Ecologizare la Ara cu niște pescari hoinari

de ruxache 26 mai 2010 9 comentarii

Cum ieşirile faine trebuie să se transforme în tradiţii, cum vremea frumoasă nu ţine cu mine de data asta când vreau să plec la munte, cum vechii prieteni pare-se că fug în acest week-end la Giurgiu, nu aveam cum să lipsesc anul acesta de la Eco Ara.

Ca şi anul trecut, se anunţă distracţie, ploi, tiroliene, ţânţari şi alte cele. De unele am avut parte, de unele nu, însă am primit ca bonus altele noi, fix aşa, pentru cutiuţa cu amintiri de păstrat la loc de cinste.

Şi-am plecat de vineri seara. În ritm de ploaie torenţială care-a străbătut Bucureştiul şi-acum se lasă cuminte către alte oraşe. Eu cu Despot, călare pe biciclete şi cu bagaj un pic cam voluminos, către Ara.
Plecăm târziu, pe la 10 seara, voioşi şi cu destul de plini de energie. Până la ieşirea pe şoseaua Giurgiului, deja suntem plini de noroi şi uzi din cap până-n picioare. Şi nu din cauza ploii (direct), ci din cauza bălţilor de pe marginea drumului.

În liniştea nopţii şoseaua arată fantastic. Luminată de o lună care se arată vag dintre nori, cu maşini rare şi tiruri care trec pe banda a doua când ne observă, cu lumina farurilor pe fază lungă (majoritatea) în ochi, şoseaua pare un drum de poveste. Din când în când se face beznă, iar liniile albe care delimitează sensurile de mers şi banda de siguranţă pe care circulăm noi devin ameţitoare.

Trecem de Adunaţii Copăceni şi decidem să facem popas la ieşirea din Călugăreni. Deja îmi simţeam picioarele destul de obosite, spatele mă durea din cauza rucsacului. Deodată, de pe partea cealală a drumului încep să ne latre nişte câini. Bah nene da ce câini. Eh, iniţial sunt calmă, ne desparte un gard. Dar ups, iată că ajungem în sensul giratoriu unde gardul dispare şi fioroasele animale (nu, nu o spun ironic, deloc!!!) se reped la noi, la mine mai degrabă, pentru că rămăsesem un pic în spate.

Cum să spun..? Timpul se dilată, văd cei câţiva câini venind către mine uşor cu balele zburând în toate direcţiile şi ochi turbaţi, văd blana de pe şira spinării ridicată şi colţii strălucind ca într-un râs isteric, văd un pas în faţa ceiluilalt, alb şi negru apoi în faţa ochilor.
Încerc să mă opresc pentru că dacă nu aş fi făcut-o cu siguranţă în câteva secunde aş fi avut piciorul sfâşiat. Şi pun frână, vreau să sar de pe biclă în direcţia opusă câinilor, dar din cauza panicii, emoţiei, habar nu am ce, simt cum mi se agaţă rucsacul de şa şi apoi cum mă duc uşor către asfalt. Toată chestia asta nu a durat mai mult de 5 secunde.
Ce m-a trezit din transa cerată de panica incredibilă a fost durerea fulgerătoare resimţită în gleznă, urmată de gândul: gata!!! e rupt…, durerea resimţită în cot fix în nerv de mi-au rămas pentru câteva secunde bune degetele încleştate, plus lovitura în cap care m-a făcut să realizez că sunt pe jos (noroc că aveam cască).
Şi de-aici pe repede-înainte. Habar nu am ce s-a întâmplat cu câinii. Tot ce ştiu e că am urlat de durere, am urlat să mă ia din mijlocul drumului pentru că nu puteam să mă ridic şi treceau necontenit maşini. M-am trezit întinsă pe bordură. S-a întâmplat totul atât de repede încât nu realizasem mai nimic. Adică eu, acum, sunt aici, pe marginea drumului, cu un picior pe care nu îl pot mişca, cu lacrimile-n bărbie de durere. Cum naiba a putut să se întâmple aşa ceva? Mi-e efectiv ciudă pe câinii ăia idioţi.
Mă sună Mihnea, facem un plan de rezervă în cazul în care nu mai pot să merg să vină careva să mă ia cu maşina.
După habar nu am cât timp, poate juma de oră, poate chiar mai mult, decidem să găsim un loc de cort şi om vedea mâine dimineaţa ce şi cum. Merg un pic pe biclă şi realizez că mă doare cu muuuuult mai tare când merg pe jos.
La pod peste Neajlov coborâm în bălării şi punem cortul sub nişte plopi dubioşi. Evident, după vreo 2 ore când a început cu trasnete am realizat că suntem ţinta perfectă pentru a deveni cartofi prăjiţi, aşa că ne mutăm locaţia cumva sub pod.
Şi-am reuşit să adormim şi noi când au început să cânte cocoşii, în zgomot de ploaie, tiruri şi broscuţe neobosite.

