Fagaraș prin Negoiu – cu peripeții (august 2007)

de ruxache 15 decembrie 2011 0 comentarii
perioada: 3-5 august 2007
trupa: eu, Mihai, Mihuț
traseu: Porumbacu – Negoiu – Călțun – Bâlea – Capra – fereastra Zmeilor – La trei pași de moarte – Podragu – Turnuri – Arpaș

O altă ieșire din categoria file de poveste, petrecută pe la începuturile mele în ale muntelui, când nu prea știam ce-i ăla cocoțat, care-i faza cu dormitul la cort și ce să faci când te trezești între tufe de zmeură. Însă știam foarte bine care-i faza cu furtunile, după experiența terifiantă dintr-o tură precedentă pe Moldoveanu.

Mi-aduc aminte că am pornit la drum într-o zi de vineri. Că deh, eram tineri și fără de griji și bineînțeles fără serviciu. Eu, Mihai și Mihuț. Ne-am urcat în tren și-am pornit voioși spre Porumbacu de Jos, unde am ajuns puțin după ora prânzului.

Nicio grabă. Muntele se vede ca o creastă de dinozaur fumengândă undeva cam la mama naibii. Abia se zărește către linia orizontului și încep să-mi pun întrebări serioase despre orientarea în spațiu a băieților. Totuși, nu trebuia să coborâm în altă gară? Nu.

Aveam să aflu pe pielea mea ce înseamnă Făgăraș, pentru a doua oară.

Între Porumbacu de Jos și Porumbacu de Sus sunt aproximatix 25 de kilometri, pe care normal că i-am parcurs cu autopiciorul, căci nimeni nu ne-a luat și pe noi ca să ne mai scutească din agonie.

Furăm porumb de pe marginea drumului. E enervant de cald, soarele ne bate în cap și pare că mergem către nicăieri. Mă simt ca în filmele western, suntem prăfuiți, încinși, obosiți și lipsesc doar ciulinii care să se rostogolească de-a latul șoselei. Și-un coiot care să urle la noi din vreun pom. Uneori am impresia că ne îndepărtăm în loc să ne apropiem. Făgărașul zace mut și neclintit la fel de departe.

Habar nu am când ajungem în Porumbacu de Sus. Dar știu c-am tras ceva de picioare căci deja se lasă noaptea. Ținta este cabana Negoiu.

Pornim pe un drum forestier fără cap și fără coadă și curând e noapte. Cred că e prima dată când merg pe întuneric (de fapt am mai mers o dată, dar eram vreo 30 de oameni și ne despărțea o oră de Zărnești) și sunt așa, în mijlocul nicăieriului. Fiecare sunet din pădure mă încremenește, fiecare trosnet de crengi mă transpune într-un film de groază în care ursul aleargă după mine cu un topor. Mi-e o frică de nu mai știu de mine, dar încerc să păstrez un oarecare calm, pentru că știu că aș părea penibilă.

Deja mergem de ceva timp prin noapte și suntem încă pe drumul forestier. Suntem rupți de oboseală, la Negoiu sigur nu mai ajungem iar la perpectiva dormitului la cort prin pădure mă ia cu amețeală. Cred că mai degrabă mă sui într-un copac și dorm atârnată de crengi ca leneșul pădurii.

Mergem mai departe în speranța de-a găsi o poiană, care însă nu se mai arată.

Trecem pe lângă o casă. Ultima.

Cum ar fi?

Ne ducem la poartă, strigăm, facem gălăgie și nimic. Nu-i nimeni nimeni aici. Așa că sărim gardul, deschidem poarta prin efracție și ne instalăm pe veranda omului. Scoatem sacii de dormit și-i întindem pe-acolo și apoi ieșim la copt de porumb pe marginea drumului. Cred că dacă ar fi trecut cineva pe acolo atunci, ar fi spus că suntem complet nebuni.

Târziu în noapte suntem treziți de niște zgomote puternice. Nu reușim să identificăm animalul. Mihai e speriat că poate-i ursul. Hai mă că dacă-i ursul sigur nu e în curte. Dar dacă e? Și-am picat înapoi printre vise. Am ajuns la concluzia că era jderul morocănos și nimic mai mult, insă Mihai nu prea a închis un ochi toată noaptea.

