Ciucaşul de gheață – culmea Gropsoarele Zaganu

de ruxache 12 octombrie 2010 19 comentarii

”Din caier încălcit de nouri
toarce vântul
fire lungi de ploaie.
Flusturatici fulgi de nea
s-ar aşeza-n noroi,
dar cum li-e silă –
se ridică iar
şi zboară sa-şi găsească
cuib de ramuri.
Vânt şi-i frig –
iar mugurii
prea lacomi de lumină
işi zgulesc acum
urechile în guler.” L Blaga

Urmele pașilor se pierd în ceață printr-un viscol de nedescris. Două siluete una cu muntele bâjbâie bezmetic pe creasta înghețată. Afară e urgie, înăuntru e cald și liniște, iar inima bubuie cuprinsă de o încâlceală de trăiri.

Pe la ora 10 și ceva mă trezesc buimacă în mașinuța lui Cristi. Suntem mai mulți. Afară plouă și noi ne îndreptăm spre munte, spre Ciucaș. În mașină e cam frig, afară e crunt. În Măneciu ne oprim să mai luam una alta, pâine și alte cele și realizăm că un ditamai vântul a pus stăpânire pe tot. Copacii aproape că-s una cu pământul, țipenie de om pe stradă. Numai bine de stat la căldurică, sub o pătură pufoasă. Dar deh, am vrut munte, apăi munte să fie.

Suntem debarcați (eu și cu Andrei) la intrarea în traseu, la Islazul Vacii. Vrem să urcăm pe valea Izvorul lui Câstorcea şi să parcurgem creasta Gropşoarele.

Ninge. Întrăm în pădurea deasă pentru a ne echipa și pentru a mânca puțin. E liniște și-atât de mult calm încât n-ai crede că 20 de metri mai încolo vuiește un vânt năprasnic ce ne va însoți până la final. Pădurea e întunecată și ține de cald brândușelor și ghioceilor de primăvara viitoare. Copacii sunt drepți și calmi, ca într-un vis de toamnă. Numai că puțin mai târziu, pe creste, vom afla iarna. La fel ca anul trecut.

Este ora 13. Așa că pornim la drum, cu voioșie și viteza melcului isteric. Eu nu mă simt în formă azi, așa că mă târâi pe drumul larg și mocirlos până la ieșirea din pădure, în poiana cea mare.

Și-aici, să vezi și să nu crezi schimbare de anotimp. Se îmbracă în alb. Viscolește. Foioasele își scutură speriate haina și primesc vrând nevrând rotocoale de fulgi în rafale. În față, vântul urnește zăpada și-o transformă într-un nor pufos de gheață, apoi o aruncă cu putere peste noi și peste tot ce mișcă sau nu mișcă. Vine iarna.. E un pic sinistru, un pic înfrcoșător și un pic frumos.

Intrăm iarăși în padure și mergem alandala căutând valea pe care vrem să o parcurgem. Sub zăpada așternută simt crengi și frunze cum trosnesc a gol. A înghețat totul. Pălăriile ciupercilor suportă cu greu zăpada rece venită mult prea devreme. E trist. Mă regăsesc iarăși în alb și negru. Totul se estompează. Nu e drept.

După ceva orbecăială, nimerim un fir de vale bălărilos și începem să urcăm pe el. Deși extrem de sălbatică zona, nu vedem nicio urmă de animal. Sincer nu mi-aș prea dori vreun urs acum. Căci avem în jur numai copăcei firavi care cu mare greutate ne-ar primi pe crengile lor.

Urcăm anevoios, alunecăm și ne punem (mă pun, ok) de-a curmezișul pe pantele anevoioase. După ceva urcuș susținut nimerim într-un drum.

Eheheeeeei, iată că am greșit valea. Ne-am dus mult în dreapta, muuuuuuult, așa că am ieșit fără să vrem în drumul care duce către stâna din Zăganu și implicit la traseul de creastă. Asta e. Vom face creasta Zăganu – Gropşoarele.

Urcăm tot mai agale pentru că eu nu mă simt bine deloc. Oboseala acumulată în timpul săptămânii mă trage de mânecă și-mi spune: du-mă acasăăăăăăăăăăă. Dar eu nu și nu, eu vreau la munte, sunt la munte, așa că urc pe munte și-mi spăl creierul de praf, gărgăuni și București. Și e bine.

Cu cât înaintăm mai mult, cu atât certitudinea că sus, în creasta expusă, vântul își face de cap. Doar e la el acasă, o casă pe care o preferă și o domină ca nimeni altul. În Ciucaș.

