Cu bicicleta in Munții Latoriței

de ruxache 23 iulie 2009 2 comentarii

Am plecat cu noaptea în cap. Și nu numai în cap, și în ochii care nu voiau să stea deschiși, picioarele care refuzau să pășească și capul care nu voia sub nicio formă să stea sus.
Trezirea la 4 jumate. Aaaah, e absolut inuman să te ridici din pat la ora asta. Dar nu avem încotro, că ne despart 246 de km de locul cu pricina, și anume Voineasa. Așa că la 5 și un pic apare Ștefan în fața blocului, ca are gps și își permite, și apoi plecăm și către Cătălin care săracu ne-a așteptat vreo oră în fața blocului pentru ca noi am cam întârziat.
Nu știu când și cum, deschid ochii și deja eram departe departe, în defileul Oltului. Mă dezmeticesc rapid și lipesc moaca adormită de geamul care mă desparte de un peisaj absolut genial.

Oltul scăldat în lumina unei dimineți de iulie, cu ape repezi si curate, șerpuind printre dealuri împadurite. Oltul, cu un vuiet imperceptibil dar atât de acolo, marcând parcă forța asta nebunească a apei care nu poate fii oprită de nimic, în zbuciumul ei neîncetat de a ajunge la vale, tot mai la vale pentru ca apoi să se verse în mare, acolo unde nu e îngrădită de nimic. Astfel, am mers pe șosele suspendate în piloni, având dedesubt un râu imens care sapă în stâncă și-și lărgește cât de mult poate albia, și duce cu el pe unde merge, muntele.
Lăsăm Oltul să își vadă de drum și înaintăm pe valea Lotrului, unde încep lacurile de acumulare cu tot cu barajele lor impunătoare.
Primul este lacul Brădişor. Şi el sclipeşte în lumina dimineţii şi pe mine mă lasă cu gura căscată de uimire, fiind doar o pregătire pentru ceea ce va urma. O întindere de ape care deşi nu este, pare în unele locuri nesfârşită, printre dealuri împădurite şi pe alocuri şosea.
Al doilea lac, Mălaia, se pierde printre căsuţe mici cu acoperiş alb sau roşu, într-o linişte cum probabil numai aici există.
Strig pe geam: ursu măăăăăăăăăăăă!!!!!!!!!!!! tuturor celor care se holbează la bicicletele noastre şi după ce lăsăm maşina în Valea Măceşului plecăm voioşi la drum spre Ciungetu.

În stânga corturi, muzică, grătare şi un pic de manele.. Hmm. În dreapta nişte văcuţe leneşe pasc la umbră printre brazi. Discut un pic cu un viţel dar nu prea mă bagă în seamă. Şi dă-i la pedale printre case. Mai urcăm mai coborâm dar e bine pentru că momentan suntem pe şosea. iar dimineţile în astfel de orăşele sunt pline de viaţă.
E îngrozitor de cald, iar mersul pe bicicletă în condiţii de soare extrem nu este foarte plăcut.. simt cum încep să mă topesc şi parcă mai am un pic şi mă scurg pe asflatul încins. Însă după ce ieşim din oraş şi trecem pe lângă o mini stână care e fix la marginea drumului intrăm în Cheile Latoriţei.

A picat ca o binecuvântare, un cadou de undeva de sus, pentru cei 5-6 km străbătuţi printr-un soare infernal. E răcoare, bate vântul un pic (de fapt cred că mai degrabă este curent). Iar peisajul este impresionant. Trecem într-o viteză aproximativă pe sub stânci imense (aproximativă pentru că deja urcăm) şi ne oprim la primul popas unde alung de pe mine furnici şi gâze insistente. Iar apa asta face un zgomot incredibil de puternic. E limpede şi rece şi ne tentează să facem o baie exact acolo. Mi-e cam dor de o bălăceală în râu de munte dar poate mai târziu.

 

Iar drumul ăsta al nostru şerpuieşte încăpăţânat fără să ne lase o clipă de răgaz. Urcă şi tot urcă, iar eu într-un acces de forţă o iau înainte şi îi aştept pe băieţi mai sus într-un loc unde pot să mă satur mâncând frăguţe. De-acum deja nu mai este de glumă. Din ce în ce mai abrupt, ceea ce până acum puteai numi şosea asfaltată , după cam 10-15 km este drum forestier în toată regula: trebuie să ocoleşti bolovani, gropi, uneori şi maşinile care vin uşor de sus, schimbi vitezele până când nu mai ai ce să schimbi. Înaintăm mai greu.
Iar mă duc înainte pentru că am ieşit din chei şi cu cât stau mai mult în soare simt cum mă apucă o toropeală enervantă care trage la somn.

Şi întâlnesc următorul lac şi baraj, Petrimanu iar cumva înainte de lacul şi barajul Galbenu mă opresc să îi aştept pe Ştefan şi Cătălin. Şi stau, şi stau. Trec 10 minute, 15, juma de oră. Deja începusem să mă îngrijorez. Undeva mai jos fusese o răscruce de drumuri, dar totuşi, ar fii fost ciudat să fie pe-acolo traseul nostru. Chiar trebuie să mă întorc? Oare cât? Ahhh…cine ştie cât am urcat degeaba. Şi hai la pedale la vale acum. La Petrimanu, la nush ce căbănuţă cu mese afară mă întâlnesc cu ăştia 2 care stăteau la vorbă. Nu ştiau ce e cu mine, că poate am luat-o pe celălalt drum. Se gândeau ce să facă. Mda, pentru situaţii de genul ăsta e bine să ai un walkie-talkie, că semnal ioc în zone ca asta. Plecăm împreună cu promisiunea să nu ne mai departăm prea tare unii de alţii.

