Muchia Caprioarei – Cheile Rasnoavei

de ruxache 8 iulie 2010 10 comentarii

Emoţii ca acum nu cred că am avut nici când am păşit prima dată pe munte (ce-i drept asta se întâmpla când eram foarte mică şi când am ajuns la cota 2000 am întrebat-o pe mama: când coborâm la parter?… dar asta e altă poveste).
Şi cum să nu ai emoţii când ştii că te aşteaptă primul traseu de alpinism. Acum, ca să ne întelegem, m-am mai cocoţat la manşă de ceva ori, un picuţ la sală, dar niciodată pe o lungime mai mare de 30 de m.
Uf, şi-acum mă aşteaptă câteva lungimi bune de coardă. Deci da, am palpitaţii. Un mare nod în gât, altul în stomac. Eu cu înălţimea nu sunt prietenă foarte bună, dar mă tratez cu astfel de ieşiri la stâncă. Hi. Încerc să nu mă gândesc prea mult la ce urmează (deşi sunt extrem de nerăbdătoare) pentru că inevitabil simt aşa un fel de pumn în moalele capului şi mă ia ameţeala pe sus (sau pe jos).
De data asta dorm şi eu cumva ca omul, până pe la ora 4 şi ceva, căci la 5 jumate am tren. Un frig al naibii în trenul ăsta, vreo 10 grade, maxim 6 cum ar spune alţii. Frig de nici cu 2 polare pe mine nu am reuşit să mă opresc din tremurat. Deh, ne-am civilizat. Avem aer condiţionat, care hopa! nu se poate opri decât de la panou, cu cheie de nush ce, cu intervenţia nush cui. Whatever…
În Ploieşti urcă Andrei şi ne mutăm la vagonul restaurant (da domne, am mers cu rapidul, boierie!!) unde era mai acceptabiilă temperatura. Îmi încarcă rucsacul cu o coardă de 50 de m, nişte apă şi juma de kil de „ceai” şi ne dăm jos în Predeal (odată cu Predealul şi vreo 2 straturi de haine.. mda, afară e cald şi plăcut şi soare).
Luăm o maşină până la Poiana Secuilor şi de-aici prin pădure spre Cheile Râşnoavei.


Drumul e plăcut, dacă nu s-ar lua după noi Ursu. Mda, un căţel aboslut uriaş. Cam prea. Iniţial mă (ne) sperie, aş lua o bâtă ceva dar ştiu că ar fi inutil. Mai apoi ne împrietenim. C-aşa-i pe munte. După ce lăsăm şi turma (ok, cireada) de vaci să străbată poteca şi ne afundăm în noroi până la glezne, ajungem uşurel în Poiana Inului, unde punem cortul.

O pată roşie, într-o mare de verde, lângă o stână care a apărut aici de la un an la altul. Super.
Testez ochelarii nou achiziţionaţi (mulţumesc Cătăăăăăă), piţi de munte cu aere de alpinistă în devenire (sper), ne echipăm şi plecăm spre peretele animalelor.

Deja e o leacă târzior, dar nu prea ne grăbim. Şi pentru că nu ne grăbim, ne „permitem” să greşim poteca şi să ne trezim bălăurind anevoios şi abrupt prin pădure.
Şi ca meniul să fie complet, Andrei constată că a uitat acasă harta aşa că odată ajunşi la baza peretelui (după un timp aproximativ) mai bălăurim o leacă (destul de mare) în căutarea căprioarei, Muchiei Căprioarei, traseu cotat prin cărţi 4a, 4b, cu nişte paşi de 6+ (eh, mă bazez pe Andrei, pitoane ţepene – să nu cazi daaaaa? că io-s secund şi mă descurc, echipament), vreo 6 lungimi de coardă. Aşadar usurel, numai bun pentru începători în ale traseelor de alpinism (eu), asta evident dacă îl găsim.


După vreo 2 telefoane şi o trântă pe grohotiş, încă nesiguri, alegem singurul traseu care aducea a muchie şi pe care scria cu roşu 4b. Fie.
Pregătim echipamentul (iar) şi Andrei pleacă cap. Eu rămân aici în umbră la filat, pradă ţânţarilor mii (nici la ecologizarea de la Ara nu erau atâţia), cu gândul că dacă vine ursu am pus-o, cu un Andrei pe care după vreo 20 de m nu îl mai văd. Şi lungimea asta (ca şi toate celelalte din Muchia Căprioarei) are vreo 40-45.
Bun, după ceva timp primesc semnalul că pot pleca.


