cu terenul. Andrei strigă vesel la mine de jos: uite ce mult ai mers fără asigurareee! Mda. Am cam mers, n-aş mai merge laughing Uşor uşor, pas cu pas, ajung în regrupare, unde sunt vreo 3 ancore şi vreo 2 pitoane, e chiar confortabil. Vine şi Andrei destul de anevoios pentru că îl filez foarte foarte prost. Nu m-am obişnuit deloc cu filarea secundului, iar săracul om trebuie să stea după mine să trag coarda aia. Ulterior, fac nişte mişcări prin regrupare, mă repoziţionez şi treaba merge  mai repede.

Ajuns la mine îl anunţ că nu am nicio intenţie să merg cap mai departe. Urmează o traversare dubioasă, exact ce urăsc eu mai tare. Ne înţelesesem cumva din priviri de jos că va merge el pe a doua lungime. Dar nici lui nu îi vine. Hmm. Aş merge şi n-aş merge. Din păcate slăbiciunea şi frica pun stăpânire pe mine. Nu mă duc. Te duci tu? Nu. Eh, tre să coborâm. Noroc că suntem cu coarda de 50 şi nu ne ajunge dintr-o bucată până jos laughing că altfel unde mai era aventura?

Organizăm rapelul, asigurăm ancorele între ele cu cordelină, aruncăm coarda şi Andrei dispare sub prăguleţ. Şi stau şi stau şi stau şi stiu că tăcerea asta care se-aude de jos nu înseamnă nimic bun.

– Cum e pe-acolo Andrei?

Iar ce se aude de la Andrei necesită pătrăţelul roşu. Şi de sfinţi şi de dumnezei şi de toate orătăniile ce merită numite într-o astfel de situaţie tragi-comică. Coarda s-a agăţat într-un măceş, iar Andrei stă cu fundu şi-alte cele-n spini, agăţat echilibristic în prusik, încercând să descurce maţele încurcate, un fel de cub rubik la momentul actual. Le descurcă cu chiu cu vai şi multe înjurături şi curând îmi strigă: liber! Pornesc în rapel, ocolesc măceşul buclucaş şi mă opresc la el, într-o ancoră pe un prăguleţ, de unde mai avem de coborât vreo 5 m. Tragem iar coarda, eu deja mă strâmb de durere din cauza espadrilelor şi în sfârşit suntem iar cu picioarele pe pământ. Ole!

Pornim spre corturi, Andrei are de muncă şi l-a zăpăcit şi soarele de l-a bătut în cap. Mie mi-e rău la frig, lui la căldură. Asta e.

Numai că eu nu am stare, aş vrea totuşi să mă mai caţăr azi, aşa că după ce las echipamentul în suplus la maşină, cumpărăm suc şi altele şi las Andreiul în camping, pornesc înapoi spre chei în căutarea lui Despot. Am planuri mari pentru el, Creasta Sanşil.

Îi găsesc cu greu, sunt tocmai la Turnul Galben, iar ceasul e trecut de 3 jumate.

– Hai cu mine în Sanşil.

– Hai!

Luăm ce echipament avem nevoie, facem slalom prin mulţime şi curând suntem la intrarea în traseu. Pleacă Despot cap de data asta, eu am tot ieşit la stâncă în ultima perioadă, iar el ştiu că nu a mai fost de multicel într-un traseu de alpinism. La cât entuziasm are, nu asigură la primul piton decât după ce îi atrag atenţia laughing

Deşi e numai ora 4 şi ceva, tremur ca varga de frig. Aici bate vântul destul de tare şi este umbră. Iar eu sunt in maiou. Uff şi-abia ne auzim din cauza vântului, de văzut nici atât. Undeva mai sus în traseu mai este o echipă de trei persoane, noi avem iniţial impresia că sunt şi ei tot în Sanşil, pe a doua lungime.

Aşa că după ce ajung în regrupare tremurând ca un bolnav de parkinson, ne punem pe aşteptat. Să plece oameni din regrupare ca să putem să pornim şi noi mai departe. Şi ce dor mi-era de sentimentul ăsta ciudat de frică amestecată cu bucurie. Valea e tot mai bine conturată, peste tot în jur s-au ridicat pereţi verticali pe care se văd atârnate mici furnicuţe colorate. Câţi nebuni doamne. Şi mai aşteptăm un pic.

