Apuseni – de Paşte în Ţara Moţilor

de ruxache 9 aprilie 2010 1 comentariu

„Către fraţi din est şi fraţi din sud
Fluierul se-aude din Abrud
Zeule ce Dacia însemni
Tronul tău e-aici în Apuseni”

Un Paşte liniştit şi frumos, însă plin de aventură, chiar în Ţara Moţilor.
La ora 18.00, în Vinerea Mare, plecăm către Arieşeni. Culeşi de pe drum, aşezaţi în maşină, eu, Aura, Geo (cea care e şoferiţă hee hee ) şi Mihai.

Pe autostrada Bucureşti – Piteşti vedem un apus superb (era să zic răsărit) şi numaidecât se face noapte. Durerea din măsea-cap şi toate cele nu-mi dă pace aşa că nici măcar somnul nu-i somn, orşicât m-aş chinui pe bancheta din spate, în căutarea unei poziţii confortabile.

Pe la 1 noaptea apar vulpi şi animale neidentificate pe şosea, şi după enşpe mii de milioane de serpentine, trecem de Alba, Câmpeni şi alte cele şi ajungem în Arieşeni, unde ne cazăm la Pensiunea Denisa (da, îi fac reclamă, pentru că ne-am simţit excelent acolo, condiţiile sunt minunate, peisajul de vis, iar gazdele deosebite)

După ce urcăm încă un rând de serpentine mai abrupte, suntem în faţa căbănuţei ce-o să ne fie casă următoarele 3 zile. Ceru-i pliiiiiiiiiiin de stele iar pădurile din împrejurimi licăresc şi ele slab a alte cabane şi căsuţe călduroase.

Punem de-o masă şi-apoi de-un somn. Ziua de sâmbătă e cu planuri mari, mai ales pentru că vremea se anunţă frumosă.

Dis de dimineaţă (adică pe la ora 10 plus laughing ) ne urnim către Gheţarul de la Scărişoara. Cu maşina până la Gârda de Sus, apoi încă 2-3 km, spre Valea Ordâncuşa. Maşina o lăsăm la drum şi punem în funcţionare picioarele, pe un drum forestier care străbate satul Mununa şi ajunge într-un final la cătunul Gheţar.

Pozez prima casă de moţi cu acoperişul ca o căciulă. Mă amuză, privind-o am impresia că mă uit la un cioban bătrân cu multe oi tâmpite (tâmpite spun cu drag, au nişte figuri atât de impasibile şi de liniştite încât nu ai cum să nu le iubeşti şi să nu te bufnească râsul când le auzi spunând monoton: me!).

Uhuuu, prima peşteră (momentan sunt veselă, spre finalul celor 3 zile am realizat că nu-mi prea plac, nu mai vreau, nu-mi trebuie, ducă-se, să intre-n ele cine vrea, eu nu, eu sunt piţipoancă şi mi-e frică de întuneric, de bau bau care poate oricând să facă bu! la mine din negrul smoală al peşterilor.. asta e).
Prima peşteră care este de fapt un gheţar. Mai multe info aici.

Şi oaaaaaaaaaaa ce tare eeee, ce frumoooos. Se coboară pe-o scară proptită-n zăpadă (deşi în toată zona nu mai e pic de zăpadă aici este happy ). Rapid catre imensa gură ce se cască în munte. Ne amuzăm de o tanti care deşi în bocanci şi ajutată de iubit/soţ, ajunge în peşteră abia când noi deja ieşim.

Din gheţarul propriu-zis se vede numa o gâlmă ca o momâie din Monsters Inc. Ok, plus toată gheaţa de pe jos şi maaaaai ales Sala Bisericii, unde am coborât fraudulos (shh!!..erau scări şi-un gard rupt,) şi am admirat cu gurile căscate stalactitele şi stalagmitele de gheaţă. Superb. Un spectacol de lumină portocalie (cea care lumina peştera) şi lumină albă de la frontalele noastre.

Ne-am jucat un pic şi-am luat-o iar din drum către Casa de Piatră (care e un sat, nicidecum o casă de piatră, aşa cum aveam eu impresia big grin). Luăm masa printre brânduşe, suntem analizaţi de-o pisicuţă portocalie care stătea la soare lângă noi, pozăm bondari… E soare, e cald şi frumos, şi bălăureala noastră printre sate este magnifică. Oamenii au ieşit la muncă, cu brazi traşi de cai şi împrăştie îngrăşământ (a se citi bălegar) pe păşuni şi ne salută atunci când le facem poze.

Curând părăsim drumul printre case şi alegem o vale dintre dealuri. Vale pe care ne întâlnim cu un nene cu 2 cai care se miră de prezenţa noastră prin locuri cam neumblate. Eh, şi găsim cei mai ciudaţi ghiocei.

Iau prima trântă pe-un buştean (nu avea să fie şi ultima, habar nu aveam ce ne aşteaptă a doua zi) şi ne angajăm şi la o mică alergare către Casa de Piatră, unde vrem să ne mai băgăm în vreo 2 peşteri.
Prima Huda Orbului – care e închisă, dar un sătean (cred) „binevoitor”, se oferă să ne ducă până la ea. Că domne nu nimerim, că-i tăiată pădurea, că nush ce. Booon.