Totul pare ieșit dintr-un congelator uriaș specializat pe făcut chiciură. Ultimii brazi atârnă grei sub povara unui strat de gheață impresionant. Zonele unde domnește nemișcarea mă sperie. Ai crede că a venit de la Polul Nord un uriaș cu barbă albă, a suflat rece peste munte și instantaneu totul a încremenit în poziții nefirești. Copăcei strâmbi se apleacă încovoiați peste potecă, iarba înaltă de vara trecută stă nemișcată, ca împietrită. Mă înfioară.

Și deodată ieșim în urgie. Nemilos, vântul ne biciuiește fețele și-așa zgrbulite. Bucăți mici de gheață se izbesc de obrajii înroșiți de frig și pare că am intrat pe un tărâm interzis. Ajunși pe primul vârf mă țin de stâlpul de marcaj ca să nu fu luată pe sus. Habar nu am cu ce viteză bate.. dar se simte de parcă te-ar izbi un tren. Nu e timp de stat. Nici vreme de poze.

Andrei pornește și eu mă chinui să merg în urma lui, dar pur și simplu nu reușesc să înaintez deloc. Sunt paravan împotriva vântului și parcă vrea cu tot dinadinsul să mă dea de-a dura. Și reușește să mă pună în fund. Andrei vine la mine să mă ajute și iată că ne trântește pe amandoi. Așa că mă apucă de un braț și cu greu trecem de zona unde nemilosul ne vrea la pământ. E viu, pe cuvântul meu. Vântul ăsta e viu. Și are o conștiință și o putere proprie, independentă de orice altceva.

Nu se schimbă nimic. Vizibilitatea este aproape zero, mai ales când vântul bate din față. În general e maxim 3-4 metri. Pur și simplu simt că mă sufoc. Geaca s-a lipit de gură și mă înec, nu pot să respr aproape deloc, din când în când mă mai întorc cu spatele și mai iau o gură de aer, pentru a mai reuși să fac câțiva pași. Ochii abia îi mai ținem deschiși. Mie îmi lăcrimează atât de tare încât sunt clipe în care merg fără să văd aproape nimic. Îi spun lui Andrei să țină aproape. Foarte aproape, astfel încât să nu fie nevoie să ridic prea mult capul după el. Zunt zone unde zăpada ajunge până la genunchi și deja suntem presați de timp. Ar fi cam rău să ne prindă noaptea pe aici. Nicio sursă de lumină nu ar face față, am fi orbi.

Mă uit la Andrei, zici că suntem la sincron. Suntem zguduiți de vânt în același ritm. Ai zice că dansăm. Cum fac copiii de clasa a 5-a. Fără pic de grație și simț al muzicii laughing

Iată, ca o oază de apă în deșert, ajungem la stațiile seismice. Întrăm să ne tragem sufletul un pic și realizăm că deja facem parte din peisaj. Suntem înghețaț bocnă, viscolul ne-a făcut cadou un strat de chiciură și oboseala își spune cuvântul. Îmi vâjâie capul de la zgomotul infernal. Este ora 17.00, mai avem cel mult o oră și jumătate de lumină așa că trebuie să ne mișcăm.

Andrei zice că un pic ma jos trebuie să fie răscrucea, unde lăsăm traseul de creastă ce duce la cabana Ciucaș și îl urmăm pe cel către Muntele Roșu. Ajungem și la a doua stație seismică ș iată că greșim traseul. Aici, totul pare a fi o potecă. Peste tot ai impresia că vezi un un drum. Ne întoarcem un pic și urmăm altă potecă. Și nimerim iarăși la prima stație seismică. Cam ciudat. Nu am avut niciun moment sentimentul că ne învârtim.

– Nu te sperii dacă ne rătăcim, nu?
– Nu.

Eu sunt complet dezorientată, pornim pe o altă potecă (sau nu, eu sincer am avut impresia că suntem pe un drum fără drum) și ne trezim deodată că nimerim în traseu, perpendicular pe el laughing așadar veneam dintr-o cu totul altă direcție decât cea care ar fi trebuit. Decidem să mergem în stânga. Și decidem bine. Din stâlp de marcaj în stâlp de marcaj, cu vântul lovindu-ne din toate direcțiile ajungem la răscruce. Fericireeeeeee. Așa că băgăm un dans, de data asta fără sincron și cu linie melodică destul de clară. Că doar merităm.

Începe acum o coborâre destul de cruntă, cu viscolul ba din fața ba din spate de efectiv te zăpăcea de creieri și de tot. Și într-un final, ca o binecuvântare, vine și liniștea. O liniște atât de profundă încât îți țiuie urechile. E incredibil și parcă ireal faptul că 100 de metri mai sus e o asemenea desfășurare de forțe ale naturii, încât nu îți mai poți auzi nici gândurile.

Coborâm agale. Pe drum ne întâlnim cu Sebi care la fel de agale urca spre căsuță. Și ajungem o dată cu noaptea.