Cu cât stai mai mult într-o regrupare (oricât de confortabilă ar fi ea) şi nu faci nimic, ai timp să analizezi (cam mult) tot ce te înconjoară. Uite ancora asta, uite ce ruginită e, uite ce la mama dracu suntem aici, ai nimanui, mă jur!, uite şi hamul ăsta parcă s-a cam deteriorat şi uite ce carabă zgâriată şi veche ai, uite şi soarele cum apune şi ce frig e şi zelbul ăsta începe să-mi inspire nesiguranţă, uite şi campingul şi ce frumos stau ăia acolo bine-mersi şi uite ce aş mai vrea să fie şi Andrei aici. Hai mă Andrei mă, mă laşi tu singură aici?

– Auzi Despot, ia hai să strigăm la oamenii ăia, să îi întrebăm cât mai stau, că am îngheţat.

Şi strigăm. Şi ei ne spun că se află în alt traseu. Insert stupid poker face here. Suntem de-a dreptul aerieni laughing Şi la propriu şi la figurat.

Pleacă tot Despot cap. Acum nu ne mai auzim absolut deloc, nu-mi dau seama dacă a regrupat, însă se cam termină coarda. Facem un fel de telefonul fără fir cu cealaltă echipă şi aflu că pot să plec. Traseul este din ce în ce mai expus şi uşor uşor începe să se transforme într-o muchie aproximativ verticală, dar foarte uşoară. Destul de repede încep să îl observ pe Despot. Care stă atârnat în zelb. În două pitoane nu foarte îmbietoare. De ce? Ştiam că e ok regruparea a doua.

Trec razant însă pe lângă nişte spituri frumos strălucitoare şi câţiva metri mai sus trec la fel de razant pe lângă coechipier. Căci nu era chip să stăm amândoi acolo şi sinceră să fiu, m-am simţit în siguranţă abia după ce am mai asigurat următoarele 2-3 pitoane. Haleluia! Ceva mai sus ies în creastă, la soare, unde un băiat din cealaltă echipă deja regrupase şi fila secunzii. Ceea ce fac şi eu.

 

Iar am poziţie proastă, iar filez cu încetinitorul. Apare şi Despot, apar şi ceilalţi doi din cealaltă echipă.

Stăm la o vorbă, pleacă prima echipă, eu mai dârdâi un pic şi admir pereţii care parcă au luat foc în jurul nostru. E apusul. Şi ce frumos se vede totul de aici. Un contrast incredibil între aglomeraţia şi gălăgia din chei şi calmul şi liniştea de aici. Plec tot eu cap în următoarea lungime. Un fel de Acele Morarului, doar că mai prost asigurat laughing Fac nişte improvizaţii cu un anou după un ţanc mai măricel, apoi cu o buclă după alt moţ, mai găsesc un piton, caţăr, descaţăr, traversez şi ajung în regrupare. Ce frumoooos! Aerian, expus şi cu adevărat spectaculos. Furnicuţele îşi văd de treabă mai departe şi prima echipă porneşte deja în ultima lungime, în timp ce Despot vine agale şi face echilibristică pe muchia îngustă.

De aici pleacă cap Despot, trebuie să se bucure şi el de creasta asta expusă. Sunt strigată de undeva din dreapta de Cristi, care imi spune să ridic mâinile în sus pentru poză laughing Ei au terminat traseul Sanşil Grotă şi merg pe poteca de retragere, unde ne şi aşteaptă. Mie lungimea asta nu mi-a plăcut în mod special, coarda mergea ca un şerpişor printre ţancuri, până când s-a eliberat dintre ele şi-a făcut o buclă frumoasă undeva spre dreapta către Despot. Ha! Să nu cumva să mă tragi că bucăţele mă fac laughing

La final ne aşteaptă un guşter gigantic care stă şi prinde ultimele raze de soare.

La corturi am ajuns mai mult târâş şi abia aşteptam să-l găsesc pe Andrei să-i povestesc. Doar că Andrei nu-i. A plecat să se plimbe prin Chei. S-a întors însă destul de repede, răpus de aglomeraţia excesivă.

Seara a fost luuungă şi frumoasă. S-a cântat la chitară, s-a mai băut câte o bere, până când am picat laţi de oboseală în sacii de dormit.

Ziua 3: eu… mai nimic laughing salvarea lui Andrei şi ceva escaladă eşuată.

Planul era să caţere Andrei şi Sebi în traseul Concurs şi apoi vom vedea. Despot şi Ionela se duc la Şcoala Turdeană. Pentru că nu avem 2 seturi de bucle, nu am avut încotro, aşa că eu şi Cristi a trebuit să stăm pe margine să aşteptăm. Căldură mare mon cher. Facem câteva poze când pleacă Andrei în prima lungime, ne mai fâţâim, apoi încercăm să vedem dacă avem cum să facem şi noi ceva azi, chiar şi cu lipsă acută de scule. Realizăm că nu prea avem ce.