Urcăm abrupt printre colaci semiînverziţi şi flori şi în scurt timp (20 de minute) suntem la gura peşterii. Întrăm, şi după nu mai puţin de 100 de metri dăm de-o poartă închisă. Noi am crezut că nenea are cheie, el ne cere nouă ceva/orice care să aducă a cheie, că poate reuşeşte. Şi evident că nu reuşeşte.

Apoi, la fel de binevoitor, dă cu nişte pietre într-un liliac (singurul de acolo) pentru că noi ne holbam la el şi aveam impresia că are gheaţă pe el. Nu era gheaţă, era doar condens. Liliacul scoate nişte ţipete şi cade pe pietre. Trist.

Nu-i dăm bani pentru această incursiune în necunoscut, către o peşteră la care oricum am fi ajuns deoarece poteca era destul de vizibilă, şi suntem oarecum.. înjuraţi.

Hai acum şi la Coiba Mare, altă peşteră din zonă. Cu o intrare uriaşă, apă care susură prin galerii şi 3 speologi veseli care se plimbă prin ea.

Este ora 7 şi maşina noastră se află parcată la 17 km mai jos pe drum. Deci hai să mai alergăm un pic. Cu chiu cu vai reuşesc şi eu să-mi înving din durerea de măsea. Care începea să doară înfiorător atunci când sângele începea să pompeze mai alert. Aşa că îl lăsăm pe Mihai să se ducă înainte iar fetele rămân cu mine ca să pot lua pauze şi să-mi liniştesc pulsul care astăzi îmi face rău laughing.

Încercăm să mergem şi la Izbucul Tăuz dar nu prea reuşim, că nu aveam pe unde să trecem râul. Înapoi la drum, încă o porţie de alergat până când dăm de Mihai care venise înaintea noastră cu maşina.
Home sweet home, sau iarăşi la pensiune. Luăm masa şi mergem apoi la înviere la biserica din Arieşeni.

În Duminca de Paşte vrem să mergem să vizităm Groapa Ruginoasă şi Cheile Galbenei. Numai că socoteala de-acasă nu ne mai convine la faţa locului.

După ce ne holbăm la hăul ce se cască în faţa noastră, cu zgomote de pietre care încă se rostogolesc la vale, şi discuţii despre Bear Grylls care a coborât în ea, pe unde a coborât? dar avea coardă etc (aveam să aflăm imediat) o aud pe Aura:

Aura – Oaaaaa, pe-aici se poate coborî, hai
Eu – Aţi înnebunit, eu nu mă bag pe-aici fără cască
Mihai – Hai mă că ai mai coborât grohotişuri

etc etc etc, nu cobor, mă întorc, ba cobori, hai, pune coarda, leag-o de copac, eu mă întorc la maşină, cine coboară primul, dacă pleacă ceva fugim la brazii ăia, sunteţi nebuuuuuuuni, mă întorc, nu se întoarce mă nicăieri, hai!

Şi-am coborât în Groapa Ruginoasă. Primul hop, prima margine trecută (deja de-aici e cam greu să te mai întorci) şi la vale. NU faceţi ca noi. Noi suntem nebuni şi ne băgăm prin toate bălăriile, dar sincer nu recomand cardiacilor sau celor care nu au la ei măcar o cordelină de 20 m happy Nu-mi recomand nici mie, căci picioarele îmi tremurau de parcă îl văzusem pe omu negru.

Acum, ochii ca girofarul către pietrele care cad de sus (eh, bine, bolovani nu au fost, căci suntem norocoşi, dar pietricele da), urechile ciulite urmărind fiecare mic zgomot produs de noi sau de munte.

Ajunşi pe fundul gropii realizăm că abia acum începe aventura. Valea îngustată cască ameninţător către noi versanţii plini de bolovani care par instabili. Unii ar putea spune că suntem inconştienţi. Aş putea chiar eu să spun asta, pentru că nu sunt (eh, sunt, dar nu prea tare) adepta incursiunilor într-un mare necunoscut care se anunţă primejdios.

Iarăşi ochii-n paişpe, trecem câteva săritori până ajungem la una de netrecut (doar dacă nu ai chef să faci o baie). Pitoane pentru asigurare există, însă canionul îngustat a format o micuţă cascadă, nu foarte prietenoasă, adică rece, murdară şi un pic furioasă.

Variante? Păi căţărăm versantul ăsta abrupt plin de vegetaţie. Apoi, ne plimbăm o leacă pe curbă de nivel şi coborâm înapoi pe vale pe-un grohotiş cu pământ. Din păcate tot nu putem înainta pe vale, cascadele sunt la ele acasă pe săritori, aşa că luăm la picior (şi mâini) versantul de pe partea cealaltă.

Ajunşi sus în pădure punem masa. Plimbarea prin pădure ne-a scos în cale şi o peşteră frumosă şi interesantă, probabil chiar vreun ascunziş de pe timpul războiului (asta am crezut noi atunci), de fapt o fostă mină naturală de zăcământ (aveam să aflu ulterior).