Emoţii mai multe decât ţânţarii. Traseul este cu adevărat uşor, dar constat după nici câţiva metri că mă doare foarte rău glezna, glezna cu traume de acum câteva săptămâni, care pare-se că nici acum nu a trecut. Înghit în sec, strâng din dinţi şi urc. Partea proastă e că nu îmi pot pune bazele (greutatea) în ea. Doar echilibru… Cam nasoală treabă.


Trebuie să recuperez buclele nu? La primul pas mai greuţ (cel puţin din cauza gleznei şi din cauza rucsacului în care car adiaşii mei şi cele 5 kile de bocanci ai lui Andrei), concentrată pe mişcarea ce trebuie făcută, mă trezesc că aproape trec fericită când observ că n-am scos bucla. Ah.. Pentru mine e ceva fantastic ce se întâmplă. Adică stau cu mâna într-o fisură, ţin în braţe un bolovan cumva surplombat şi încerc să scot bucla. Ce să spun.. de vis. Şi la propriu şi la figurat. Şi uite că ajung şi la prima regrupare. Maaaaare şi frumoasă, de puteau dormi acolo 3 oameni. Poze veselie şi nu numai. Ce facem? Ar fi cam nasol să ne trezim prin lungimea a 5-a că nu mai pot să mă mişc din cauza durerii. Încă o lungime, cel puţin.

Las rucsacul în regrupare, filez la Andrei care nici el nu e lipsit de emoţii şi cu grijă şi zvâc ajung şi în cea de-a doua regrupare. Care nu este nici pe departe atât de confortabilă precum prima. Hi, a doua regrupare of my life. Să admirăm aşadar. Bucegii de unde deja tună şi unde deja plouă, cu-n mare nor ce cu siguranţă nu se va opri, pentru că se îndreaptă cărte noi.

Bun, coborâre. Pentru mine este oricum extraordinar ce s-a întâmplat, că doar am urcat vreo 80 şi ceva de m big grin. Ştiu ştu, o nimica toată fantastic de mişto pentru un început.
Rapel. Ia de filează coarda asta. Ce să fac? Filează. Asta fac. Legăm corzile. Inima îmi bubuie, la fel şi cerul în depărtare. Sunt un pic cam… speriată. Tu pleci prima. Eu??? Da.
Bun, aruncăm coarda care iată se agaţă pe ici colo de colţuri de stâncă şi nu numai. Ok, cobori, ajungi acolo, descurci, mergi mai departe. Zis şi făcut, cel mai tare rapel al vieţii mele (momentan) (excluzând rapelurile făcute la 2 noaptea pe Valea Adâncă). Ajung în regrupare, mă asigur, vine şi Andrei. Am timp să admir şopârlele alpiniste, sexi fraga (dea, o floare tongue), norul care se apropie, pădurea, cortul, poiana. Uff, ce plăcut e să fii aici sus.

Al doilea rapel nu îl mai facem pe muchie pentru că este extrem de neplăcut, aşa că îl facem pe un perete lateral, cu oprire în pomi. Tot eu prima, că deh, acum am experienţă la recuperat coarda de te miri unde (de data asta din copaci). Sunt luată prin surprindere de o surplombă, prăvălesc (se mai întâmplă) mici bolovani (am spus mici!!) şi ajung jos. Descălţarea acum şi cât mai repede.

 

Vine şi Andrei şi urmează partea distractivă cu: hai să te învăţ să trângi coarda. Ehehe, la câtă adrenalină am acum în sânge crezi că mai sunt în stare să pricep ceva? Ei bine nu, aşa că mă tăvălesc (la propriu) de râs, mă scălămbăi ca nebuna şi într-un final, cu chiu cu vai, reuşesc.
Hai până vine ploaia aia mare să mai încercăm ceva. Prima lungime din Cangur. Tot 4b (mai puţin uşor decât Muchia Căprioarei). Bălărios tare la intrare, umed (nu înţeleg ce se întâmplă acolo, ori e vreun izvor miiiiic infiltrat în stâncă ori habar nu am) şi plin de furnici.
La filat am fost ciuruită de ţânţârime, la cocoţat, într-un prim şi singur pas mai greuţ (pentru cei 1.55 m ai mei), am fost cotropită de furnicile cărora le-am deranjat cuibul – şi-anume o fisură, singura priză de mână în acel lor. Neplăcută senzaţie.
La coborâre ne-a prins o mare mare mare imensă şi deasă ploaie. Care nu ne-a făcut plimbarea deloc plăcută deoarece fiecare pas făcut pe panta abruptă era o luptă cu gravitaţia.