Acum suntem în Cheile Petrimanului. Pe o parte stânci imense, pe cealaltă parte hău. E loc cât să încapă o maşină, poate una jumate, pe acolo pe unde mergem noi. Iar râmăn cu gura căscată ca un copil mic la vederea ţevii imense prin care curge apa din lacul de acumulare. Cea de la Petrimanu arăta ca un topogan pe care cade zăpadă (semăna cu o avalanşă). Aici e pur şi simplu o explozie albă. Superb.
Acu e-acu. De aici ar trebui să înceapă urcuşul serios la care cu siguranţă vom împinge biclele, până în şaua Stefanu, de unde ajunem în Transalpina şi de acolo nebunie la vale până la Obârşia Lotrului.
Numai că mereu, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Soarele pe care l-am înjurat tot drumul, acum începe să îşi caute ascunziş printre nori. Deja în zona în care trebuie să ajungem noi plouă. Eu am de ploaie, băieţii nu prea. Şi totuşi, ar fii foarte neplăcut să împingi o bicicletă pe ploaie. Hai totuşi să stăm un pic să vedem ce se întâmplă, că bate vântul destul de tare. Eh, şi iată că norii sunt plimbaţi frumos pe cer dintr-o parte în alta, plecând ăştia şi venind alţii. Deci hai să căutăm drumul pe care trebuie să urcăm, că cerul se pare că se cam joacă un pic cu noi.

Nişte tanti şi neni ne spun că e blocat drumul. Şi chiar era. Imposibil de urcat la picior, iar cu bicla nici nu se punea problema. Aflăm de alt drum, dar se pare mai lung, nu îl cunoaştem, există riscul ca mai sus să fie tot aşa , impracticabil. Nici cort nu aveam la noi în cazul în care ne prindea noaptea (ceea ce cu siguranţă s-ar fii întâmplat), aşa că.. hai la vale la maşină.

Şi acu să vezi nebunie. Am luat mâna de pe frână şi m-am dus cu o viteză ameţitoare, sărind în aer la toate gropile pe care le ocolisem la urcare, luând curbe în derapaj. Iar când am ajuns din nou în chei, acolo unde drumul era perfect am crezut în unele clipe că visez. 26 sau 27 de km de coborâre nebunească şi atât. Restul e poveste.
Am dat fuga apoi în Voineasa unde am mâncat cea mai bună tochitură din lumea asta largă. Apoi partea cea mai intersantă. Căutat loc de cort. Păi cum măi băieţi? „Ah, aici e prea în drum” „Nu e bine aici că e gard” „Băăă, asta e curtea unuia” „Nu nu, e prea departe de civilizaţie” „Aaaaa, pe-aici trec TAF-uri, trec beţivi, intră unu în tine şi te omoară” „Nuuu, aici e gălăgie” „Nici aici că sunt manele” „Iarăşi prea în drum” „Dă-i mă un claxon.. laughing că are boxele pe maşină” „Aici e fum, fac ăştia grătar” „E ondulat terenul, nu merge de pus cort”.
Offf. La 11 noaptea reuşim să punem cortul, să admirăm stelele şi sateliţii, iar la ora 4 (cam aşa) avem ocazia să ne trezim pe o ploaie torenţială care mă determină laughing să mă bag în maşină.


Dar ziua de duminică se arată frumosă aşa că urcăm cu maşina la lacul Vidra. O imensitate uriaşă mare mare mare mare de lac.. Foarte mare. Extrem de mare. Şi acum, pentru că ne respectăm, 30 de km la vale, lăsând în spate civilizaţie, prin cataractele Loctrului, pe lângă lacul Balindru. Ne-am umplut biclele de mică şi am strigat ca nişte nebuni cât ne-au ţinut plămânii când am prins viteze de 45 de km la oră.

Raiul bicicliştilor.


Voineasa ne aşteaptă în linişte. E ora 15, lumea doarme după masa de prânz, numai noi stăm într-o intersecţie, pe un morman de pietre, aşteptând şi sperând să îl ia careva pe Ştefan ca să recupereze maşina. Iar noroc se pare că nu prea avem. Însă .. stupoare. Aflăm că în jumătate de ora vine .. Viitorul. Pe bune? Viitorul? Da, vine pe la 4 fără ceva. Buuuun, hai să aşteptăm Viitorul. Încă 20 de minute şi iată că vine Viitorul. Un maxi taxi alb, cost 4 lei până la Vidra.
Vine Ştefan apoi cu tot cu pepenele care s-a făcut terci în maşină dar totuşi încă mâncabil.

Destinaţie? Ploieşti, Grădina Zoologică şi Schitul Trivale unde căutam cutiuţe de geocaching big grin
Then.. home. 120 de km cu bicla. Cam 600 cu maşina. O durere în fund (la propriu). Şi nişte filme la care să visez mult timp de acum încolo.

Recomandari

2 comentarii

George 23 iulie 2009 at 4:31 pm

Ai conditie fizica serioasa la pedalat. Cam cate opriri ati facut in cei 120 de km parcursi cu bicla?

Reply
Un loc tare fain – zona Valcea, Govora, Olanesti, Calimanesti – partea II – Jurnal de Romania! | Parerile artistului in Blogosfera 20 octombrie 2009 at 11:27 am

[…] geam si ceata aia de dimineata pe deasupra apei curgatoare. Dupa care tre’ sa recunosc ca pe lacul de acumulare Bradisor am vazut pentru prima oara o pastravarie in mijloc de lac – uite poza. Imi pare rau ca nu am […]

Reply

Lasa un comentariu