De dimineață strângem carabalâcul și pornim la drum. Ne oprim și pe la cascada Șerbota, asta după ce ascundem rucsacii în pădure prin boscheți. Cascada e frumoasă, nu foarte impresionantă dar frumoasă.

În scurt timp suntem la cabana Negoiu, unde bem câte un ceai două și ne dăm în leagăne în cântec de cocoș. Eu deja m-aș întoarce spre casă. Vălătuci de nori se-adună din toate direcțiile și știu prea bine ce înseamnă furtuna aici. Băieții nici nu vor să audă.

Pornim pe poduri și podețe către Acul Cleopatrei, iar eu sunt cu inima cât un purice de baltă. Ochii mei scanează necruțător fiecare norișor nou apărut pe cer. Curând suntem în ceață și nu mai vedem nimic. Pe Negoiu ajungem zgribuliți de tot și mult mai e de mers, trebuie să ajungem la Bâlea, iar pentru ca asta să se întâmple înainte de lăsarea întunericului, avem nevoie să batem în cap toți timpii de pe stâlpii de marcaj. Așa că mergem voinicește și curând ajungem la Strunga Dracului. Care strungă-i udă de la ploaie (deja începuse ploaia) și alunecă mai ceva ca pe patinoar. Coborâm cu atenție pentru că mai este un grup mare de polonezi și un cățel.

Cred că în tura asta am întâlnit toți polonezii din lume. La fiecare grup pe care îl întâlneam (și nu erau mici), auzeam Ahoi de la fiecare. Deja ne obișnuisem. Vedeam că vine grup, nu-i mai salutam cu Bună ziua! ci cu Ahoi!

Eu merg un pic înainte, sper cumva să-i motivez și pe băieți. Mie mi-e teamă de furtună, ei stau la taclale. Prima dată mă sperii de-o capră. A apărut de niciunde la 3 metri în fața mea, în potecă, apoi a rupt-o la fugă numai ea știe unde.

Apoi mă sperii de lacul Călțun. Era așa de multă ceață încât l-am observat când era să calc în el. Aici e multă lume, însă este super amuzant să nu vezi pe nimeni, doar auzi vocile. Sunt complet pierdută în spațiu, nu știu încotro mă îndrept, ce am în stânga, ce am în dreapta, cât mai e de mers și cât mai ține ploaia,  iar pe hartă mă uit ca curca-n lemne, pentru că nu sunt capabilă să apreciez distanțele pe muntele ăsta gigantic.

Urcarea pe Lăițel a fost de-a dreptul agonizantă. Everest, Golgota, ce să mai, ne-am târât nu alta, deja voiam să dorm, să ajung o dată și mă rugam undeva într-un colț îndepărtat al creierului, să nu înceapă frutuna asta iminentă înainte să ajungem la Bâlea, că nu știu de ce sunt în stare să fac, mă iau la bătaie cu ea… orice e posibil.

Și-am mai mers, nu foarte mult, dar când am văzut căldarea Bâlii îmi venea să plâng de fericire. Am coborât într-o veselie soră cu extazul și-am mers direct la un vin fiert. Care vin fiert cred că a fost mai degrabă oțet fiert. Oribil.

La Bâlea e foarte frig, mai ales o dată cu venirea nopții. Am pus pe noi tot ce mai aveam și nu era ud, am întins cortul de două persoane în zona de campare (acum fie vorba între noi, era așa de mic cortul, incât cu greu ar fi încăput 2 oameni) și ne-am înghesuit în el toți trei. Am mâncat și ne-am culcat. Este atât de puțin spațiu încât suntem nevoiți să dormim pe-o parte. Nu ne putem mișca deloc, iar eu fiind la mijloc simt pur și simplu că mă sufoc. Mă sufoc și mi-e frig, ce combinație ciudată.