Odată ajunşi în poiană se opreşte pe moment şi ploaia, ne descălţăm şi admirăm un curcubeu şi luăm cea mai bună masă din ultimii ani. Salam cu roşii şi cu brănză. Absolut delicios. Apoi, da, începe o oareşce furtună (ok ok nu de-aia rea rea, dar cu ceva trăsnete totuşi) aşa că ne mutăm cartierul general într-o stână / grajd părăsit de la marginea drumului.
Nu am cum să o omit din ecuaţia unei zile aproape perfecte, pe zâna pădurii care a mâncat stricat (după spusele lui Andrei).

Acum serios, dacă mă poate lămuri şi pe mine cineva ce naiba se auzea dau o bere, două, trei. Şi anume, sunetul dubios părea că vine din perete (deşi la fel de bine putea să vină din pădure şi din cauza ecoului să pară că se aude din perete) şi făcea cumva ca o alarmă de maşină stricată, un huuuit des, un fel de nino nino, un fel de rumoare făcută de nişte animale psihopate (sau naiba stie, păsări, habar nu am). Şi se auzea numai într-o singură zonă, au făcut aşa apoape toată noaptea. Sunetul cu siguranţă nu era artificial (de la vreo maşină, sau casă sau mai ştiu eu ce), nu, era clar făcut de nişte animale/păsări neidentificate.
Aşa că bună dimineaţa.

Nuuuuu, ştiu că dorm ca valiza în gară („compliment” a la Andrei) dar nu mă pune să mă trezesc la 7. Nuuuuuuuuu. Aşa că mă urnesc din cort abia la 9 juma. Şi până mâncăm, până strângem se face vreo 12. Încă e soare. Ajungem în chei, ne holbăm pe ici pe colo, ne scărpinăm în barbă (ok, eu nu, chiar nu am), ne hotărâm greeeeeu la ce traseu să abordăm şi nici nu apucă Andrei să ajungă la jumătatea primei lungimi (cred că şi singurei) ca începe ditamai ploaia.
Se dă jos, eu mormăi în barbă (tot aia pe care nu o am), ne lipim de doi băieţi care erau cu maşina şi destul de rapid ajungem în Predeal. Şi din Predeal, la fel de rapid în tren, în personal. Heh, gata pe week-end-ul ăsta.
Dar cred că am prins un virus. Vreau înapoi la cocoţaaaaaaaaat. Trasee evident big grin că manşa nu, nu se compară.
ps: poze n-am făcut prea multe, tre să-mi iau o mică săpunieră pentru astfel de ieşiri

 

Recomandari

10 comentarii

George 8 iulie 2010 at 2:10 pm

July 8, 2010

Buna Ruxandra,

„Cu emotii mai mari decat tantarii”: asta zic si eu pana scriitoriceasca. Jurnal asa plin de viata, il faci pe cititor sa se simta la doi pasi de actiune, atarnat de coarda, sau sezand la masa si band ceai fiebinte si mancand salam de Sibiu, cau slana si ceapa, si doua rosii, si nitel marar, toate proaspete. Imi pare asa de bine ca am dat peste blogul tau, caci imi umpli cana de amintiri mai comcentrate decat o cafea turceasca ca la mama acasa. Keep them coming, Rux, always go and come back with the story for the press: your own press…Who would’ve thought about that, 15 years back?
Poate in calatoria viitoare, hoinari prin munti o sa cantati cantecul acela vechi si frumos: „Romanasului ii place sus la munte, jos in codru la izvor…..”, stii de care vosbesc.
Si sa nu atarni pana in cui, niciodata. Eu asa zic.

Doamne-Ajuta,

George
Downey, California.

Reply
ruxache 8 iulie 2010 at 2:29 pm

happy Multumesc. De cantat cantam, mai ales daca e noapte si padurea deasa big grin ca sa tinem la distanta ursii. Cantam ca ne simtim bine, cantam de frica, de oboseala, de bucuria coborarii sau greul urcusului, printre gafaituri.
Abia astept sa mai ies la stanca, si-abia astept sa treaca odata glezna ca sa ies iar la alergat pe poteci.