Focul sfârâie în sobă. Sângele țâșnește în obraji, căldura ne invadează corpurile. Acolo sus, nu m-am putut gândi nicio secundă la confort. Practic uitasem că el există, că poate să îți fie cald și plăcut, că mai poate să fie și liniște, că ceaiul fierbinte poate sta cuminte într-o cană sprijinită pe genunchi.

Ne cheamă sacul de dormit. Afară se prăjește pește și pastramă, bancurile nu contenesc. Aaaaaah, ce bine eeeeeeeeee.

Și pentru că orice seară petrecută la munte trebuie să aibă o poveste de spus la nepoți, iat-o și pe a mea:
Ies cu Andrei pe hol să ne hrănim viciul. Și anume să fumăm o țigară. N-avem nicio frontală așa că ne satisfacem plămânul pe bâjbâite. Ce-i drept n-ai nevoie de lumină pentru a fuma. La finanul operațiunii mai sus amintite realizez că îmi este foarte sete. Așa că tot pe bâjbâite cotrobăi după bidonul cu apă care trebuie să fie pe aici pe jos pe undeva. Ah, iată-l. Desfac capacul, ridic ditamai bidonul de 5 sau 10 litri, și iau o gură zdravănă. Incremenesc pentru o fracțiune de secundă, bulbuc ochii (sunt siiiiiigură de asta, îmi pare rău, nu am confirmarea pentru că era întuneric) și zic (sincer habar nu am cât de calmă sau de panicată): Andrei, am băut benzină.
Ăsta se pune pe râs și înainte de primul ajutor necesar laughing anunță pe toată lumea de isprava mea. Noroc naibii că nu am înghițit, decât foarte foarte și extrem de puțin. Numai că mă ustură toată fața, buzele și sunt plină de benzină pe mâini și pe haine. Put ca dracu, evident. Fac gargară, beau niște apă (de-acu înainte o să miros toate sticlele), mânânc niște ciocolată, mai beau niște apă și evident… accept torentul de glume: Ruxi nu mai arde focul, suflă și tu un pic în el, Ruxi dacă nu merge drujba maine, apelăm la tine laughing și tot așa.

Somn. Fane sforăie. În creierii mei. Frumoaaaasă treabă. Îmi place, mă odihnesc și dorm ca un prunc. NU. laughing

Dimineața vine pe nesimțite. Sau nesimțită. Prea devreme. Cristina se pune pe făcut ciorbă, băieții taie lemne iar vremea este absolut superbă. Soare, destul de cald. Și multă liniște.

Târziu, lăsăm Ciucașul la el acasă și plecăm și noi la casele noastre.

”Ne place să umblăm
ca întrupările fumului,
să încâlcim mătasea pământului
cu ţintele drumului.” L. Blaga

Recomandari

19 comentarii

Andrei 12 octombrie 2010 at 11:41 am

Clar, week-end-ul trecut iarna si-a testat puterile happy
Sper sa fie mai „iarna” decat anul trecut.
Cat despre gura de benzina, am patit-o si eu anul trecut in Fagaras, cand am testat combustibilul lui Dragos de la primus laughing
Bravos pentru tura winking

Reply
George 12 octombrie 2010 at 6:04 pm

Eu eram convins ca benzina e pentru motorul cu combustie interna: nu stiu de ca ati fi crezut ca va alimenta cilindrii. Ciocolata deasemenea poate fi hazlie in intuneric cand se descopera 2-3 ore mai tarziu,ca de fapt era…CHIOCOLAX… am cunostinta directa in acel subiect(fara sa fi fost implicat personal, desigurwinking] Ca urmate n-o sa gasesti ciocolax in frigiderul meu, pe nici un raft si nici in congelator. (Lot’s of LOLs).

Inca un lucru de fi atent pe munte: nu bea benzina, e pentru masina de gatit.

iertaciune de divagatie, e numai din cauza ca istorioara mi-a mers la inima.

Multumesc de jurnal, mirosul de ghiveci vantoresc a calatorit pana aici (cu vantul asta): Cu bulz si branza de burduf. O cana de lapte proaspat de drigana, sa spele benzina, si pentru ca e dulce ca mierea.

Doame-ajuta,

George.

Reply
you can call me Andrei 13 octombrie 2010 at 8:03 am

Frigul naibii, din ce observ. Ce geruri am tras prin Ciucas de-a lungul timpului….
Am niste nelamuriri: unde este islazul vacii? Dar izvorul lui Carstocea?

Reply
ruxache 13 octombrie 2010 at 10:07 am

@George: Din fericire nu am inghitit gura de benzina, doar am gustat, eram curioasa, deh laughing

@Andrei: Traseul incepe putin mai sus de Cheia, inainte de drumul de masina care urca spre Muntele Rosu. E o bariera acolo si un traseu pe triunghi albastru (daca imi amintesc eu bine) care duce de asemenea la Muntele Rosu. Am mers putin pe acest drum apoi am deviat prin padure incercand sa prindem valea (izvorul lui Carstocea), nu ne-a iesit asa ca am nimerit pana la urma in traseul pe cruce rosie care urmeaza creasta Gropsoarele Zaganu.