Undeva în noapte am fost trezită de un zgomot puternic. E furtună, dar rău de tot. A trăsnit undeva foarte aproape și acum se cutremură toată căldarea în asemena hal, încât ai impresia că se prăvălește toată peste noi. Frecvența trăsnetelor este așa de mare încât nu avem nevoie de lumină în cort, pentru că e ca ziua afară. Mâncăm. Încerc să îmi induc ideea că nu are cum să dea cu trăsnete aici jos în căldare. Offf, dar nu se știe niciodată. Reușim cu greu să adormim când furtuna pare că se îndepărtează. Dar nu durează mult și se întoarce cu aceleași bubuituri infernale și cu o ploaie torențială care ne bagă apă în cort. Asta mai lipsea. În toiul nopții stăm ca bufnițele cu ochii cât cepele, dăm apă afară din cort și încercăm, chirciți, să ațipim și să nu ne mai gândim la urgia de afară.

De departe, asta a fost una dintre cele mai noasoale nopți petrecute vreodată pe munte. Crunt. Ne-am trezit amorțiți și cu toate hainele ude. Era apă în cort, apă peste tot și afară soare. Măcar atât.

NU aș mai merge nicăieri. E a doua oară când aflu ce poate să facă natura în Făgăraș. Am simțit furtuna asta atât de intens încât și acum încă tremură carnea pe mine și numai gândul că ar putea să ne prindă așa ceva pe sus mă aduce într-o stare soră cu nebunia.

Dar nu am încotro.

Plecăm mai departe către Capra. Urc gâfâind, fără să mă uit nici în stânga nici în drepta și abia când ajungem sus îmi dau seama de ce sunt acolo. O mare de nori stă cuminte la poalele munților. Este de-a dreptul copleșitor. Doamne, câtă măreție și câtă frumusețe. Și parcă am mai uitat de frică.

Ni se alătură și cățelul întâlnit ieri pe Strunga Dracului. Astăzi avem vizibilitate și putem să admirăm din plin gigantul ăsta îmbufnat pe nume Făgăraș. Ajungem la Fereastra Zmeilor și apoi pornim pe traseul numit pompos La trei pași de moarte. Nu prea mi se pare un nume inspirat, oricât de greu ar fi sau ar părea. Cățelandrul are ceva probleme pe aici, așa că plânge sfâșâietor de fiecare dată când nu poate să treacă de un obstacol. Îl ajutăm.

Din fericire, norii care deja s-au adunat pe creste nu par foarte fioroși, așa că până la Podragu am mers cel puțin cu un zâmbet pe buze. La cabană ne-am oprit să mâncăm cea mai proastă mâncare existentă și pe deasupra cea mai scumpă. În 2007, o ciorbă de fidea (la plic probabil) era 12 lei, iar o tocăniță cu carne de soia era 15 lei. Scump și dezgustător.

Am plecat mai departe prin ploaie, am trecut de cabana Turnuri și ne-am oprit în toate tufele de mure și zmeură de pe aleea urșilor, cum am numit-o.

Odată cu lăsarea nopții, după un drum pe forestiere și apoi prin oraș, cel puțin plictisitor de lung, am ajuns în Ucea, fără să avem habar unde e gara. Am nimerit în calea ferată din întâmplare și am mers pe ea vreo 2 kilometri într-o direcție necunoscută, sperând să fie aia bună. Și-a fost. La nici un minut a venit un tren de Brașov în care ne-am urcat și-n care am stat vreo 2 ore cu genunchii la gură (în halul ăla de aglomerat era), încât când am coborât în gară pentru legătură, era să picăm jos de amorțală.

Acasă cred că am ajuns spre dimineață, după o tură cel puțin intensă, pe care am simțit-o în fiecare celulă. O tură care a lăsat sechele adânci în creierul meu și care mă face să tresar când e furtună, chiar dacă sunt la mine acasă, sub plapumă.

A fost agonie și extaz, nebunie pur și simplu. Făgărașul e un munte care trăiește la apogeu și care gândește ca orice lucru viu și care te poate juca pe degete așa cum vrea el, un munte care și acum mă înfioară și-mi dă cel mai puternic sentiment de micime trăit vreodată. Când ajung acolo sunt umilă, sunt cuminte și-mi port pașii ca un fulg de zăpadă, îi zâmbesc și deși știu că și el îmi zâmbește, mai știu și că e dincolo de orice putere aș putea-o avea eu ca om care îi calcă potecile și crestele.

Pe curând!

Recomandari

Lasa un comentariu