Reply
jurnaldecalator 8 iulie 2010 at 2:34 pm

Fuck, cortul ala rosu era al vostru? crying sa-ti scri numele pe cort big grin

Reply
George 8 iulie 2010 at 2:38 pm

O, da,

Ca de obicei ma iau cu vorba, si uit, mereu uit cate ceva: Ma gandeam, ca poate reusesti sa adaugi la jurnalul tau si impresii auditive, ca de exemplu sunetele neidentificate din munti: cine stie, poate unul dintre cititori va fi in stare sa recunoasca: poate erau cerbi luptand pentru supravietuire, sau ciocanitori, sau bufnite, sau poate ca intr-adevar cineva care o mancat ceva cu care nu i-a cazut de acord stomacul ca in: „ate somenthing that didn’t agree with him/her/it?”.

din nou, si tot de aici din Downey,

Toata cele bune: La voi ziua iese, ca sa intre la noi.

George.

Reply
ruxache 8 iulie 2010 at 2:39 pm

@jurnaldecalator: o sa-mi pun un steag pe care o sa scriu – casa lu’ ruxache – laughing bun asa?

Reply
ruxache 8 iulie 2010 at 2:43 pm

@george: Da, e o idee buna, nu ne-am gandit sa inregistram sunetul ala dubios. Cerbi sigur nu erau si nici ciocanitori sau bufnite, ca alea stiu cum fac. Sper totusi sa nu fi fost vreun „it”. Pana la proba contrarie raman la ce-a spus Andrei, zana padurii (sau zanele, ca zumzaiau pe mai multe voci, multe multe)

Reply
George 8 iulie 2010 at 2:48 pm

N mi-am dat seama ca deja mi-ar raspuns: la prima „mazgaleala a mea” inca o expresie epocala.Culmea e ca acum un an mi-am rupt glezna, si am umblat sontac, sontac trei luni: sper ca ai ai mers la doctor, radiografii, etc. Pe timpuri se gasea pe acolo pe acasa Apa De Burov (doua pastile, miros de otet, dar care era miraculoasa ca prisnite (comprese). De asemenea: cine nu-si aminteste de miraculoasa frectie si masaj cu Bengay, cu mentol si CAMFOR, care miroasa mai rau decat cuvantul scris. Sper sa ti se repare glezna, eu am glezniere si genunchere, ca sant usoare si la nevoie le port: ca emai usor sa previi…decat sa…repari, da?

George.

Reply
ruxache 8 iulie 2010 at 2:54 pm

@ George: din pacate glezna mea a fost la control acum o luna jumate si atunci mi s-a spus ca doar o intindere de ligament. Problema e ca inca ma doare tare, si inca e umflat. O sa merg sa imi fac un rmn (asa mi s-a recomadat). Iar burov.. ih, nu cred ca mai exista de multi ani pe piata.
Iar la ce cazatura am luat cu bicla, nu m-ar fi salvat nicio glezniera.. din pacate

Reply
George 8 iulie 2010 at 2:56 pm

Sant multe idei bune pe lume, si nu a intrat timpu-n sac, ca sa fie aplicate: Si ceva imi spune ca viitorul tau jurnal va avea tot felul de sunete (out of this world, so to speak), ar fi ceva nou in casa scriitoriceasca: daca nu tu..cine?.. daca nu acum…atunci cand?

Trebuie sa ma duc sa iau taurul de coarne…inca o zi, azi.

Toate bune,

George.

Reply
George 8 iulie 2010 at 3:03 pm

incearca unsoarea cu mentol si camfor 5%, fa masaj in lungul ligamentelor, inainte de culcare, si tine piciorul intrun ciorap de lana, peste noapte. si poate ar fi bine sa mananci niste cartilagiu de pui (eu aici gasesc numai Shark Cartillage, dar trebuie sa-ti spun ca vad resultate. Si desigur: accidente ca cel pe care l-ai suferit se repara in timp mai lung decat am dori: bine ca nu ai rupt glezna asa cum mi s-a intamplat mie, ca m-a durut luni de zile, si desi e reparata, to tnu ma sint in largul meu.

Gotta go, now, it’s been great chatting with you.

George.

Reply

Lasa un comentariu