Dimineața vine cu ditamai ploaia care nu dă semne deloc să ne lase și pe noi să ne vedem de drum. La ora 10 încă mă întorc pe partea cealaltă și mormăi a somn. Pe la 11, odată cu liniștea intalată (nu mai plouă) strângem rapid cortul, și șontâc șontâc plecăm mai departe spre Giurgiu.

Primul telefon disperat de la mama:
– Plouă torențial în București. E potop. M-a făcut ciuciulete de la piața până acasă. Veniți înapoi. E rupere de nori.
Hm.. La noi e soare. Ce-i drept, spre București se văd mari vălătuci negri care par că se apropie amenințător

Al doilea telefon de la Mihnea:
– În Giurgiu plouă ca la balamuc, nici nu poți să ieși din cort. E nașpa
Mda.. La noi e soare. Adevărat. Spre Giurgiu un uriaș nor negru de furtună stă așezat deasupra orașului și pare că se îndreaptă vertiginos către noi, ca la curse de mașini. Care pe care? Care-i mai șmecher? Ăl de București sau ăl de Giurgiu? Se lasa cu bum bum și șuvoaie pe șosea?

Al treilea telefon de la Narko:
– Băăăă, la Apărătorii Patriei e inundat tot, e de luat barca nu microbuzul spre Giurgiu.
Cum să vă spun oameni buni? La noi e soare laughing Știu, deja devine enervant dar asta e, după sufletul fiecăruia laughing

Al patrulea telefon de la Narko:
– Hai că poți!!

A trecut cu microbuzul pe lângă noi. La intrarea în Daia ne oprim la o cola (eu, ofcors) și o ciocolată. Cât pe ce să luăm la autostop un domn distins în stare de ebrietate, și după încă câțiva enșpe kilometri ajungem în Giurgiu, unde evident că nu mai ploua și bem o bere mică mică (Bucegi) la o spălătorie auto de pe marginea drumului. Micii au fost delicioși și după ceva bălăureală pe drumuri lăturalnice cu ”Halaaaaaaaal intrare în țară.. laughing porci, vaci, cai, manele și copii desculți” ajungem pe drumul de 4 (oare?) km către tabără

Noroi cât cuprinde, casele dărăpănate la fel ca anul trecut, îmbogățite acum cu garduri fancy din scânduri aproximatv putrede, căței un pic isterici dar care totuși n-au tupeul să se apropie. Eheheheeeeeeei, iaca am ajuns.

Punem cortul (cu ajutorul a încă vreo 3 oameni – că deh io-s rănită și lumea-mi sare-n ajutor) și plec cu Cătă la plimbare prin țânțărimea odioasă. Odioasă și parșivă pe drept spus. Pentru că ai naibii aleargă după noi cu limbile scoase întrebându-se iritați cine naibii a inventat chestiile astea pe doo roți de nu-i mai prindem noi pe ăștia la devorat. Again, insipide ființe (via Cătă) care fac umbră și bâzâială pământului fix degeaba. Cred că în ura lor către Cel de sus, că i-a făcut așa urâți și lipsiți de semnificație și fără un scop suprem s-au gândit să-și bage .. (??) acul, bineînțeles, în tot ce-apucă. Așa că fiecare oprire de popas sau pozat se soldează cu armata de câteva sute de astfel de ființe, că ne prinde din urmă și cu o precizie absolut enervantă pișcă unde pot, tot ce pot. Câte unul este prins și sacrificat public, la înălțime, prin amputarea membrelor, ca să vadă toți ce-i așteaptă dacă ajung pe mâinile noastre (adică în mâine noastre, că pe ele ajung sigur).