Eu nu intru, gata cu peşterile momentan, mi-au ajuns emoţiile de pe vale. Stând afară şi aşteptându-i pe cei 3 exploratori, în inima pădurii departe de orice potecă marcată, aud zgomote. Trosc trosc trosc trosc, frunze şi crengi strivite.

Eeeeee, asta-i bună!!! Ursu mă? Păi eu nu m-am întâlnit cu el nicidată şi chiar nu am chef să dau nas în nas cu el, singură, la gura unei peşteri în care nu pot intra (şi nu de frică, ci din cauza faptului că la intrare era un aven pe care îl traversai pe un buştean, buştean luat de ei înauntru, că poate mai e ceva de trecut…winking. Oooo şi dă-i şi ţipă, bat din palme şi strigă la ăştia să iasă o dată că mă mănâncă ursu. Nu l-am văzut, a fugit, probabil că s-a speriat şi el de descreierata asta care behăia prin pădure ca o apucată.

Ne-am continuat drumul la vale şi-am mai dat de-o peşteră, care aducea a buncăr subteran (nu ştiu exact cum e un buncăr dar mie asta mi-a insiprat.. citit-am mult, am imaginaţie bogată) cu o galerie rotunjită ca a unei mine, sau.. aducea a bârlog de urs. Am intrat şi eu, era umezeală şi când m-am uitat în sus să admir peretele peşterii m-a picat apă (hihi) fix în ochi. Chioară şi fără chef de alte explorări am ieşit.

Valea s-a lărgit acum şi dăm peste o clădire din care au rămas numai pereţii şi de data asta, char o mină.
Incursiunea noastră în necunoscut este pe cale să se termine, deoarece la Cheile galbenei nu mai ajungem, este deja târziu, aşa că după ce ajungem în marcajul turistic, ne aventurăm pe-o potecă plină de mărăcini, liane şi frunze şi după ce ne luptăm un pic cu zăpada din pădure (când ajungem la o altitudine mai însemnată) ne găsim în locul de unde am plecat de nebuni de dimineaţă, buza Gropii Ruginoase. De aici, în mai puţin de 30 de minute suntem la maşină.

Încă o zi neaşteptat de frumoasă, printr-un munte cu adevărat sălbatic şi neumblat.
Seara… SARMALEEEEEEEEEEE!!!!!!!!! de te lingi pe degete.

Tare simpatice gazdele noastre, mai ales accentul lor şi modul de-a vorbi. Când au venit şi cei bătrâni, au fost momente în care am râs de complezenţă pentru că toată lumea râdea (nu prea le înţelegeam vorba laughing
Somn acum. Somn desihdratat şi muuuult prea călduros. caloriferul l-am închis peste noapte, şi-am băut un litru de apă. Cu toţii am dormit cam prost. Eh, oboseala începe să îşi spună cuvântul.

Luni, suntem serviţi cu o specialitate culinară a acestei zone, şi anume balmoş, care este o mămăligă fiartă în smântână şi cu nişte slană prăjită pe lângă ea. O bunătateeeeeeeeeee de după spui că mai vrei, mai vrei, mai vrei. Şi-ai mânca până ţi s-ar umfla mălaiul în stomac şi-ai face poc laughing

Afară, ne luăm la hârjoneală cu cei mai nebuni căţei din zonă şi îl admirăm pe Radu. Cât de frumos e Radu…, înalt şi maiestuos, mândru de el şi-un picuţ nărăvaş, aşa cum îi stă bine oricărui cal.

Ne mai plimbăm un pic şi astăzi. Pe la cascada Vârciorog, pe drumul pietruit şi cu miros de lemn şi susur de apă, apoi la peştera Poarta lui Ionele, cu o intrare fastuoasă, uriaşă şi parcă ameninţătoare. Aici iarăşi intru doar un picuţ. Neah, nu o să mă fac prea curând speoloagă. Nici măcar speolog.

Drumul spre casă e lung, cu un pic de Făgăraş înzăpezit văzut din Sibiu, cu nişte fasole cu ciolan la popas şi ploaieeeee, offf câtă ploaie

Paştele în Apuseni. Da, un loc minunat, de poveste, de vis, de.. nici nu ştiu cum să-i spun. Plin de găuri (hehe, pentru pasionaţi bineînţeles) întunecate, poteci nebătute, sate cu acoperişuri în formă de căciulă, tradiţii şi nu în ultimul rând, linişte. Câtă linişte…

Alături de o piesă superbă, cu tot cu versuri: Tron în Apuseni

Recomandari

1 comentariu

Ciucaș again, sau cum am ratat Turnul lui Goliat 25 august 2010 at 12:16 am

[…] O vale aparte, cu totul altfel decât văile de abrupt din Bucegi. Muuuuultă, extrem de multă vegetație, nici urmă de om (de animale da), urzici cât cuprinde. O sălbăticie cum rar am întâlnit, mai ales atât de aproape de civilizație. Aici trebuia să vină Bear Grylls , deși și în Apuseni a avut ce vedea. […]

Reply

Lasa un comentariu