Reply
you can call me Andrei 13 octombrie 2010 at 11:40 am

aha. da, probabil ca nu am fost eu atent la drum. chiar nu imi amintesc de triunghi albastru.
nu-i nimic, e pe lista de TO DO.
poti sa vezi la mine pe blog la decembrie 2009 cam cum ne-am distrat pe zapada aia, pe Gropsoare Zaganu..

Reply
ruxache 13 octombrie 2010 at 12:16 pm

@Andrei: Nu sunt sigura ca era triunghi albastru. Era ceva albastru oricum laughing Cert e ca din cate am inteles marcajul este destul de nou, are vreun an.

Reply
you can call me Andrei 13 octombrie 2010 at 12:36 pm

v-ati intalnit cumva cu Sebi de la salvamont?

Reply
ruxache 13 octombrie 2010 at 1:17 pm

@Andrei: Dap

Reply
you can call me Andrei 13 octombrie 2010 at 1:48 pm

it’s a small world. sebi e coleg cu mine la AGMR, la cursul de specializare. ne-am cunoscut in week 18-19 sept cand am facut muchia caprioarei.
ne-am intors cu acelasi tren din predeal. trenul groazei care a facut din predeal pana la comarnic 2h 30…nu mai are rost sa spun cat a facut de acolo pana la bucuresti.

Reply
Felicia 13 octombrie 2010 at 3:05 pm

Mama… ce poze si ce iarna happy

Vantul din Ciucas nu se compara cu nici un vand de nicaieri. E cumplit!

Pe mine ma prinsese vara undeva pe creasta si nu puteam sta in picioare.
Iarna nici nu vreau sa imi imaginez!

O intrebare: de ce nu va luati ochelarii de schi la voi? Sunt f utili in astfel de conditii!

Reply
ruxache 13 octombrie 2010 at 3:55 pm

@Felicia: Intr-adevar, Ciucasul asta e cam renumit pentru vanturi. In ceea ce priveste ochelarii de ski, cand imi faceam bagajul i-am vazut acolo, m-am intrebat daca sa ii iau, dar mi-am spus: da-o nabii de treaba, e octombrie, ce mare viscol poate sa fie? laughing Iata ce mare laughing
ps: Felicitari pentru noul site winking

Reply
milo pantofaru 14 octombrie 2010 at 2:58 pm

marcajul cu pricina este punct albastru ce face legătura dintre Cheia şi Cabana Silva, traseul e mai nou şi s-a dorit a fi o alternativă la Drumul plin de maşini ce Leagă Cheia de Muntele Roşu.
Frumos jurnalul la fel şi tură, asta i vremea cea aleasă.
Numa bine!
Cărări cu soare Vânt Viscol!

Reply
Felicia 15 octombrie 2010 at 1:27 pm

Multam Ruxi!
Apropo de vereme… in septembrie 2008 eram cu Mike pe V Cerbului, vroiam sa facem Acele… si nu am putut caci a inceput sa ninga…
La munte nu stii cand vine iarna.

In Ciucas anul trecut la sf lui martie a nins happy Era rododendronul inflorit!

Numai bine si carari frumoase!

Reply
Ammelie 15 octombrie 2010 at 4:15 pm

Chiar si unei friguroase ca mine i se par superbe peisajele. SI mai ales detaliile! happy

Reply
MeetTheSun 22 octombrie 2010 at 12:07 pm

Brrr! m-a luat cu frig doar cand am vazut pozele… Sa mai zica cineva ca nu poti indura mult pe un munte mic tongue
Cu toate astea sunt sigura ca a fost o tura faina, greu de uitat happy

Reply
Ramo 29 octombrie 2010 at 11:50 am

Mi-au placut jurmalele tale… pe cand tura urmatoare si ce traseu?

Reply
ruxache 1 noiembrie 2010 at 9:37 pm

@Ramo: Multumesc. Au mai fost 2 ture in perioada care a urmat dar inca nu am apucat sa scriu despre ele. Urmeaza happy

Reply
len 2 noiembrie 2010 at 10:38 am

Sambata asta daca n-ar fi fost asa de frig din poze ai fi zis ca e vara: http://www.len.ro/2010/10/a-sunny-day-in-ciucas/ Oricum Ciucasul e un munte frumos chiar daca poate fi un pic violent.

Reply
O Fisură Rasucită şi nu prea 18 noiembrie 2010 at 11:46 am

[…] Mă simt acum ca-ntr-un veritabil septembrie. N-ai crede că acum o lună înfruntam un mare viscol în Munţii Ciucaş. […]

Reply

Lasa un comentariu