Cum spuneam, la plimbat pe biciclete (sau mai degrabă la schimbat înfățișarea lor, prin postarea noroiului nămolos pe toată suprafața lor), trecem râul care traversează drumul prin ditamai urzicile, iriși scofâlciți (săracii) și vreo 10 armate de țânțărime.
Poteca a devenit extremă, orice viraj poate deveni o trântă în noroi (nu am mers în viața mea pe un teren mai alunecos), lacul dintre sălcii mă lasă fără suflare, și după ce luăm tot digul bătut de oi pe biciclete ieșim în câmp

Aici, timpul, pe cuvântul meu de nu a încremenit. A încremenit în altă lume, al spațiu, altceva. În lumina de-un portocaliu fantastic de apus răsare o casă. De chirpici, cu câțiva copaci în jurul ei, exact la marginea pădurii. Gâștele, simțindu-ne prezența fug repede către curte, un porc se plimbă liniștit prin noroi, câteva vaci pasc mai ceva ca alea de la Milka, una stă în boscheți la răcoare și-un copac străjuiește cuminte venirea nopții. E pur și simplu atât de multă liniște (cu tot cu câinii care ne latră vreo 5 minute) încât devine palpabilă. Dar o altfel de liniște. Una de la începutul sau sfârșitul lumii, clipe și locuri suspendate în univers, departe… extrem de departe de forfotă și oameni. Te simți ca pășind pe-un alt tărâm, și dacă nu eram acolo să simt toate astea aș fi râs de aceste cuvinte.

Drumul de întoarcere e pe dig, la lizieră, prin iarba care ne mai curăță un pic mijloacele de transport. Vedem berze zburând pe deasupra noastră, erete, fazani și mii de țânțari furioși. Nu mai scot aparatul ca să fotografiez spectacolul ăsta al naturii, sunt exasperată și deja cu nervii la pământ din cauza lor. Înjurăturile nu se pot reproduce aici, dar au fost, ohohooooo câte au mai fost.

Ajunși în tabără, băgăm bicicletele în Dunăre și începe marea curățare. Sau bălăceală, că eu m-am distrat copios, iar Cătă, la cât de ud era din cap până-n picioare, sunt convinsă că a savurat și el fiecare moment.

E deja noapte, focul făcut, așa că ne alăturăm și noi găștii de pescari de la clubul Pescar Hoinar în România. Lor ar trebui să le dedic un articol întreg, c-au fost prea prea și foarte foarte. De-atâta voie bună în numa câteva ore rar am avut parte. Și habar nu aveam ce urma ziua și seara următoare. Așadar, Mihai, Vali, Cosmin, Ghinozo plus gașca de ăi mai mici dar la fel de haioși, câțiva de-ai noștri și ”n” bancuri. Atâtea bancuri, spuse la foc automat, de abia apucai să râzi la unu că trebuia să râzi în hohote la următorul. Întrecere între Mihai și Vali, în asemenea hal că ți se încordau mușchii faciali de-atâta râs. Și grătarul făcut la jar a fost un deliciu.

Ziua de duminică a fost plină, însă cronologia evenimentelor s-a pierdut în negura care a plouat pe București. Așa că nu mai știu ce și cum.
Cert e că am pescuit pentru prima dată în viața mea. Am pescuit un guvid mic de vreo câțiva centimetri dar pentru toate există un început. Ce-i drept nu și pentru viermi. Nu nu, că numai când țineam cutia cu mișcătoare în mână îi simțeam cum umblă pe mine laughing

Lipitoarea nu-i așa rea. E alunecoasă, evident lipicioasă și tare tare agitată. Zici că băuse redd bull, întindea capul cu un singur ochi (credlaughing) în toate direcțiile și se plimba de pe un deget pe altul. Bâââârrr, scârbos oareșcum, dar nu atât de rău cât aș fi crezut. Era chiar simpatică.