Ne reîntoarcem la Concurs unde Andrei a urcat şi-a coborât dintr-un anumit punct de vreo 3 ori. Nu are nicio tragere de inimă să meargă mai departe, pentru că Sebi îl cam trage. E normal, e începător, nu e obişnuit să fileze cap de coardă şi statul cu capul în sus atâta timp devine obositor. Andrei iar se dă jos şi-mi zice să îl filez eu şi apoi să vin eu secund. Cu ceva scârţ mârţ şi o parte din morcovii lăsaţi de mine cu 2 zile în urmă, Andrei ajunge sus victorios, bătut de soare-n cap şi obosit. Aleluia!

Cine vine secund? Andrei stă, rumegă atent cu zâmbetul ştrengar şi deşi eu eram deja legată în coardă îi zice senin lui Sebi să vină el. Bun. Mă dezleg,  Sebi dă să pornească, numai că pe Andrei îl pocneşte în moalele capului duhul răzgândirii: ar vrea totuşi să meargă şi pe a doua lungime, ştie că Sebi va urca ceva mai greu şi nu mai poate să stea mult în soare. Şi-mi zice mie să vin eu. E clar, ăsta a făcut insolaţie la neuroni şi nu mai gândeşte limpede.

Buuuuun. Deja nervii mei începeau să se întindă precum o pânză de păianjen. Mă leg în coardă şi Andrei cred că are un  mic scurtcircuit cerebral, căci altfel nu puteam să îl percep la momentul respectiv. Pentru că in mai puţin de juma de minut se comportă fix ca o femeie în faţa unui stand de pantofi: aia roşii!! ba nu! aia verzi! ba nu! ăia cu barete! aia fără toc! ăia cu sclipici! ăia cu hipopotami bălţaţi! ba nu! ba da! ba nu! ba da!

Aşadar, zice iar să-l las pe Sebi şi într-un final apoteotic, când eu deja explodasem , îmi zice să vin eu, cu coarda de 60 în spate, ca să dăm rapel de-acolo, că nu mai merge mai departe şi aia de 50 nu îi ajunge până jos. Ooooooooooooh doamne!!! Să mai ziceţi că sunt femeile nehotărâte.

Plec să recuperez Andreiul din perete şi apoi mergem la scăldat laughing de fapt nu la scăldat, cât la stat ca broaştele ţestoase happy

Ulterior ajungem la escaladă. Numai că nu a fost deloc o zi propice, cap nu am putut să mă dau prea mult pe traseul ales, iar secund nici atât, simţeam că-mi pocnesc picioarele în espadrile de la căldură. Eh. S-a dus Despot şi s-a şi întors. Nimeni nu mai avea chef de nimic aşa că am plecat spre corturi.

Seara a fost apatică rău de tot. Ne-am târât de la un cort la altul, iar eu am dormit aproape încontinuu.

Ultima zi: escaladă şi primul rapel al lui Cristi

În ultima zi Andrei nu a mai venit la stâncă deoarece avea de lucru, aşa că echipele au fost împărţite: Despot şi Sebi în Şcoala Turdeană (pe mine nu m-a atras deloc din cauza primei lungimi extrem de tocite, un fel de Creasta Generalului din Râşnoave, numai că mai rău), eu şi Cristi la escaladă.

Am fost în zona La Circ şi Turnul Galben unde ne-am jucat pe o mulţime de trasee uşoare, numai bune pentru începători: şi pentru cei care mai au de învăţat la mersul cap de coardă şi pentru cei care sunt prima dată la stâncă. Cristi a avut parte de emoţiile primului rapel, iar eu am aflat cu bucurie că am ajuns în punctul în care îi pot învăţa şi eu pe alţii.

La corturi distracţie mare, baieţii joacă fotbal, se mănâncă mici, se bea bere, ca-n vacanţă.

Spre casă am plecat în jur de ora 16.00. Drumul? Liber ca într-o zi de muncă şi nu Ziua Muncii.

Pe curând!

 

Recomandari

2 comentarii

cristian 10 mai 2012 at 12:30 am

Ce rau imi pare ca nu am mai putut ramane si noi inca doua zile. Sunt atatea de facut acolo si este atat de frumos…
Cred c-o sa revenim cu prima ocazie

Reply
ruxache 10 mai 2012 at 9:32 am

Noi am zis ca la vara mergem si stam o spatamana, fara aglomeratie si fara stat la cozi prin trasee hee hee

Reply

Lasa un comentariu