In Bucegi Pe Bucșoiu cu o lună aproape plină

de ruxache 6 iulie 2012 8 comentarii

Cum nu am reușit să ne trezim de dimineață, asta oricât de mult am tras (eu) în stânga și-n dreapta de paturi, membre și echipamente, ne-am găsit căscând somnoros abia pe la ora 12. Bineînțeles, într-o zi de sâmbătă, la momentul respectiv deja pierdută.

N-am mai ieșit de ceva vreme pe munte, așa că frustrarea orei înaintate era mai mult decât maximă. După ceva cafele și un mic dejun întârziat, am plecat pe-afară în dogoarea specifică orei 15 după-amiaza. Nu mai puteam sta în casă, deși gradele din termometru strigau parcă înnebunite să rămânem la adăpost de flăcările din oraș. Insă nevoia de mișcare a învins și de data asta.

La răcoarea unui pepsi, sub umbrelele de la terasa din parc, ne-a săgetat parcă simultan ideea de a pleca într-o tură de noapte pe Bucșoiu. A fost totul atât de brusc, încât în nici jumătate de oră plecam din Ploiești și conduceam pe drumul liber liber spre Bușteni. Gps-ul ne spune că ajungem la 17.30. Pare un pic ireal, dar parcă nu chiar imposibil.

Ceva cumpărături, o altă cafea băută în părculețul de la stradă și uite cum în numai 2 ore de când ne-am hotărât să mergem la munte, deja lăsam mașina în praful și haosul de la Gura Diham.

Ora 18.30. Ne îngrozește un pic gândul că ne-ar putea prinde noaptea prin boscheții de mai sus de Prepeleag, în patria urșilor și-a altor animalele buhuhu.

Așa că am prins poteca voinicește, am ambalat motoarele și am început să urcăm în pas aproape alergător. Asta deși rucsacii sunt grei și nu e deloc încurajator să vezi că toată lumea coboară, iar tu te duci în sus, de nebun, către noaptea ce se-apropie cu pași atât de repezi.

Unde mergem? Unde ne oprim? De fapt nici nu prea contează. Am pus în coșul cu surprize refugiul Bătrâna, apoi am închipuit și Țigăneștiul și-am avut tupeul să visăm chiar la Șaua Strunga. Noaptea e lungă, se anunță aproape lună plină, somn clar nu avem, așa că mergem cât și până unde vom putea.

Pe la ora 20.30 suntem deja la Prelepeag. Popasuri am făcut vreo 2, ba un pic de apă, ba un pic de ciocolată și deși foamea ne dă târcoale aproape nervoasă, nu e chip să ne oprim aici, ca imediat se întunecă și ies din pădure fel de fel de animale, care mai cu mor-mor-mor, care mai cu buhuhu.

Așa că pornim iarăși la drum, printre niște boscheți de 3 ori cât noi. La fiecare 5 minute, în poteca îngustă dăm de urmele lăsate de un moș martin cam stricat la stomac. Sau mai mulți moși martini. Habar nu am câți au fost, unde sunt acum, de ce și câți turiști or fi mâncat și ce fel de turiști or fi mâncat de le-a fost așa de rău.

Urcușul este epuizant în ritmul ăsta alert și am impresia că nu o să ies de-aici fără să dau noroc cu știm noi cine și care am impresia că ne-așteaptă cu tacâmurile pregătite la fiecare colț de potecă.

Mai un piu piu estompat de la mine, mai toate cântecele din galerie de la Petrolul de la Andrei și uite așa am ieșit deasupra tuturor, a lor urșilor evident, înainte de lăsarea nopții. Soarele tocmai apune, la Mălăiești se văd câteva focuri aprinse, la Țigănești este lume în jurul refugiului și pentru noi noaptea abia începe.

Puțin mai sus, pe la Brâna Caprelor, facem un popas mai lung. Mâncăm și admirăm hăurile parcă nesfârșite către păduri. Întotdeauna noaptea, abrupturile Bucegiului mi s-au părut mai rele și mai agresive ca niciodată. Mă uit spre ele și îmi par găuri negre care înghit orice și oricât și dacă ai apucat să pleci prin labirinturile lor, cu siguranță nu te mai întorci. Ce sentiment înfiorător.

Dar hai la drum. E deja beznă de-a binelea, iar luna se ascunde în spatele Bucșoiului Mare. Dar nu aprindem frontalele, cred că mai rău ne-ar încurca.

Și cum mergem noi, din ce în ce mai agale, observăm cum vălătuci de nori învăluie tot muntele. Pe moment mă sperii. Parcă se anunța vreme bună în noaptea asta. Însă realizez că de vină este diferența uriașă de temperatură, care în aproximativ jumătate de oră a scăzut cu cel puțin 10 grade. E destul de frig și bate și vântul. E clar, norii ăștia nu sunt decât abur ce se ridică din iarbă. Cam mult abur însă. Când ajungem ceva mai sus observ spre Coștila valuri nerge de ceață și tot muntele cufundat în întuneric și liniște.

Sentimentele ce te încearcă în astfel de clipe sunt variate. Bucurie, nesiguranță și un soi de libertate pe care doar aici o încerci. Instictul îți spune să grăbești pasul către locuri mai pașnice și spre culcuș. Ceea ce și fac. Dar nu mult. Oboseala și stresul psihic din ultima lună își spun cuvântul. Mi se face foarte rău. Abia mai merg. Bagajul e greu și deja facem popas din 10 în 10 pași. Nu-mi vine să cred cât de aiurea mă simt. Aș bea apă dar nu pot, aș rămâne acolo dar nu pot. Andrei mă sfătuiește să merg mai încet. Eu aș vrea să o iau la fugă. Dar nu pot, nu pot, nu pot. N-am mai simțit de ani de zile senzația asta de epuizare și mai ales nu am simțit-o niciodată atât de acut după numai câteva ore de mers.