Am învățat și să folosesc lanseta. Incredibil dar îmi place la nebunie și pe cuvânt dacă mi se pare plictisitor (așa cum credea ignoranta de mine acum câțiva ani). Este o adevărată filosofie și se pare că este extrem de posibil să-mi fi descoperit un nou hobby. Ce-i drept, hrănit de ceva ani de poveștile lui Cătă și mai nou de poveștile găștii de pescari. Care au doamne o pasiune când povestesc ce/ cum/ unde și de ce s-a întâmplat pescuirea sau nepescuirea unui pește, încât e aproape imposibil să nu te îmbolnăvească. Ok, ok, știu, pescăritul ăsta pare (și probabil că e) de-afară cam exclusivist (cel puțin cu femeile), dar Cătă mi-a promis că mă duce la pescuit. Să moara de ciudă dușmanii laughing

M-am plimbat și cu barca cu motor (experiența terifiantă de anul trecut și-a domolit tentaculele și am avut curajul să ”pășesc” pe apă) și-apoi am fost chemați la ”bucătărie”

Se gătește borș de pește și toată lumea are câte ceva de făcut. Ce-i drept, toată tărășenia i se sparge în cap lui Cosmin, bucătarul ad-hoc, care ne-a încântat absolut fiecare papilă gustativă cu cel mai bun borș din lumea largă.
Am savurat efectiv fiecare înghițitură și-am umplut bolul de vreo 2 ori, iar mămăliga a fost și ea la loc de cinste. Nu ne mai puteam sătura. Și culmea, nu era tot, seara s-a lăsat cu cârnați pe bâț (super cârnații pe băț) rumeniți la foc (aduși de fratele lui Cătă), pește prăjit tot de Cosmin și găină de țară la care am ros cu nesaț. Deci pe bune, omu ăla nu se mai oprea din gătit, i s-a propus să fie luat de nevastă de noi toți

Am și desenat. După ce-am lăsat câte un mesaj pesntru pescarii hoinari, ne-am întors la clasa a treia. Cel puțin eu, desenându-mi o floare (pictură naivă domne laughing) caraghioasă pe picior. Apoi, pentru că avem printre noi un artist, pe celălalt picior îmi apare subit un trandafir extrem de frumos, făcut de Mihai. Cosmin nu se lasă mai prejos, că doar copii suntem cu toții, așa că-și stilizează mâna în stil avatar buhuhu. Pălăria sombrero se plimbă de pe-un cap pe altul, iar glumele și bancurile se înființează iarăși printre noi. Am râs în așa hal că nu mai puteam nici să respir.

Ploaia care ne-a stropit pentru câteva minute a lăsat cerul limpede acum, așa că 3 nebuni, eu, Despot și Cătă facem o baie. Că așa cere tradiția. Da daaaaaa, e rece, cam foarte rece, dar nu ne putem abține, cu strigăte și chiuituri întrăm în apă și ieșim la fel de repede înapoi, ca muștele la soare. Dar a meritat.

E iarăși noapte, lumea se strânge la foc. Mihai spune bancuri cu ardeleni (da domne, tre sa recunoaștem, are un accent fantastic când imită ardeleni.. molcom așa laughing ), Cătă bagă de-alea cu moldoveni simpatici ca el, că altfel nu are cum, fratele lui Cătă nu se lasă mai prejos așa că trântește și el câte unul de-ți dau lacrimile, Cosmin zice și el în pauzele de întors peștele de pe grătar, poveștile pescărești nu se lasă așteptate așa că .. pur și simplu e o seară perfectă

Ploaia nu ne ameninință, cerul e plin de stele, la foc e cald (exceptând momentele când face vântul mișto de noi și suntem învăluiți de fum) și din păcate, ușor ușor lumea începe să se retragă. E destul de tâziu, iar ziua a fost una plină.

Cu greu plec și eu la somn, după ce pozez a enșpea oară focul laughing și mă duc să visez frumos la alte seri ca asta.