Luna tot în nori este, dar ceața face aproape imposibilă folosirea frontalei, așa că mergem tot pe întuneric, iar pe coborârea de pe Bucșoiu mai mult orbecăim.

Pe la 11.20 ajungem la Omu. Sunt atât de năucă și de dezorientată că nici nu realizez pe ce parte a cabanei sunt, decât atunci când văd lumină înauntru. La ora asta?

Intrăm să ne încălzim. Andrei vrea să continuăm spre Bătrâna, eu știu că tot ce mai pot să fac acum este să dorm. Inițial mă gândesc să dormim în sala de mese, apoi revine ideea de a campa, deși Andrei băgase iar sperieții în mine. Cu chiu cu vai reușim să ne convingem unul pe altul să punem cortul. Eu i-am promis ca unui copil mic că nu o să ne viziteze niciun urs. E absurd, știu, dar undeva cumva am știut că nu se va întâmpla ca data trecută, când ursul a făcut ture în jurul cortului nostru toată noaptea. Plus că sunt aici vreo 10 corturi deja, mâncarea o lăsăm înauntru în cabană. Șansele să intre fix la noi sunt reduse. Haaaai, hai să dormim.

După vreo oră deja numai este niciun nor pe cer, luna luminează așa frumos de parcă e ziuă. Suntem la Omu, cine ar fi crezut asta cand ne-am trezit azi la 12?

Eu nu prea reușesc să dorm cum trebuie, mă trezesc din juma în juma de oră. Andrei stă de pază laughing Vreo 2 ore. Și adoarme abia după ce încep niște băieți din alt cort să sforăie și realizează că nu se mai apropie niciun urs de nimic în gălăgia asta.

(undeva pe-acolo sunt eu)

Ca niciodată, la ora 5 eram cu ochii cât cepele. Eu. Mă gândesc că poate prind răsăritul, deoarece afară era deja lumină. Scot capul din cort și mă izbește în nas o super ceață, nu se vede la 2 metri. Eh… Mai moțăi vreo jumătate de oră dar încep să mă plictisesc, așa că îl trezesc și pe Andrei laughing

La ora 8 eram deja cu cortul strâns și plecați la drum.

Bineînțeles, afară e senin bec, răcorică, numai bine de drumeție. Și daaaa, ce dor mi-era să merg pe platou în Bucegi, cu traista-n spate.

Luăm la rând fiecare vârfuleț în parte, mergem pe deasupra Cerdacului, admirăm pantele Văii Cerbului, oițele și câinii ciobanilor care aleargă fără succes după o capră neagră.

Mergem alene către Cruce unde mă așteptam să fie mult mai multă lume. Ce nu realizez eu e că e ceasul abia vreo 10, 10 și ceva. Eu am impresia că e două laughing

Facem un popas mai lung aici și plecăm mai departe pe Brâna Caraimanului, către Jepii Mici. Iar pe acești Jepi eu m-am jurat că anul ăsta nu mai calc. Poate doar în niște circumstanțe excepționale, altfel nu.

La ora 13 și un pic ne izbește căldura înfiorătoare de la Silva. Asfaltul este încins și am impresia că m-a lovit unul cu un baros în cap. Pur și simplu ne ia cu leșin. Imensă diferența de temperatură. De la răcoarea pădurii și o noapte petrecută la 2 grade, am pășit pe un asfalt unde fără nicio îndoială, poți face omletă. Așa că am luat un taxi până la gura Diham. cam scump, dar cred că eram în stare să-l las și pe Andrei amanet, doar să nu trebuiască să fac drumul ăla pe jos big grin

Pe curând!

Recomandari

8 comentarii

Dragu 6 iulie 2012 at 12:47 pm

Lupii galbeni nici pe munte nu fac liniste laughing

Reply
ruxache 6 iulie 2012 at 1:38 pm

asa e laughing

Reply
Claudia 6 iulie 2012 at 2:04 pm

Tare draguta postarea, mi se facuse si dor de cand n-ai mai scris… Pentru Bucsoiu noaptea nu cred ca te invidiez, dar pentru trezirea la cort sus la Omu, da big grin

Reply
ruxache 6 iulie 2012 at 2:08 pm

Bucsoiu noaptea a fost superb, desi as fi preferat sa nu fie nor happy Multumesc pentru comentariu si ma bucur ca inca ma citeste lumea, desi in ultima perioada am scris tare rar

Reply
Rosemarie 7 iulie 2012 at 9:10 am

Ce pot sa spun: minunat, la cat mai multe drumetii si la cat mai multe postari pentru ca scrii fain tare. Chiar ma gandeam ca e inedita o tura de noapte.

Reply
ruxache 9 iulie 2012 at 2:27 pm

Multumesc happy Intr-adevar, turele de noapte sunt deosebite.

Reply
Larisa 10 iulie 2012 at 7:04 am

oare de ce noi romanii nu facem mai multi bani din turism ? la ce peisaje am vazut in Romania noastra scumpa si draga , strainii ar platii bani grei ca sa le vada sad

Reply
ruxache 10 iulie 2012 at 7:34 am

Ca sa faci bani din turism trebuie mai intai sa ai infrastructura, ceea ce noua ne lipseste cu desavarsire. Cred ca asta este principala problema. Iar apoi… ce sa zic? delasarea specifica romanului.

Reply

Lasa un comentariu