Dimineața mă trezește un cățel care voia să intre în cort. Ce vrei băăăăăăăăăă, marș de-aici, și-l împing de lăbuțele care prin tentă îmi atingeau fața. Ce nesimțit.. laughing

Și-acum, operațiunea strânsul și cea mai cea, operațiunea bicicletele și sacii de gunoi sus pe mașină. Care a fost de-un comic senzațional. Dar deh, pentru asta trebuie să le mulțumesc că au avut bunăvoința să nu lase un om șontâc pradă șoselei. Nu, nu mai puteam să pedalez, așa că am fost transportați cu tot cu bicle până la intrarea în București. Mulțumiiiiiiiiim!!!!!!!!

Salvăm și-o broască țestoasă de la o moarte sigură pe șosea apoi gata, suntem acasă.

Concluzii? Cuvintele sunt prea puține. A fost fantastic și mai vreaaaaaaaau!!!!!!!!!!

Recomandari

9 comentarii

Valy 26 mai 2010 at 11:28 am

Acum cand totul sa terminat, ne dam seama ca ,,Ce este fumos ……dureaza prea putin ! ” Cat mai curand trebui sa RECIDIVAM ca de nu ,ai bai mare !Deci concluzia : Pescarii hoinari , stiu sa se distreze oriunde, mai ales pe malul apei .Eu am inceput pregatirile pt. urmatoarea iesire ,inca de ieri,voi ?

Reply
ruxache 26 mai 2010 at 1:34 pm

Noi plecam la munte in week-end big grin Ca acasa nu-i de noi

Reply
Pictoru' 26 mai 2010 at 4:43 pm

Fratilor ….. pe doua roti ! ….. Va iubim , si cu asta , basta ! Si ne place sa credem ca reciproca este perfect valabila ! Asa ca :

… uite ce va propunem :

Noi , cat de curand ,, recidivam ” . Unde ? Cat ? Cati ? … De ce ? … Dracu’ stie ! Insa va tinem la curent .
Cat de repede mai ,, bagam ” o Ara . Apoi , pe la mijlocul verii o luam spre Cernavoda ( Oltina , Topalu , Rasova , etc ) spre una dintre locatiile noastre favorite . Iar in Septembrie , cu siguranta , facem un ,, big summit ” intr-o locatie absolut iesita din comun ( fara nume inca , dar cu poze :
http://www.pescuitul.3xforum.ro/post/2035/1/La_peste_pe_alta_planeta_/ )

Asadar , sunteti PRINCIPALII invitati !!! Odata cu voi si prietenii vostrii . Fireste , daca n-ati ,, batut campii ” cand scriati ,, Mai Vreeeeeeeeeeeeeeeem !

Multumim c-ati nimerit p-acolo , multumim cerului pentru zilele de-acolo !

Reply
ruxache 26 mai 2010 at 4:52 pm

Cum spuneam, eu una ies cel putin 3 week-end-uri pe luna, asa ca la mine nu-i problema, iar restul, numa invitati sa fie si cred ca e de-ajuns.
Ati fost simpatici mah!!! Prea prea si foarte foarte!!!

Reply
Cosmin 26 mai 2010 at 6:15 pm

Ne bucuram ca v-am avut alaturi, sunteti niste simpatici! Este posibil sa fiti mai nebuni ca noi, dar nu sunt sigur happy

Reply
jurnaldecalator 27 mai 2010 at 2:09 am

Bai dar ce peste mare ai prins happy

Reply
Cocoţobaurii în Cheile Râşnoavei 8 septembrie 2010 at 1:03 pm

[…] şi Andrei pleacă cap. Eu rămân aici în umbră la filat, pradă ţânţarilor mii (nici la ecologizarea de la Ara nu erau atâţia), cu gândul că dacă vine ursu am pus-o, cu un Andrei pe care după vreo 20 de m […]

Reply
Escaladă la Basarbovo și bălăceală la Ara 19 mai 2011 at 6:13 pm

[…] că pe la ora 14.00, după o mică tură de cumpărături ajungem la Ara. Facem o baie binemeritată, ne nămolim artistic în mâl, săpăm gropi și studiem pești și […]

Reply

Lasa un comentariu